Infernalul mecanism care nu mai poate fi oprit

În articolul trecut v-am arătat modul în care se dezvoltă căderea iremediabilă a Europei. Mulți mi-au reproșat că am folosit un timing foarte generos, ei așteptându-se ca picajul să fie cumva peste noapte. Nu, nu este așa. Trebuie ținut cont de inerție, o forță teribilă atunci când e vorba despre sisteme sociale. Inerția e atât de puternică încât chiar și atunci când fenomenele sunt limpezi, demonstrând că deplasarea economiei sau a societății într-o direcție a fost greșită întrucât nu existau fundamente fizice, mișcarea nu se oprește. Aici este elementul fascinant! 

Ce se mai întâmplă în „economia AI”?

Săptămânile trecute am avut mai multe raportări financiare ale giganților tehnologici. Au fost pline de elucubrații și exagerări. Însă, dintre toate, cea mai elucubrantă a fost raportarea SpaceX. Dacă Elon Musk ar fi activat în comunismul românesc, fără doar și poate ajungea nu doar să depășească orfice „record la hectar”, dar cred că ar fi creionat inclusiv „direcțiile strategice ale cultivării eficiente a grâului pe orbită, pe lună, cu apogeu absolut pe Marte”.

O criză atipică la orizont

Există mai multe moduri de cădere economică. Noi suntem obișnuiți cu modalitatea clasică, în care excesul este „topit” într-o cădere bruscă a burselor sau a piețelor care au făcut posibil excesul. În mod normal așa se reglează excesul, dar este un mic secret aici pe care-l vom înțelege imediat deoarece totul depinde de „nenea cu cheia” care deschide sau nu conducta. Exact despre asta e vorba!

Argintul: între normalitate, ticăloșie și răzbunare istorică

Cei care s-au uitat pe grafice și au văzut evoluția argintului cred că au rămas șocați în momentul în care graficul efectiv a desenat un perete vertical. Ca unul dintre cei care și-au luat-o fiind long pe argint, cu toate că realitatea spunea altceva, m-am simțit cumva răzbunat. Doar că în domeniul burselor nu există răzbunare, ci ceea ce ai în buzunar la sfârșitul zilei. Iar realitatea mea spune că graficul acela nu-i o răzbunare întrucât aceiași short-iști care mi-au distrus long-ul meu logic sunt tot cei care acum se îndoapă. Pregătiți-vă pentru o poveste fascinantă în care veți descoperi fațete necunoscute ale evenimentelor care se petrec sub ochii noștri. O să încerc să fac articolul de față cât mai digerabil pentru ca cei mai mulți dintre cititori să priceapă

Ce ne spune Buffett atunci când nu ne spune mare lucru?

Când unul dintre cei mai mari investitori ai lumii stă pe un munte de cash de aproape un an de zile, probabil că dă de gândit. Suma de 387,1 miliarde $ în cash este un record absolut al fondului Berkshire Hathaway. Ieșirile de pe pozițiile investiționale au început încă din 2023, când a finalizat anul cu 167 miliarde $. În 2024, sumele cash ajunseseră la 334 miliarde $. Iar acum, așa cum v-am spus, sunt 387,1 miliarde $! Bani cash, pe care „Oracolul” îi mai bagă în titluri de stat. 

Când vezi un asemenea fond stând pe un munte de cash, n-ai cum să nu te întrebi de ce? Buffett, în stilu-i caracteristic, vorbește despre cotațiile prea mari ale acțiunilor, despre randamentele obligațiunilor, ocolind cu grație elefantul din cameră. Moment prielnic pentru a face o recapitulare!

La sfârșitul anilor 90, Buffett era criticat deoarece „a pierdut contactul cu realitatea” întrucât acumulase mari cantități de cash și refuza să profite de „creșterile fenomenale ale companiilor tehnologice”. Apoi a urmat Criza Dotcom și s-a făcut liniște. În timpul Marii Crize din 2008, Buffett avea cantități atât de mari de cash încât a putut împrumuta Goldman sau General Electric în niște termeni atât de buni încât efectiv, la prima vedere, păreau ireali. Inclusiv înaintea crizei pandemice, Buffett a avut o cantitate record de cash, de 128 miliarde $!!! Pattern-ul său este așadar cât se poate de evident.

Doar că acum mai e ceva. Și ceva efectiv fabulos! Deși Berkshire are un munte de dolari în conturi, Buffett a ales să împrumute yeni pentru a cumpăra acțiuni japoneze. Japonia a menținut timp de decenii dobânzi extrem de mici (aproape de 0%). De împrumutat, fondul s-a împrumutat la dobânzi rahitice de sub 1%, uneori chiar și sub 0.5%. Banii împrumutați au fost folosiți pentru a cumpăra acțiuni la cele 5 mari case de comerț japoneze(Sogo Shosha), care plătesc dividende de 3-5%. Astfel face profit din diferența dintre dividendul primit și dobânda mică pe care o plătește pentru împrumut, fără a folosi efectiv propriul capital în dolari.

