Temeri

Nici nu am terminat bine de discutat despre contagiunea grecească că alte şi alte informaţii încep să se înghesuie, acaparând atenţia publicului. Ţinta predilectă a zilelor acestea pare a fi Marea Britanie, probabil şi din cauza atmosferei electorale de-acolo. Însă, în timp ce ecranele televizoarelor din insulă sunt pline de promisiuni şi acuze, anumite mişcări de pe pieţe trădează o mare temere.

Astfel, numai săptămâna trecută au fost cumpărate CDS-uri englezeşti în valoare de 443 milioane de dolari. Suma totală a CDS-urilor achiziţionate până în prezent urcă la 8.2 miliarde de dolari. Ce demonstrează aceasta? Numărul celor care-şi protejează investiţiile în titluri emise de Regatul Unit este într-o creştere spectaculoasă. Aceasta în condiţiile în care  volumul CDS-urile pentru Spania şi Italia este  în scădere. Situaţia nu indică altceva decât că, în scurt timp, s-ar putea să vedem un atac puternic pe Anglia. 

Desigur, temerile referitoare la riscurile asociate unei ţări apar atunci când valoarea CDS-urilor creşte, iar acest lucru nu s-a întâmplat pentru Anglia. Însă, creşterea volumelor, dublată şi de analizele care arată că ţara se scufundă pe zi ce trece, sunt elemente care trebuie să ne pună semne puternice de întrebare. Experienţa ne arată că Anglia nu a fost ferită de lovituri atunci când investitorii au intuit că ţara este slăbită. Şi, în mod sigur, acum nu se află în cea mi bună formă, motiv pentru care se poate transforma rapid într-o ţintă predilectă. Într-adevăr, nu e un lucru uşor să porneşti un război împotriva Angliei, dar perspectiva unei victorii şi a unei prăzi grase pot fi motive suficiente pentru a încerca să dai lovitura. 

Deocamdată nu trebuie să ne grăbim să tragem concluzii pripite. Încă nu sunt îndeplinite toate condiţiile, iar nivelul informaţiilor negative despre Anglia este încă jos.Cu toate acestea, trebuie să privim atenţi şi acolo deoarece putem asista la începutul unuia dintre cele mai tari meciuri din istorie. Iar dacă se va consemna o victorie clară a speculatorilor, cred că înţelegeţi clar pe care mal al Atlanticului se va da războiul decisiv.

Marea contagiune

Grecia a fost împinsă prieteneşte în prăpastie şi se vorbeşte despre un pachet de ajutorare care poate ajunge la 200 mld. euro. La o asemenea sumă stau serios şi mă gândesc dacă nu era mai profitabilă intrarea în faliment. Nu de alta, dar acest pachet nu reprezintă altceva decât amânarea dezastrului. O amânare care se face pe bani foarte mulţi.

Piaţa a reacţionat ieri nervos deoarece au intrat în ecuaţie agenţiile de rating. Astfel, Grecia a fost retogradată de către S&P la nivel junk(similar cu România). Aceeaşi agenţie a stabilit calea viitoarei contagiuni prin declasarea Portugaliei şi Spaniei(la Italia încă "nu se umblă"). Rezultatul, aşa cum era de aşteptat a fost o mare dezordine a pieţelor, în special a celor bursiere. Euro a evoluat indecis(1.3113-1.3266), cu toate că mulţi au pierdut pariind pe o cădere accelerată a acestuia. 

Fenomenul de contagiune la care asistăm acum era unul aşteptat. Aşa cum am mai spus, începem să ne confruntăm cu o a doua criză, aceea a gradului de îndatorare a ţărilor. Primele state atacate sunt cele din UE, aceasta ca efect al unei politici dezastruoase. Pentru EMU, ceea ce se numeşte Pactul de Stabilitate reprezintă un eşec total, care a permis unor state prost guvernate creşterea aberantă a gradului de îndatorare, în timp ce statele bogate ale aceleiaşi "frăţii" au profitat din plin. De altfel, acesta a fost şi principalul motiv al refuzului implementării unor politici comune la nivel continental. 

Cu toate că unii se apucă să tragă concluzii pripite, din această criză nu va ieşi nimeni curat. Faptul că până acum cei atacaţi au fost cei neajutoraţi nu înseamnă mare lucru. Odată cu Spania(şi cred în continuare că şi Italia) începe hora greilor. Următorii "invitaţi" sunt Marea Britanie şi SUA. despre care Jürgen Stark(membru al board-ului ECB) a declarat:

“Given their high budget deficits and the high and rising debt levels, they must undertake very strong consolidation efforts to manage a reversal… The onus is now on governments to ensure that the crisis that initially affected the financial sector, and subsequently the real economy, does not lead to a full-blown sovereign debt crisis. Averting it will require very ambitious and credible fiscal consolidation efforts.”

De ce spuneam că nu va ieşi nimeni curat din această criză? E simplu. Ca şi imobiliarele, statele au fost considerate investiţii sigure, cu risc zero. Băncile şi fondurile de investiţii sunt pline de asemenea "active sigure" care le vor dinamita din nou bilanţurile. De data aceasta, pachetele de salvare vor fi inexistente deoarece statele pur şi simplu nu vor mai avea bani şi, probabil, pentru a evita o criză sistemică, vor permite băncilor falsificări grosolane în contabilitate. Dacă se va întâmpla aşa, rezultatul va fi o generalizare a fraudei care va conduce tot către dezastru economic.

Din păcate a fost nevoie de o criză de proporţii ucigătoare pentru a-i face pe unii să înţeleagă că nicăieri pe această lume nu există risc zero.  Unii încă nu cred asta şi se îmbată în continuare cu iluzii.Nu ştiu dacă scenariul horror pe care l-am descris va putea fi evitat. Mecanisme încă ar mai fi, dar mai trebuie şi voinţă şi inteligenţă politică. Voinţă poate că s-ar mai găsi, dar inteligenţa e marfă rară în aceste vremuri.

Programul "primul default"

La niciun an de la lansarea cu surle şi trâmbiţe a programului electoral "Prima casă" s-a înregistrat primul default. Desigur, la prima vedere, nu pare nimic alarmant deoarece se ştie bine că dintr-un portofoliu de credite un anumit procent intră în default. Marea problemă este că, la creditele ipotecare(a căror perioadă de rambursare este de peste 20 de ani) defaulul apare mult mai târziu. În cazul de faţă, presupunând că persoana cu pricina a contractat creditul în prima fază a programului, adică în iulie 2009, rezultă că măreţul credit a început să scârţâie la numai cinci luni de la acordare(data primei intrări la restanţă). Pe baza acestei constatări cred că ar trebui să ne punem serios problema criteriilor de acordare şi a analizei care se face pentru acordarea acesor credite. Banca la care s-a înregistrat default-ul nu a oferit niciun detaliu privind data contractării creditului. Probabil această informaţie intră în sfera secretului bancar!

Din punct de vedere practic, programul "Prima casă" este ilustrarea perfectă a noţiunii de "privatizare a câştigurilor şi naţionalizare a pierderilor". Întrucât e vorba de un credit garantat de stat, băncile participante nu au niciun interes în a face o analiză riguroasă de risc. Atât timp cât clientul plăteşte banca încasează dobânda, adică profitul. În momentul în care se strâng 90 de zile de restanţă, banca îşi încasează banii de la Fondul de garantare, iar imobilul intră în proprietatea statului. Este foarte interesant de înţeles ce se întâmplă de-aici înainte. În mod normal, statul trebuie să-şi recupereze banii, deci să execute garanţia. Cum piaţa imobiliară este în picaj liber rezultă că statul va înregistra o pierdere ca urmare a devalorizării preţului imobilului şi va suporta şi cheltuielile de executare.

Pierderea despre care am vorbit se va înregistra în situaţia puţin probabilă în care statul va reuşi să vândă imobilul. Întrebarea pe care ar trebui să şi-o pună oricine este dacă statul are pus la punct un mecanism de recuperare a pierderilor din default-uri, iar răspunsul este cel pe care-l intium toţi: NU. În momentul în care default-urile se vor înmulţi, statul va trebui să acopere găurile băncilor, primind la schimb imobile nevandabile. O afacere excelentă pentru care nu ştiu cine va plăti. 

Cu toate că nu avem toate elementele necesare desprinderii unei concluzii, îmi reafirm scepticismul în ceea ce priveşte acest program. Rămâne să vedem ce procent din creditele acordate vor fi achitate de stat. Eu unul tind să pariez că peste 25% din credite se vor prăbuşi.

Cine urmeaza?

Pachetul de ajutorare a Greciei este gata, iar marea dilemă este dacă finanțatorii se vor mișca suficient de rapid pentru a evita intrarea țării în default. Câcâiala europenilor care au practicat până acum  un mega joc de alba-neagra, i-a împins pe greci pe marginea prăpastiei. Nu vreau să fac apologia FMI, dar instituţia în cauză a demonstrat că e singura construcţie capabilă să acţioneze rapid atunci când e nevoie. Evident, în spatele acestei eficienţe se ascund numeroase interese politice. La fel de adevărat însă e faptul că şi din partea europenilor erau destule interese politice pentru ca lucrurile să nu o ia razna, dar când s-a pus problema de eficienţă s-a preferat jocul de-a declaraţiile duplicitare. Trebuie să recunoaaştem că în toată această afacere rolul UE este unul secundar, oficialităţile continentale comportându-se ca şi cum nu ar face parte dintr-o construcţie comună.

În timp ce toată lumea caută să-i învinovăţească pe greci, cred că a sosit momentul să înţelegem mecanismul care a condus la actuala stare de fapt. Dacă cineva îşi închipuie că gradul de îndatorare de 113% este problematic, mă întreb de ce nu-şi pune nimeni întrebări legate de Japonia care a ajuns la peste 190%. De fapt, în toată această ecuaţie, devastatoare este criza de încredere şi nu gradul de îndatorare. Iar criza de încredere este indusa de media în momentul în care diverse coaliţii conjuncturale înţeleg să speculeze o situaţie care pare fragilă.  Desigur, politicile fiscale ale Greciei au nevoie clară de o reformă profundă, dar oare este acesta un motiv suficient pentru a declanşa o asemenea cruciadă? Şi nu cumva politicile aberante ar fi trebuit combătute de CE până acum? Evident, toată lumea dă vina pe falsificarea statisticilor în condiţiile în care mai multe ţări europene au beneficiat de servicii similare din partea Goldman.