Veți înțelege cât de genială e mișcarea în momentul în care veți realiza de ce nu a cumpărat acțiuni japoneze cu dolarii pe care-i avea în conturi. Chiar așa, de ce să te împrumuți dacă oricum ai bani? Păi pentru un investitor de calibrul lui Buffett, altfel se văd lucrurile. Dacă ar fi cumpărat acțiuni japoneze folosind dolari, profitul său ar fi depins de evoluția cursului USD/JPY. Cum yenul s-a devalorizat masiv în ultimii ani, valoarea investiției sale în dolari ar fi scăzut. Prin împrumutarea de yeni, el a creat un „hedge natural”: activele sale sunt în yeni, dar și datoriile sale(obligațiunile) sunt tot în yeni. Dacă yenul scade, scade valoarea acțiunilor, dar scade și valoarea datoriei pe care trebuie să o dea înapoi, anulând riscul valutar. Genial, nu-i așa? Doar că nu se oprește aici! De fapt, de-aici abia începe.

Luna trecută Berkshire a lansat o nouă emisiune uriașă de obligațiuni în yeni(peste 210 miliarde ¥). Motivul? Buffett vrea să aibă „praf de pușcă” pregătit exclusiv pentru Japonia deoarece consideră că acțiunile japoneze oferă în continuare o valoare mult mai bună decât cele americane, care sunt la maxime istorice și foarte scumpe. Și uite-așa, „Oracolul” nu doar că păstrează acțiunile japoneze, dar în 2025 și-a mărit mizele. Rapoartele recente arată că Berkshire a urcat peste pragul de 10% la unele dintre cele cinci mari case de comerț(precum Mitsubishi și Mitsui), după ce companiile respective au agreat să relaxeze limita anterioară de 9,9%.

La adunarea acționarilor din 2025, Buffett a făcut câteva remarci care au ridicat sprâncene, menționând că Berkshire ar putea deține și alte valute în afară de dolar dacă situația economică din SUA s-ar degrada semnificativ(inflație, datorie publică, etc). Totuși, el a subliniat „liniștitor” de clar că „suntem în continuare fanii dolarului, dar Japonia ne oferă o oportunitate unde matematica pur și simplu funcționează mai bine prin finanțarea locală”.

Ceea ce face Buffett se numește „tehnica oglinzii”. Ai bani, dar nu știi dacă banii tăi urmează să se devalorizeze sau cu cât se vor devaloriza. Ai oportunități bune pe o altă piață, dar nu vrei să-ți riști pozițiile pe care deja le deții. Și-atunci ce faci? Te împrumuți acolo, având cash-ul din SUA ca garanție. Indiferent de evoluția yenului, prin pozițiile solide pe care le are, e oricum protejat.

Însă, în ciuda declarațiilor sale referitoare la dolar, pozițiile luate pe piața japoneză arată cu totul altceva, anume că își pregătește fondul pentru un eveniment excepțional. Chiar dacă nu a renunțat la dolar, poziția largă pe care a luat-o în Japonia arată că se pregătește pentru ceea ce e mai rău. De altfel, în discursul său a strecurat și altceva, anume că „guvernele întotdeauna își distrug banii” subliniind că politica SUA îl sperie. 

Este pentru prima dată în istorie când Berkshire are un astfel de comportament, iar când un gigant de talia fondului lui Buffett face astfel de mișcări, e cazul să înțelegem că nu e deloc de joacă. Și, în acest context am de adăugat o dată: 19 decembrie. Cu siguranță n-ați auzit nimic, pare o dată ca oricare alta, dar nu e! E un punct critic pentru piețele financiare globale, deoarece este ziua în care Banca Japoniei (BoJ) va anunța decizia finală de politică monetară pentru acest an. Piața este aproape convinsă că pe 19 decembrie BoJ va crește dobânda de la 0,5 la 0,75. Deși pare o creștere mică, ar fi cel mai ridicat nivel al dobânzii din Japonia din ultimii 30 de ani. Această mișcare confirmă oficial sfârșitul erei banilor „aproape gratis” în Japonia, ceea ce face ca împrumuturile în yeni (folosite de marii speculatori pentru carry trade) să devină mult mai scumpe.

Dar mai e o mișcare anunțată discret de Banca Japoniei încă din septembrie, într-un limbaj puțin criptic. Banca Japoniei are dețineri în acțiuni(prin intermediul ETF-urilor) de 37.1 trilioane yen(valoare de achiziție), care acum valorează 82.3 trilioane yeni. Unii gândesc cifrele în termen de profit, însă din punctul de vedere al Băncii Centrale operațiunea este una de ... normalizare a politicii sale. Este absolut anormal ca Banca Centrală să cumpere acțiuni de pe piața bursieră, dar absolut întreg procesul a fost justificat de sula-n coastă care le-a fost băgată japonezilor de către „partenerii occidentali” prin „Acordul Plaza”. 