Lipsa de coerenţă a politicilor europene ne face să fim convinşi că ceea ce se va întâmpla cu Grecia este doar începutul. Probabil o nouă candidată la nedoritul statut se pregăteşte pe lunga listă a vânătorilor de chilipiruri. Cum toată lumea se aşteaptă să explodeze Portugalia sau Irlanda, tind să cred că preferata va fi o țară mai mare, cel mai probabil Italia. Ar fi şi câteva motive numai bune de aruncat la înaintare: gradul de îndatorare de 115%(superior celui din Grecia), politici incoerente aplicate de un guvern mediocu şi o situaţie internă destul de tensionată pentru a putea fi "convertită" cu uşurinţă în haos. Dacă se va întâmpla aşa, Italia va fi prima economie mare care ar fi ameninţată de colpas, iar urmarea va fi reprezentată de reintrarea UE în zona nisipurilor mişcătoare. Desigur, e vorba de o simplă speculaţie, rămânând de văzut ce se va întâmpla în continuare. Cert este însă că, la ora actuală, UE este o construcție din ce în ce mai precară, incapabilă să-și definească o strategie comună clară. Individualismul unor state și mediocritatea factorilor de decizie de la Bruxelles  nu face altceva decât să dinamiteze tot ceea ce a fost clădit până acum. Și, în aceste condiții, întrebarea care se pune nu este dacă va urma cineva Greciei ci când se va întâmpla aceasta.

James Randi show

Înainte de a cumpăra o carte despre cum sa devii miliardar în cinci minute sau un curs despre strategiile oculte care-ţi garantează castiguri nelimitate la bursă, e bine sa asculţi sfaturile unui sceptic precum Randi. Cu toate că exemplele prezentate se mulează pieţei americane, nu este greu de găsit echivalentele mioritice ale acestora.

SEC's Porn Problem

Asta explica multe...

Teoretizarea șpăgii

După ce aburii victoriei electorale se duc, vine momentul să te apuci să-ţi plăteşti datoriile. Astfel, pe la câştigător, începe pelerinajul sponsorilor, rubedeniilor, a simpatizanţilor apropiaţi. Nu vă imaginaţi că ceea ce am enumerat mai înainte e lucru simplu. Uneori e fascinant să vezi cum, în câteva zile, se creează o adevărată reţea socială având ca unic scop banul statului. Şi pentru asta se consumă o o groază de energie deoarece trebuie eliminaţi foştii, puşi oamenii noştri, adoptată legislaţia propice spolierii s.a.m.d. În mare, cam asta se întâmplă în spatele talk show-urilor, a declaraţiilor bombastice ale învingătorilor şi a promisiunilor din campania electorală care-şi pierd accelerat din "prospeţime".

După ce ai câştigat alegerile, ţara e un playground pentru tine. Nu trebuie decât să-ţi stabileşti priorităţile, să-ţi instalezi reţeaua şi să te apuci de cules banii. Ei bine, din punct de vedere teoretic, există două moduri de a pune bani de-o parte: constructiv şi destructiv. Nu vă lăsaţi intimidaţi de denumirile pe care le-am dat. În realitate niciuna dintre cele două modalităţi nu este sănătoasă.

Modul "constructiv" de a lua şpagă este specific perioadelor de creştere economică, atunci când investitorii consideră că au de făcut un business bun pe-aici. Astfel, în schimbul micilor atenţii, întregul aparat pe care l-ai instalat începe să muncească în favoarea investitorului strategic. Asta înseamnă că omul care ţi-a rotunjit contul din bancă nu mai are probleme generate de imensul şi inutilul aparat birocratic. Acestei modalităţi îi spun constructivă deoarece, până la urmă, are ca finalitate o investiţie care aduce plusvaloare zonei respective(uneori această afirmaţie nu e adevărată :-)).

Perioada de declin economic aduce după sine cu preponderenţă cea mai perversă modalitate de şpagă: cea distructivă. Cum nu mai sunt bani pentru investiţii, investitorii conectaţi nu pot câştiga decât din eliminarea adversarului. Acest lucru le asigură o cotă de piaţă mai mare şi, automat, un profit mai bun fără nicio altă investiţie în afară de "sfânta şpagă". Cum se face asta e destul de simplu: dacă ai de-a face cu un adversar particular îl sufoci cu controale, autorizaţii, şicane etc. În cazul celor de stat e mai simplu pentru că aici niciodată lucrurile nu stau cum trebuie: scheme de personal umflate, eficienţă economică zero, contracte cu "dedicaţie" ale foştilor s.a.m.d. Pentru a sufoca o firmă de stat nu trebuie decât să-i pui un director incompetent care, în mod sigur, după ce face puţină gălăgie acuzând odioasa moştenire o îndreapta fix către groapă. Şi-aşa lucrurile se rezolvă de la sine.

În mod cât se poate de evident, cele două modalităţi de umflare a buzunarelor nu sunt strict delimitate de perioadele de creştere/descreştere economică. Există destule exemple de şpăgi distructive în perioade de creştere la fel cum există şpăgi constructive în perioade de declin economic.

Probabil în acest articol nu am spus mare lucru pentru marea majoritate a cititorilor mei. Am încercat însă să ofer şi celor care postează uneori comentarii aiurea o viziune ceva mai apropiată de realitate. Nu de alta, dar m-am săturat să ofer explicaţii suplimentare unora care privesc actualitatea cu naivitate. Iar celor care se întreabă când vom ieşi din criza perpetuă în care am intrat probabil că le-am spulberat orice speranţă.

Goldman si politica

Pentru multă vreme, Goldman a fost sfătuitorul secret al cercurilor de putere din Europa. Această poziţie privilegiată i-a permis accesul la business-uri cât se poate de profitabile şi cu risc minim. Spre exemplu, banca de investiţii de pe Wall Street a fost(şi încă este) principalul partener al unor guverne europene în ceea ce priveşte emisiunile de bonduri. Şi vorbim aici de state precum Anglia sau Germania, ale căror emisiuni de bonduri asigură un profit frumos şi constant în condiţii de risc zero. 

Relaţiile privilegiate din zonele rarefiate ale puterii, au permis "oamenilor lui Dumnezeu" accesul la numeroase alte afaceri derulate de statele în cauză. Probabil, dacă s-ar face o cercetare privind colaborarea dintre oficialii ţărilor europene cu GS s-ar ajunge cu uşurinţă la concluzia că instituţia amintită ocupa o poziţie de cvasi-monopol  pe această piaţă. Ceea ce este însă extrem de greu de înţeles este prostia  oficialilor statelor în cauză care, prin colaborarea cu toxica instituţie americană, nu au făcut altceva decât să-şi sape singuri groapa. 

Ieri, Nick Clegg, declara că, guvernele europene ar trebui să înceteze colaborarea cu Goldman, ca urmare a investigaţiilor pe care le face SEC. Iniţial declaraţia a fost trecută cu vederea întrucât părea a fi o afirmaţie specifică logicii electorale britanice. Numai că, acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Germania, unde presiunea a fost atât de mare încât ministrul de finanţe a declarat că încă aşteaptă să primească date de la SEC şi că ia în considerare o răcire a relaţiilor cu Goldman.

În spatele declaraţiilor aparent calme, spiritele sunt în fierbere. Spre exemplu, BayernLB a anunţat printr-un comunicat că a întrerupt colaborarea cu Goldman ca urmare a anchetei din SUA. Reprezentanţii băncii nu au oferit mai multe detalii, dar cauzele sunt cât se poate de clare şi putem intui cu uşurinţă cine se află de fapt la baza acestei decizii. BayernLB este o bancă deţinută de statul german care până acum colabora excelent cu Goldman. Întregul sistem bancar german a fost puternic zguduit de actuala criză, iar în lumina noilor informaţii făcute publice de SEC rezultă că nemţii erau victimele ideale pentru Goldman. E un lucru destul de greu de digerat de către electoratul german! Spre exemplu, necunoscuta IKB Deutsche Industriebank AG, o bancă axată pe finanţarea firmelor mici şi mijlocii germane, se află în centrul atenţiei deoarece "investiţiile" acesteia în instrumente toxice americane au avut ca efect pierderi substanţiale ale unor entităţi municipale americane. Cred că este de prisos să amintesc faptul că IKB a avut o colaborare strânsă cu Goldman, acesta fiind şi motivul pentru care e greu de dedus deocamdată dacă avem de-a face cu o victimă sau cu un "insider" care-şi cunoştea bine rolul în întrega maşinaţie(şi care a consemnat nişte pierderi incredibile).

Cele descrise mai sus demonstrează cât se poate de clar cum colaborarea cu un guvern a deschis celor de la Goldman noi oportunităţi. Aflaţi sub presiunea publică, politicienii europeni încearcă să acopere dovezile colaborării cu GS sau să întrerupă legăturile cu aceasta până când nu va fi prea târziu pentru cariera lor. Uşor, uşor, şi în Europa, pentru un politician, asocierea cu Goldman Sachs va echivala cu pierderea rapidă a capitalului de încredere, motiv pentru care întreruperea colaborării cu toxicii pare singura cale de supravieţuire politică. Numai că oamenii lui Blankfein au multe informaţii din spatele cortinei, iar aceasta îi face extrem de puternici. Aşa se face că, spre exemplu, în ultima perioadă au apărut informaţii anonime despre Franţa. Zvonurile susţin că "schema grecească" a fost şi este utilizată cu succes şi în Franţa. În condiţiile în care Portuglia stă să explodeze, confirmarea unei asemenea ştiri ar avea un potenţial  devastator pentru Europa. Este numai un exemplu care demonstrează că, cel puţin acum, renunţarea la oamenii dumnezeului Blankfein este aproape imposibilă. Dar, cine știe? Probabil că există și alte căi de astupare a gurii păcătosului despre care noi nu prea știm nimic.