BoJ a devenit, practic, cel mai mare acționar de pe bursa de la Tokyo, deținând aproximativ 7% din întreaga piață japoneză, echivalentul în dolari fiind de  peste 530 miliarde $! Vânzarea acestor active va genera profituri colosale(câștigurile nerealizate fiind de 45,2 trilioane de yeni), deoarece BoJ a cumpărat acțiunile când piața era mult mai jos. Teoretic, profiturile vor fi vărsate la bugetul de stat. Guvernul are nevoie de acești bani pentru a finanța noile pachete de stimulare economică și creșterea cheltuielilor militare, fără a mări taxele sau datoria publică. Doar că mai e ceva.

Pentru a nu influența piața și pentru a nu cădea pradă lupilor financiari vestici(printre care și Buffett), Banca Japoniei va vinde deținerile prin ... tehnica picăturii chinezești. Adică și-a fixat un target de vânzare a doar ... 330 miliarde yeni pe an! În acest ritm, ar dura peste 100 de ani ca banca să vândă tot, iar scopul e transparent, anume evitarea cu orice preț a unui șoc pe bursă. Mesajul transmis investitorilor(inclusiv lui Buffett) este: „ieșim din piață, dar atât de încet încât nici nu veți simți că vindem”. Doar că un câine cu un miros atât de fin precum Buffett nu are cum să nu miroasă o astfel de oportunitate, mai ales în condițiile în care în țara lui e o adevărată nebunie bursieră. Buffett vede valoarea pe termen lung a companiilor japoneze, în timp ce BoJ vinde nu pentru că acțiunile ar fi proaste, ci pentru că nu este treaba unei bănci centrale să fie proprietar de companii.

Și-acum să tragem linie, să unim punctele. De peste trei decenii BoJ alimentează un circuit financiar despre care am vorbit și care a fost alimentat de penalizarea Japoniei ca efect al productivității și creativității sale de invidiat. Renormalizarea politicii DoJ lasă cu buza umflată toată prostimea care învățase schema „yen carry trade”. Dar și dolarul care trebuie să-și găsească o altă suveică. Acum se întâmplă ceva diferit și pe mai multe planuri. Chiar dacă BoJ vinde deținerile într-un ritm lent, care nu generează un efect mecanic pe piețe. Dar oare piețele de azi mai respectă vreo mecanică? E prima întrebare. Urmează constatarea, anume că aceeași Bancă a Japoniei va crește încet dobânzile de intervenție. Asta întărește yenul și „cheamă înapoi” toți banii investiți de Japonia în exterior. Banii plasați în exterior de Japonia vor veni să înlocuiască retragerea BoJ de pe bursa internă. E un joc încet și tăcut, de adevărat maestru zen. 

Și-aici avem două praguri ale întăririi yenului. Primul e cel de la 150. Când cursul scade sub 150, yenul devine mai scump în raport cu dolarul. Pentru un speculator care a împrumutat yeni, datoria sa tocmai a crescut în termeni reali. Brokerii și băncile îi sună pe investitori și le spun: „Yenul s-a întărit, iar colateralul tău în dolari nu mai acoperă datoria în yeni. De aceea trebuie să depui mai mulți bani sau închidem poziția”. Astfel investitorii sunt forțați să vândă o parte din activele lor(de exemplu, acțiuni Nvidia sau dețineri de Bitcoin) pentru a face rost de cash ca să își acopere marja. Acest lucru pune presiune de vânzare pe piețele globale.

Celălalt prag e cel de 145(v-am mai povestit!). Este punctul de panică. Dacă pragul de 150 nu a oprit căderea, la 145 sistemul intră în mod de execuție automată. Nu mai sunt „apeluri telefonice”, ci lichidări automate prin algoritmi. Când prețul atinge praguri critice de „Stop-Loss”, computerele vând tot ce pot pentru a rambursa împrumuturile în yeni înainte ca pierderile să devină catastrofale. Și-așa apare efectul de cascadă: 1. Vânzarea forțată de acțiuni duce la scăderea piețelor. -> 2. Investitorii speriați cumpără yeni pentru a-și închide datoriile cât mai repede. -> 3. Cererea masivă de yeni face ca yenul să se întărească și mai mult (USD/JPY scade și mai tare). -> 4. Întărirea declanșează noi lichidări. Și cercul devine vicios.

Lupii bătrâni precum Buffet cunosc bine pattern-urile pe care vi le-am prezentat și se pregătesc în tăcere să-și devoreze victimele. Care victime așteaptă precum oile la tăiere. Știu că va veni, dar nu știu când va veni și tot speră ca momentul zero să se amâne. Tactica lui Buffett este una limpede,  dublă și trebuie ținut cont de ea. Pe de o parte face un foarte deștept contra-„yen carry trade”, urmând direcția trasată de BoJ. De asemenea, poziția sa este un hedge major, acționând în oglindă pe două piețe care, la un moment dat, se vor despărți. Cu toate că e „mega-hiper”-îndatorată, Japonia este îndatorată la propria Bancă Centrală, asta în timp ce a cumpărat active externe. Traseul BoJ spune o poveste interesantă: noi, ca țară, ne repatriem banii cu care acoperim datoriile care sunt făcute tot la noi. Și, practic, Japonia poate s-o ia din nou de la zero. 