Paulson catre investitori

Regii soselelor

În urmă cu două săptămâni se anunţa cu surle și trâmbițe parteneriatul dintre  Renault-Nissan si Mercedes. La prima vedere alianţa pare mai mult formală, având în vedere faptul că înţelegerea presupune un schimb de trei procente din acţiunile Daimler contra a câte 1.5% din acţiunile Renault şi Nissan. Ceea ce însă contează cu adevărat este faptul că avem de-a face cu prima alianţă cu adevărat globală. De asemenea, segmentele de piaţă ale producătorilor din alianţă sunt perfect complementare. Aşa cum Renault n-a neuşit niciodată să facă maşini de lux(cu toate că şi-a dorit acest lucru), Mercedes nu a reuşit să facă maşini populare. Este, din punctul meu de vedere, ceea ce se numeşte nunta perfectă, alianţa care poate aduce numai avantaje componenţilor săi.

Motivul pentru care mi-am amintit brusc de acest eveniment ţine de o " profeţie"  de-a lui Marchionne de la începtul crizei. Atunci, managerul de la Fiat căuta cu disperare o alianţă deoarece, conform declaraţiilor sale de atunci, supravieţuirea în noua lume auto de după criză era asigurată numai producătorilor care reuşesc să vândă peste patru milioane de vehicule anual, adică aproximativ 5% din producţia globală auto. Cum acelaşi Marchionne a anunţat că anul acesta va fi break even-ul pentru Chrysler, m-am gândit că ar fi interesant de văzut cum arată noua hartă auto globală şi care sunt perspectivele. Întrucât cifrele anului trecut au fost deosebitde mici, întreaga analiză am făcut-o pe baza cifrelor din 2008. Într-adevăr, în lumina noilor realităţi economice nici acestea nu sunt cele mai bune, dar respectă ceva mai mult raportul de forţe real din piaţă(să nu uităm că în 2009 producătorii americani mai mult au stat, iar 2010 va fi un an al revenirii acestora).

Astfel, primul şi al doilea loc rămân neschimbate(Toyota şi GM), iar al treilea loc este ocupat de alianţa Volkswagen-Porsche. Pe locurile patru şi cinci rămân în continuare Ford şi Honda.Pe locul şase urcă în forţă alianţa Renault-Nissan-Daimler cu aproape 8 milioane de unităţi, iar pe locul şapte alianţa Fiat-Chrysler cu 4,4 milioane de unităţi. Oarecum la graniţa trasată de Marchionne se situează şi PSA care are însă numai 3,3 milioane de unităţi produse, iar de-aici în jos este jungla producătorilor mici care împart aproximativ 30% din piaţă. Pentru producătorii rămaşi în afara cotei de 5% realităţile viitoare nu înseamnă moartea, dar este clar că supravieţuirea va deveni din ce în ce mai grea.

Întrucât deja avem de-a face cu o piaţă dominată de coloşi cred că ar fi interesant să speculăm pe marginea interacţiunilor dintre aceştia. În primul rând, cred că primul loc ocupat de Toyota este unul fragil, dinamitat în ultima perioadă de "problemele mecanice" şi de şicanele autorităţilor americane care, trebuie să o recunoaştem, prin exagerarea problemelor autoturismelor Toyota, nu fac altceva decât să-şi protejeze producătorii proprii. GM e posibil să-şi revină(începutul deja a fost făcut) şi să atace în continuare primul loc, cu şanse serioase în cazul unei reveniri a economiei americane. În ceea ce priveşte "cuplul" VW-Porsche lucrurile cred că vor fi stabile, neexistând evenimente care să ne sugereze vreo mişcare în sus sau în jos(poate doar problemele legate de exuberanţa financiară a Porsche de anul trecut). Surprizele însă pot apărea de la "subsolul" clasamentului greilor. Cum bine se ştie, Daimler mai are un parteneriat strategic cu BMW şi cu PSA. În cazul în care cei doi vor fi "integraţi" în alianţa cu Renault-Nissan va rezulta un gigant care va ateriza direct pe locul întâi cu peste 12 milioane de automobile, adică o impresionantă cotă de piaţă de 18%(vezi graficul stâng din imagine). Cu PSA însă se află în discuţii serioase şi Fiat-Chrysler care, de asemenea, are parteneriate interesante şi cu Suzuki şi Tata Motors. În cazul unei alianţe Fiat-Chrysler-PSA(mult mai probabilă după intrarea Renault în ecuaţia Daimler) ar rezulta un producator care ar urca pe locul trei, cu aproape opt milioane de unităţi produse, iar în cazul includerii şi BMW în alianţă ar rezulta un gigant care ar ataca locul 1 cu peste 9 milioane de unităţi(graficul din dreapta). Intrarea PSA şi BMW în alianţa lui Marchionne este foarte probabilă, având în vedere faptul că producătorii ar avea segmente de piaţă oarecum complementare, aproape la fel ca şi în cazul alianţei Daimler-Renault-Nissan.

În concluzie putem spune că jocurile încă nu sunt făcute pe piața auto, existând numeroase variante. Cert este însă că deja piața globală este dominată de câțiva coloși care vor acționa pe viitor ca centre gravitaționale pentru ceilalți producători. Nu știu dacă aceste concentrări de forțe vor avea ca efect scăderi de prețuri și accelerarea avansului tehnologic(în mod normal, efectul apariției unor asemenea conglomerate e invers), dar este interesant de observat cum lupta pentru supraviețuire se transforma încet și sigur într-una pentru dominația globală.

De ce creste euro?

Multi sunt tentaţi să pună creşterea euro în raport cu leul pe fondul unor fenomene strict externe, în principal pe rata de schimb a monedei europene în raport cu dolarul american. Într-adevăr, este un parametru care nu trebuie ignorat, dar nu este singurul aşa cum ar vrea unii să sugereze. Să nu uităm esenţialul: raportul dintre leu şi orice altă valută este în realitate un raport al forţei economice a celor două entităţi. La noi, de o bună bucată de vreme, acest raport este falsificat iar cursul cred că este rupt de realitățile economice.

Că lucrurile nu sunt OK, începe să fie reflectat chiar şi în scriptele BNR. Spre exemplu, în luna februarie s-a constatat o premieră: intrările de valută au fost net inferioare ieşirilor. Un fenomen care nu se mai produsese de şapte ani şi care revine în prim plan. Principala cauză a deficitului este slaba absorbţie a fondurilor comunitare care, urmare a unei politici tembele, vor fi pierdute într-o proporţie covârşitoare. Pe locul doi se situează un fenomen care ne va produce multe bătăi de cap în perioada următoare: scăderea remiterilor. Faţă de februarie 2009 remiterile de la muncitorii români din străinătate au scăzut cu 30% ajungând la aproximativ 250 mil. euro. Cu toate că dinamica acestui indicator era lesne de intuit de acum câţiva ani, s-a preferat punerea batistei pe ţambal şi încurajarea speranţelor deşarte că lucrurile vor reveni la normal(prin normal înţelegându-se nivelele suprarealiste de atunci).

Probabil cel mai radical "indicator" care trădează slăbiciunea noastră este starea economiei. Nu poţi spune că ai o economie gata să renască în momentul în care fenomenele predominante sunt falimentele răsunătoare şi haiducia statului. Cu toate că s-a prognozat aberant o creștere economică, cred că vom înregistra al doilea an de scădere. Motive sunt destule: şomaj în creştere, blocaj economic, cerere rahitică, corupție generaliyată, economie neagră s.a.m.d. Şi cum perspectiva la nivel global nu este dintre cele mai favorabile, aşteptarea revenirii de la sine nu reprezină nimic altceva decât o mostră de inconştienţă.

Pseudo-bunăstarea indusă de intrările speculative de la începutul anului nu a făcut altceva decât să alimenteze optimismul aberant al unor oficiali convinşi că lucrurile se vor relua de unde au rămas. Atunci s-a considerat că este momentul propice aprecierii leului, tăindu-se efectiv din competitivitatea exportatorilor. Realitatea i-a mai contrazis încă odată pe artizanii aprecierii fără fundament. Acum leul se devalorizează controlat în speranța găsirii "cursului de echibru". Partea proastă a acestor experimete este că se fac numai în favoarea unora (pentru care de altfel s-a contractat şi actualul împrumut).

Închei prin a spune că nu cred în prognozata revenire economică, la fel cum nu cred în actualul curs de schimb. În cazul în care fenomenul ieşirilor valutare va lua amploare în lunile care urmează, este de aşteptat ca presiunea asupra cursului să crească. Iar celor care se iluzionează cu impresionanta rezervă valutară a BNR le voi da un subiect de gândire: dacă eliminăm din rezervă banii de la FMI rămânem cam în bătaia vântului.

O lacrimă pentru Polonia

Am stat mult pe gânduri înainte de a scrie acest articol, mai ales din cauză că subiectul efectiv mă depăşeşte. Însă simpatia pe care o port poporului polonez precum şi învăţămintele pe care trebuie să le tragem din logica evenimentelor recente mă fac să atac acest dificil subiect.

Desigur, toată lumea îşi aminteşte de Lech Aleksander Kaczyński din perioada în care a blocat întreaga Europă la negocierile pentru semnarea Tratatului de la Lisabona. Nu s-a confruntat direct cu liderii europeni ci şi-a trimis fratele, pe vremea aceea prim ministru. Probabil partea hilară a acelor negocieri va persista multă vreme în memoria colectivă. Ne amintim eforturile pe care le făceau europenii pentru a-l convinge pe Jarosław de "justeţea" abordării lor şi de cum, în urma unui telefon la Varşovia, se loveau de refuzul lui Lech. A fost o imagine din care am înţeles că Polonia îşi ia în serios destinul, refuzând să se comporte ca o simplă remorcă. Putem spune, fără a exagera, că Polonia, prin atitudinea pe care a avut-o până acum, a demonstrat că a înţeles cu exactitate că naţionalismul este o politică nu numai viabilă ci chiar obligatorie. Iar când spun naţionalism, mă refer la termenul pur, scuturat de toate imbecilităţile, demagogiile şi conotaţiile negative pe care toxica politică dâmboviţeană le-a exploatat preferenţial. Pentru polonezi, după dezastrele prin care au trecut în istorie, lecţia învăţată a fost cât se poate de simplă: problemele lor sunt mai importante decât problemele altora. Au învăţat această lecţie şi au aplicat-o cu stoicism. După eliberarea de comunism au înţeles perfect care e calea pe care trebuie să o urmeze şi au jucat exemplar. S-au opus unificării Germaniei până când au obţinut garanţii solide că nu vor exista revendicări teritoritoriale. Au implementat un capitalism viabil fără a pierde controlul domeniilor strategice(energie, bănci etc.) şi, în acelaşi timp, au reuşit să păstreze un echilibru perfect, astfel încât prezenţa statului într-un domeniu să nu devină anticoncurenţială. Au înţeles că au de-a face cu o criză şi au ştiut să-şi ia din timp măsurile necesare evitării acesteia. Au reuşit de fiecare dată!