În aceste condiții, Buffett a văzut oportunitatea: dacă politica economică a SUA e atât de dezastruoasă încât va distruge inclusiv banul, el poate face facil pasul spre cealaltă zonă atunci când va curge sânge pe străzi. Desigur, e vorba de ce fel de sânge întrucât dacă sângerează doar bursele fără a sângera dolarul, poate vâna oportunități în propria-i țară, luate la prețuri considerate acum absolut obscen de mici. 

Ceea ce trebuie să înțelegeți însă e că atunci când lupii burselor iau anumite poziții, trebuie să fiți mai mult decât circumspecți. 

P.S. Graficul care însoțește articolul de azi nu are de-a face cu ceea ce am vorbit decât prin semnalul pe care-l dă. Iar despre el vom vorbi într-un articol viitor.

Nvidia: de la „minunea AI” la cea mai mare fraudă care poate prăbuși întreg sistemul

Ieri primesc următorul comentariu pe blog: „Dar de Nvidia ce zici? Ai văzut rezultatele financiare anunțate ieri? Te oftici?”. Inițial am vrut să-l public și să-i răspund pe loc omului, că urmează să mă ocup azi de problemă. Doar că, până la urmă, nu l-am mai publicat deoarece m-am hotărât să-i dau o vizibilitate mai mare decât ar fi avut-o în secțiunea de comentarii.

Gaz pe foc

De ce a crescut atâta piața? Cu aplicabilitate, în special pe piața tehnologică? Păi toată chestia a fost justificată de venituri. Care venituri, după pandemie, au explodat. Iată de ce investitorii au umflat piața: deoarece, în aparență, promitea să le întoarcă mai mult. De altfel, dinamica creșterilor a fost cea care a alimentat mitul creșterii perpetue. Doar că ... există o explicație.

Puțini înțeleg, însă s-a petrecut o teribilă mișcare tectonică. Toate companiile au trecut de la modelul tradițional la cel mafiot. Știu că sună „conspiraționist”, dar fix asta am văzut după pandemie. Să vă explic în termeni simpli. Înainte, când îți luai un calculator, el venea preinstalat cu Windows. Era o licență de tip OEM, în care producătorul sistemului plătea licențele Windows la prețuri substanțial mai mici, astfel încât putea vinde computerul cu Windows preinstalat. Așa, Microsoft avea garanția că programele sale sunt dominante pe piață. De asemenea, producătorul dădea ceva în plus la vânzarea sistemului produs, rezultând o chestie reciproc avantajoasă. Mai era însă ceva.

Indiferent cum cumpărai un program, îl cumpărai pe viață. Adică, dacă acum îți luai un Office, licența sa era nelimitată. Ceea ce a produs problemele marilor companii întrucât, de la un moment încolo, toate „inovațiile” introduse se de „noile versiuni” pur și simplu nu mai erau solicitate. Un om care și-a cumpărat Word în anii 90, utilizează în 90% din cazuri aceleași facilități și în ziua de azi. Motiv pentru care, cei mai mulți utilizatori preferau să-și „transporte” licențele pe sistemele nou-achiziționate. 

Schimbarea majoră a apărut atunci când au fost lansate sistemele de operare mobile. Brusc, nu mai cumpărai o aplicație pe viață, ci pe bază de subscripție plătită lunar. Inițial sumele au fost derizorii, iar succesul pe măsură. Asta a atras atenția marilor giganți care au mutat o bună parte din funcționalitate în cloud, făcând astfel aplicațiile „conectate” și trecând de la modelul tradițional, la cel bazat pe subscripție. Și uite-așa a ajuns ca un pachet Office cu subscripție să coste într-un an mai mult decât costa înainte o licență pe viață. 

Modelul a fost preluat rapid nu numai în industria software, ci peste tot. Astfel, de exemplu, proprietarii unor mașini scumpe s-au trezit că trebuie să plătească abonamente lunare pentru facilități absolut banale, gen încălzirea în scaune. Ei bine, întreg acest fenomen pe care-l vedem acum bine înfipt - inclusiv în mentalitatea consumatorului - îl consider a fi un sistem mafiot de taxare.

Acest model a produs creșteri fabuloase de venit. În unele cazuri chiar nesimțite! De asemenea, orice tentativă de nesupunere a fost aspru pedepsită. În trecut a făcut o oarecare vâlvă modul în care Adobe și-a hăituit clienții care aveau licențe perpetue, refuzând dezactivarea licenței(pentru a nu mai putea fi reactivată pe alt dispozitiv). La insistențele utilizatorilor, cei din call center răspundeau cu „treci la subscripție sau caută-ți un avocat”. 