Evident, o asemenea politică nu place marilor parteneri obişnuiţi să fie slujiţi de ţările de mâna a doua între care, cu regret o spun, ne numărăm şi noi. Polonia n-a pretins niciodată că luptă pentru un abstract bine al tuturor. Au spus răspicat că pe ei îi interesează în primul rând destinul propriu şi că, în măsura în care acest deziderat este rezolvat, îşi vor dedica energiile şi pentru rezolvarea celorlalte probleme. Desigur, exponentul cel mai radical al acestei viziuni a fost Lech Kaczyński, iar aceasta i-a atras antipatia marilor lideri europeni. Un individ care nu a acceptat "calea de mijloc" practicată prin cabinetele europene. Prefera să spună clar ceea ce doreşte şi să devină infexibil până când obţinea absolut tot.

Moartea lui Lech Kaczyński ar trebui să reprezinte pentru toţi(şi în special pentru noi) un moment de reculegere şi de înţelegere a forţelor care guvernează această lume. A fost un exemplu pentru  naţiunile din Est, un exemplu care ar trebui înţeles la adevărata sa valoare. Faptul că liderii europeni nu au participat la funeralii nu a reprezentat o surpriză. Norul generat de vulcanul Eyjafjallajokull a fost o scuză ideală şi, probabil, dacă n-ar fi existat ar fi trebuit inventat. Pentru că tot am adus vorba de nor cred că, în logica evenimentelor, apariţia sa are un rol simbolic: ne-a demonstrat că o perturbare chiar şi minoră a occidentului se poate constitui într-un motiv de abandonare a naţiunilor estice. Probabil e ultima lecţie pe care ne-a transmis-o Kaczyński. Iar pentru aceasta suntem datori cu o lacrimă atât pentru el cât şi pentru Polonia.

GS Bomb

Acuzaţiile aduse de SEC geniilor de la Goldman au avut efectul unei bombe. Absolut toate practicile dubioase ale bancherilor grupaţi în probabil cea mai toxică instituţie financiară din istorie erau cunoscute, iar pe acest blog am atacat majoritatea informaţiilor importante referitoare la acest caz. Ceea ce contează însă este faptul că SEC, agenţia guvernamentală responsabilă cu reglementarea financiară, a depus o plângere oficială împotriva Goldman, deschizând practic drumul unor acţiuni viitoare. 

Nu am timpul necesar dezvoltării acestui subiect(încă nu sunt complet aclimatizat :-)) ), aşa că, pentru acest week-end, vă propun să urmăriţi câteva clipuri pentru a înţelege cum a perceput media de peste ocean această ştire. Desigur, în perioada care urmează vom avea destul timp pentru a discuta pe îndelete acest subiect.

Moartea cu premeditare

Cu ceva timp în urmă, prin 2004 mai precis, un personaj politic pitoresc afirma că vizita de la Bucureşti a lui Jean Pierre Raffarin a fost un prilej de a "da tainul" francezilor. Celor care au uitat episodul, le reamintesc faptul că atunci delegaţia franceză a venit în trombă pentru semnarea contractului de construcţie a autostrăzii ... Comarnic - Braşov. Deplasarea unui prim ministru împreună cu o delegaţie stufoasă de oficialităţi din "ţara scrufuloşilor zgârciţi şi ofensaţi" semnaliza de la o poştă un interes imens al respectivilor. 

Între timp au trecut şase ani şi nu s-a mişcat nimic. De fapt s-au renegociat tainuri, s-au anulat unele contracte, s-a mărit preţul altora pentru a putea include şi "tarifele" noii puteri. În ceea ce priveşte segmentul Comarnic-Braşov, s-a luat decizia unei licitaţii pentru concesionarea acestuia. Preţul la care s-a ajuns în final a fost unul incredibil: 1,9 mld euro pentru 55 km de autostradă. Cu toate că este vorba de un proiect complex de infrastructură, preţul de ~35 milioane /km este unul imens. Mai mult, guvernul garanta recuperarea investiţiei prin contract, obligându-se să plătească celor de la Vinci-Aktor un preţ final de 4.8 mld euro. E drept, plata se făcea în decurs de 30 de ani, dar ridica tariful la aproape 100 milioane euro/Km. Nu ştiu dacă există vreo ţară pe această lume(în afară de noi, evident) capabilă să se gândească la un asemenea preţ. 