Ideea e că, indiferent cum ai da-o, modelul, în esență, este unul fragil. Există numeroase alternative open source, gratuite sau taxate tradițional pentru produsele marilor companii software. Doar lenea(intelectuală a) utilizatorului face ca modelul mafiot de business al marilor companii să prospere. Oricine poate alege Linux în loc de Windows, grămada de pachete alternative de programe gen Office sau Gimp în loc de Photoshop. Și, dacă tot cauți „garanții” sau modele standard de licențiere, există și acestea. De exemplu în loc de Photoshop poți folosi Affinity, în loc de Windows Ubuntu(dacă simți nevoia de suport) s.a.m.d. 

Modelul a convenit de minune ofertanților de LLM-uri. Puterea de procesare necesară unui astfel de  sistem a făcut ca modelul cloud să fie cel ideal, iar aparenta lor „universalitate” promite generarea unei dependențe adânci. Astfel încât, veniturile estimate să fie unele substanțiale. Așa arătau prognozele. Doar că și aici treaba e cu cântec. Atunci când crezi că ai cucerit piața cu investițiile tale demne de Gargantua te trezești cu băieți gen cei de la DeepSeek, care-ți aruncă masa cu fundu-n sus. Și tot atunci când crezi că fundu-ți va fi salvat de cloud te pomenești că apar unii ca cei de la Universitataea Tsinghua cu KTransformers, care fac posibilă rularea modelelor gen DeepSeek pe hardware modest.

De ce fac toate precizările legate de alternative la modelul mafiot? Pentru ca cititorii să înțeleagă că există alternative solide, palpabile. Povestea e simplă: pe măsură ce criza își va intra din ce în ce mai adânc în drepturi, atât companiile cât și consumatorii vor fi obligați să-și optimizeze cheltuielile. Și, cum alternativele există, iar puterea de calcul pe care-o au echipamentele actuale e mult sub-utilizată, trecerea, zic eu, va fi deosebit de rapidă. De altfel e și normal să fie așa. Prin anii 60 IBM propunea modelul mainframe, în care utilizatorii să se conecteze la un monstru deținut de o companie și să plătească pentru utilizarea sa. Modelul a fost aruncat în derizoriu de calculatorul personal. Creșterea vitezei în rețea a reînnoit modelul mainframe sub forma cloud. Însă, cred eu, și acest model va pieri ca efect al întețirii războaielor de piața semiconductorilor, din care vor rezulta modele mai rapide și mai eficiente energetic. Iar asta înseamnă că, din nou, „calculul individual” va reveni. 

Fără doar și poate, schimbarea de paradigmă despre care vorbesc va conduce la o prăbușire accelerată a veniturilor marilor companii. Ceea ce va fi gazul turnat pe focul deprecierilor bursiere masive. E abia începutul!

Uniunea Europeană vrea să vă fure și ultimul ban din buzunar! Nu e o glumă!

„Dormi liniștit, FNI lucrează pentru tine!”. Sunt mulți care nu au habar de clipul publicitar rulat înaintea prăbușirii Fondului Național de Investiții.  A  trecut atâta timp și oamenii tot nu au înțeles că banii dați altcuiva nu mai sunt banii tăi, ci banii pe care acel altcineva are să ți-i dea. Îmi veți spune că e banal, dar eu vă spun că nu ați realizat chestiunea asta. Deloc!

Ce poate ieși din ceea ce se vede cu ochiul liber?

Am rămas dator cu o promisiune. În urmă cu două zile am postat pe canalul meu de Telegram un grafic al evoluției acțiunilor Enron, cu comentând că voi reveni asupra sa. Cum revenirea nu s-a produs ieri - așa cum promisesem - unii cititori m-au tras de urechi, reclamându-mi că nu au înțeles mesajul, așa că sunt dator cu explicații. Nu a fost în intenția mea să nu mă țin de cuvânt, dar deseori lucrurile nu se desfășoară așa cum ne-am dori. Mă rog, iată-ne acum gata să ne așezăm la discuție.

Ciclul credit-business

Nu e posibilă înțelegerea evoluției economiei mondiale în secolul XX fără a înțelege ciclul credit-afaceri. În definiție totul pare simplu, fiind vorba despre relația dintre disponibilitatea creditului în economie și evoluția mediului de afaceri. În mare, avem o perioadă de expansiune, în care cererea crește, iar ca efect al acestei cereri crește și nevoia de finanțare pentru satisfacerea cererilor pieței. Băncile văd în ciclul de creștere o perspectivă profitabilă și astfel dau drumul „pungii cu bani” în economie. Însă se intră într-un cerc vicios care conduce la risipă și cheltuirea iresponsabilă a banilor împrumutați. Așa se ajunge în zona de contracție, în care supra-producția se confruntă cu o scădere a cererii. Băncile se trezesc cu un aflux de credite neperformante și astfel luptă să salveze ceea ce mai poate fi salvat. Desigur, crește nivelul de prudență astfel încât, în această parte a ciclului se petrec accidente în care inclusiv companiile cu un business solid au greutăți în a se finanța, în anumite cazuri fiindu-le chiar refuzată finanțarea. Din comportamentul obtuz al băncilor, rezultă o intrare într-o criză profundă care, de obicei, se deblochează printr-un nou ciclu economic generat de o nouă „tehnologie cheie” care are potențial de creștere.

Ce anume ține piețele sus?

Nu vreau să vă plictisesc cu cifre, dar vă spun încă de la început că încep să înțeleg negura din capul lui Powell. Revăzând conferința de presă a acestuia, am constatat că omul e departe de imaginea de până acum a șefilor FED. Mai țineți minte vremurile în care aceștia coborau din turnul de sticlă și lansau câteva formulări voit ambigue pentru ca lumea să aibă din ce-și face presupuneri? Frumusețea a venit atunci când și ai noștri căutau să stăpânească un limbaj similar. Dar să nu ne abatem.

De ce criza actuală are potențial terminal?

Scânteia de la bursa americană este este echivalentul doar a unui mic băț de chibrit într-un incendiu devastator. Poate că unii cred că folosesc o figură de stil, dar să știți că aceasta-i realitatea. Într-adevăr, în momentul în care la omul obișnuit ajunge știrea conform căreia Nvidia a scăzut cu o sumă mai mare decât întreaga economie a Greciei sau a Ungariei, ceva nu se mai leagă. Despre câți bani poate fi vorba, dacă o simplă speculație ajunge să valoreze mai mult decât țări cu aproximativ 10 milioane de locuitori? Iar când spui că un asemenea dezastru e ca un băț de chibrit, atunci chiar că totul se blochează pentru omul normal.

Începe?

Cred că da. O analiză tehnică ne arată că, la stadiul în care s-a ajuns, o corecție de 50% a piețelor este cel puțin necesară. Formațiunea double top este în formare, motiv pentru care a atras, pe moment, shorterii cei mai radicali. Desigur, confirmarea formațiunii se va face în momentul în care S&P va sparge pragul de 5100, ceea ce va antrena o depreciere de manual, cel puțin în prima fază.

Nu vreau să fac speculații în avans, dar vă spun cât se poate de clar că există numeroase condiții îndeplinite pentru un asemenea scenariu. „Marele tablou” arată destul de dezastruos(de altfel am tot dat de-a lungul timpului o grămadă de dovezi!). Vedem scăderi puternice pe crypto. De ce? Pentru că apetitul pentru risc s-a dus. Criptomonedele au fost teritoriul celei mai mari nebunii din ultimul secol(de fapt din istorie), iar închiderea acestui capitol poate marca sfârșitul istoriei lor. Ca să nu folosesc totuși cuvinte mari, voi spune că și piața crypto se va duce în jos cu un factor destul de mare de amplificare față de piața acțiunilor. Dacă cei care urmăresc piața crypto au motive de satisfacție văzând că prognozele de depreciere se îndeplinesc, pentru cei care urmăresc piața aurului sunt semne de frustrare. De ce se depreciază? În principal, mișcarea este cauzată de presupunerea că rata dobânzii de intervenție nu va fi diminuată sau diminuarea nu va fi la nivelul așteptat. Aici va fi interesant de văzut ce se va petrece la ședința FED întrucât încă putem avea surprize, iar aceste surprize ar putea ghida piețele spre minime istorice.

Realitățile economice, așa cum tot răgușesc spunând, sunt extrem de precare. Vedem, scăderi pe piața gazului și a petrolului. De ce? Dacă analizăm fundamentele de pe Continent rămânem interziși. Depozitele de gaze nu sunt umplute, asta înseamnă că cererea ar trebui să crească. Dar nu crește. La fel și petrolul. Care-i povestea? Sunt două. În primul rând suntem într-o deteriorare cât se poate de vizibilă în ceea ce privește sistemul economic, iar cel de-al doilea factor e dat de „ajungerea la fundul sacului” a guvernelor de pretutindeni. În Germania, până și Volkswagen a început să facă planuri de închidere a fabricilor. De ce spun „până și Wolkswagen”? Dincolo de parteneriatul semnat cu sindicatele în care se specifică faptul că nu vor concedia pe nimeni în Germania până în 2029, sindicatele mai au și un reprezentant permanent în Consiliul de Administrație al companiei(să mai spună cineva că ăsta nu e socialism!). Nemții suferă intens deoarece cunosc o deteriorare gravă a segmentului de piață din China unde efectiv nu mai fac față concurenței. Dacă până în urmă cu doar câțiva ani automobilele europene dădeau trendul pieței de acolo, acum occidentalii sunt scoși din joc. Motivele sunt multiple: prețuri mari, inovație minimă, calitate discutabilă. Pe o piață în care producătorii locali se bat să aducă îmbunătățiri substanțiale la nivelul confortului și al eficienței, să vii cu mașini de care e doar brandul și istoria nu mai merge. Fac o paranteză pentru a vă spune că am văzut o demonstrație cu o suspensie adaptivă propusă de BYD care efectiv m-a lăsat mască: indiferent de nivelul deformărilor suprafeței de rulare, la nivelul habitaclului nu se simte nimic!