Nu cred că poate nega cineva faptul că avem de-a face cu un aranjament financiar excelent pentru consorţiul câştigător. Evident, realitatea ne-a contrazis întrucât consorţiul nu a făcut rost de finanţare fiind nevoit să denunţe unilateral contractul. Aici de fapt este marele mister al întregii inginerii. Un business care, la prima vedere, ar fi adus celor două firme un câştig de cel puţin 1.2 miliarde de euro nu a găsit finanţare la bănci în condiţiile în care, practic, beneficia şi de garanţie de la statul român. 

La momentul publicării ştirii, efectiv nu am înţeles care ar putea fi motivele denunţării unui contract pentru a cărui semnare s-a consumat atâta energie şi influenţă. Nu am înţeles prea bine nici de ce băncile au refuzat finanţarea unui asemenea proiect. Asta până când o păsărică mi-a suflat un zvon: se pare că principalul motiv pentru care nu s-a găsit finanţarea ar fi fost reprezentat de riscul ca, pe termen mediu, România să intre în default. Nu am confirmarea zvonului şi probabil nici nu o voi avea deoarece este foarte greu să ştii ce se discută între un client şi bancă(asta în cazul în care finanţatorul decide să dezvăluie clientului motivele reale ale refuzuluiu). Dar dacă privim prin prisma creşterii geometrice a datoriei publice şi a incapacităţii economiei româneşti de a trece pe plus, zvonul pare plauzibil . Dacă acum lucrurile încă sunt incerte, în 1-2 ani probabil vom şti cu exactitate ce traiectorie vom urma. Personal am o îndoială în ceea ce priveşte o asemenea previziune deoarece, cel puţin teoretic, România ar avea perspective destul de bune de creştere în condiţiile unei reluări a trendului pozitiv la nivel european şi al unor politici inteligente. Aşa cum bine se ştie, cei care analizează oportunităţile de plasament sunt tributari prezentului: dacă e creştere totul e roz, dacă e criză totul e negru.

Revenirea la realitate

După un Paşte prelungit în care mi-am impus un contact cât mai redus cu realitatea, iată-mă întors într-un Bucureşti nebunesc. Recunosc, nu prea m-am dezmeticit din "atmosfera insulară" pe care am gustat-o în ultima perioadă şi-mi este deosebit de greu să revin la vechile "obiceiuri". În urmă cu fix o săptămână mă hotărâsem să reiau ritmul postărilor pe blog. N-am reuşit atunci, dar  acum mă reobişnuiesc cu clinchetul tastelor şi cu "formele" terminalului. Probabil de mâine voi reintra în normal, mai ales că mă aşteaptă extrem de multe treburi. Iar blogul, desigur, e una din ele. :-)

Grecia si criza perpetua

După numeroasele întâlniri trans-europene, impresia lăsată de oficiali a fost că problemele Greciei sunt pe cale de a fi rezolvate şi că, până la urmă, se va ajunge la o soluţie de ajutorare a ţării. Iluzii! Europenii nu au făcut altceva decât să lupte pentru propriile ţări. Aşa se face că, după ce că era supra-îndatorată, Grecia s-a trezit că mai trebuie să achite şi câteva alte note de plată piperate: ceva fregate de la francezi pentru a le salva un şantier naval şi plata unor aşa-zise modernizări de submarine către nemţi. Plata către nemţi fusese blocată cu ceva timp în urmă din cauză că "modernizarea" efectuată de aceştia s-a dovedit a fi un fiasco(în urma upgrade-ului au rezultat  rezultat nişte submarine total nefuncţionale). După îndeplinirea acestor obiective, bravii conducători ai statelor amintite au început să se ascundă în spatele declaraţiilor sterpe, subliniind necesitatea ca Grecia să-şi rezolve singură problemele. Şi, dacă nu poate singură, au identificat posibilul binefăcător: FMI.

Este cât se poate de clar că avem de-a face cu un câştig categoric al băncilor americane şi a instituţiilor de lobby de peste Ocean. Atacul furibund începe să-şi arate roadele: obligaţiunile greceşti au ajuns la un incredibil randament de 7.1%. Iar lucrurile nu se opresc aici întrucât sunt opinii conform cărora, în scurt timp, vom asista la spargerea pragului de 8%. Este cea mai scurtă cale către faliment! 

Cu toate că din această situaţie nimeni nu are de câştigat, europenii continuă sportul preferat, adică datul cu părerea şi amânarea luării unei decizii. Problema este că, atât nemţii cât şi francezii, vor pierde enorm în cazul în care criza grecească se extinde. Următoarele candidate sunt Irlanda, Portugalia şi Spania. În momentul în care reacţia în lanţ se va declanşa, adâncirea crizei din Germania şi Franţa va deveni nu numai inevitabilă ci şi insuportabilă. Sper totuşi ca în ceasul al 12-lea, freneticilor politicieni din ţările amintite să le vină mintea la cap. În caz contrar, nota pe care o vor avea de plătit peste ceva vreme va fi de câteva zeci de ori mai mare.

The $100 Billion Question