Pentru situația pieței auto, europenii dau vina pe chinezi, doar că nu chinezii sunt problema, ci propria lor subdezvoltare, rămânere în urmă. La occidentali, doar pentru a stabili culorile în care se pot livra mașinile se fac echipe de zeci de oameni. Astfel prețul unei mașini noi explodează. În plus, abandonarea motorului termic, cel în care europenii au și cunoștințe aprofundate și o tradiție de un secol, este cea mai mare prostie strategică, una care se va lăsa cu înfundarea definitivă a industriei europene. Aceeași prostie a fost făcută și pe piața de energie, unde chinezii și-au alocat titlul de lideri mondiali ca efect al „capcanei regenerabilelor” în care europenii au căzut prostește. Panourile solare sunt un junk tehnologic cu care China a epuizat Europa. Și dacă acum a epuizat-o financiar, stați să vedeți peste un deceniu, când actualele panouri vor ieși din uz și nu se vor găsi soluții pentru stocarea lor! La fel stă treaba și cu mașinile electrice. Cele scoase din uz umplu câmpurile deoarece recuperarea materialelor de pe ele este atât de complicată încât pentru un business de procesare a deșeurilor devine imposibilă. 

Mulți privesc cu satisfacție schema de creștere a tarifelor vamale pentru mașinile chinezești. Nu-i va opri și, așa cum i-au bătut măr pe europeni în China, la fel îi vor bate și acasă. Meciul pe care-l vedeți acum este unul similar până la congruență cu „Războiul Ceasurilor” din anii 60-70, atunci când japonezii i-au scos din joc pe producătorii elvețieni de ceasuri. Dacă însă atunci criza a fost una la nivelul unui stat, criza auto de acum va fi una la nivel continental sau chiar mondial. Singura șansă a europenilor este gruparea tuturor producătorilor auto într-o singură entitate și restructurarea drastică a managementului de la A la Z.

Iar industria auto este doar vârful aisbergului. Adevărul este că suntem la un nivel atât de precar încât corecția care va veni ne va traumatiza doar prin simplul fapt că ne va arăta adevărul despre noi. Sunt hălci întregi din industrie care vor pica doar ca efect al rescrierii domeniului. Chinezii scot produsele atât de ieftin deoarece controlează procesul de la materia primă până la produsul finit. Occidentalii au început să arunce cu banii din momentul în care au adoptat în masă modelul externalizării. De aceea chinezul produce ieftin și bun(atunci când produce prost o face las prețuri derizorii!), în timp ce occidentalul produce scump și prost. 

Să revenim însă la subiectul zilei deoarece vom avea suficient timp să povestim despre gravele erori economice care duc Occidentul în râpa istoriei. Până una-alta situația se va tranșa pe piețele de acțiuni. Realitatea pe care puțini o cunosc este aceea că întreaga falsitate a piețelor occidentale, întreg nivelul absolut nebunesc la care s-a ajuns, este cauzat de un factor ascuns cu abilitate: concentrarea acționariatului. În realitate bursele sunt doar praf în ochi întrucât acționariatul marilor companii este extrem de concentrat, însă trecând prin numeroase filtre, care joacă rolul de „creatoare de ceață”. Pentru a nu se cunoaște adevăratul proprietar, acționariatul firmelor occidentale este fragmentat, împărțit într-o grămadă de vehicule de investiții, bănci, fonduri, instituții speculative, unele acționare la celelalte s.a.m.d. Acesta este motivul real pentru care prețurile nu au căzut. Însă, chiar și în condițiile în care free float-ul real este mic, șmecheria este că prețurile sunt formate de cei care tranzacționează acele cantități mici. Iar aceștia se trezesc acum descoperiți și aruncă deținerile în disperare. Tăvălugul va conduce la deprecieri masive ale cotațiilor, deprecieri pe care proprietarii din spate nu le vor contracara deoarece efectiv nu-i interesează asta. Însă, efectul la nivelul societății va fi unul devastator având în vedere că sunt fonduri de pensii sau structuri investiționale ale persoanelor fizice sau ale companiilor mici. 

Personal cred că deja ne aflăm în anticamera dezastrului. Așa cum deja am spus, mai avem nevoie de o confirmare, dar sunt ferm convins că aceasta va veni înainte de ședința FED. Suntem cu ochii-n patru!

Reportaj din casa de nebuni

În general, în cele mai crâncene episoade ale unei recesiuni, oamenii sunt atât de disperați încât nu mai înțeleg „cât mai poate scădea?”. Treburile devin, la un moment dat, fără niciun sens. Scăderea continuă chiar dacă e evident că prețurile sunt mult sub valoarea reală. Și totul continuă să scadă. Inexplicabil, absurd, dar continuă să scadă, cele mai bune vești fiind cele de stagnare a scăderii. Dar toate aceste elemente sunt evenimente care echilibrează fostele excese.

Vine nota de plată pentru toți cei care cred în vise, fantasme și alte scorneli

Nu o să citiți cele de mai jos pe nicăieri și tocmai de aceea e normal să insist asupra lor. Așa că intrăm abrupt în problemă, mai ales că sunt multe aspecte care trebuie amintite. Așadar, în luna iulie s-a înregistrat un record al deficitului bugetar din SUA: 244 miliarde de dolari! Istoric, este al doilea ca mărime, recordul anterior înregistrându-se în 2021, în valoare de 306 miliarde $! Însă, pentru deficitul din 2021 există o explicație care ține de FED. Acum treburile stau total diferit.

Yen Carry Trade

Am văzut multe prostii despre ceea ce s-a întâmplat ieri pe piețe, motiv pentru care voi mai amâna cu încă o zi postarea despre Anglia. Ne vom concentra azi, așadar, pe studierea efectelor văzute în piețe. De altfel, încă de sâmbătă am dat pe Telegram un clip video despre despre consecințele care se vor vedea, dar fiind vorba de elemente necunoscute marelui public nu a avut impactul scontat. De aceea o să facem un scurt rezumat, în cuvinte simple, pentru ca tot omul să înțeleagă contextul.

Rai vs iad?

Să începem cu câteva constatări de-a dreptul șocante. Prima este cea legată de concentrarea pieței americane de capital. Pentru cei care nu știu, acesta este un indicator al „polarizării pieței”, arătându-ne cât din capitalizare este concentrată în dreptul celor mai mari companii listate. În anii 90, primele zece companii listate cumulau doar 15% din capitalizarea totală a pieței. În 2023 valoarea respectivă a atins 28%. Practic s-a dublat!

Bătălia pe banii pensionarilor

Într-o postare de pe Telegram am promis să revin asupra implicațiilor creșterii dobânzii cheie în Japonia. Cu toate că lumea și-ar dori să mă concentrez pe evenimentul terorist care acum stârnește interesul, vă invit să vă uitați acolo unde chiar contează. Lucrurile discrete și uneori de neînțeles pentru public se pot dovedi a mișca munții.

Banca Centrală a Japoniei - probabil cea mai mare anomalie financiară a planetei - și-a propus la un moment dat să ignore absolut totul continuându-și politica de dobândă negativă. Asta în condițiile în care este ombilical legată de dolar prin intermediul „investițiilor” sale în bondurile americane. De ce spun că este o anomalie financiară? Pentru că e imposibil ca tu, Bancă Centrală a unei economii de cinci ori mai mici decât cea a SUA, să devii principal creditor al SUA. Asta după ce ești practic singurul creditor al țării din care provii. O asemenea scamatorie e imposibil de explicat și de înțeles de către orice om cu toate țiglele pe casă. 

În acest context, creșterea dobânzii cheie e văzută de mulți ca o înfrângere a politicii absolut rupte de realitate a Băncii Japoniei. Doar că nu prea e așa. Sau, mai bine spus, treaba este mult mai adâncă și va lovi acolo unde doare cel mai tare. Iar fenomenul este cât se poate de interesant.

Japonia are cel mai mare fond de pensii al lumii, cu active de peste 1.5 trilioane $. Cel de-al doilea fond de pensii al lumii este cel al Norvegiei, urmat de cel al Coreei de Sud. Ca să înțelegeți despre ce valori vorbim, Fondul de Pensii al Norvegiei deține 1.5% din acțiunile de pe piețele de capital din întreaga lume. Cu alte cuvinte, un singur fond de pensii deține 1.5% din întreaga lume!

Dacă te uiți însă pe performanțele fondurilor de pensii, constați că acestea sunt dezastruoase.  Rata rentabilității investiției fondului de pensii japonez este de -4.78%, al celui norvegian de -7.93%, iar al celui Coreean de -8.28%! Toate negative într-o lume în care totul crește precum Făt Frumos!

Având în vedere declinul populației Japoniei și iminența unei crize a pensiilor, premierul Kishida a lansat inițiativa „Asset Income Doubling Plan” prin intermediul căreia încurajează japonezii să deschidă conturi suplimentare de investiții pentru pensie. Asta vine la pachet cu o legislație destul de strictă în ceea ce privește raportările financiare și transparența referitoare la randamentele planurilor de pensii. 

În ciuda declarațiilor, planul lui Kishida este însă altul, anume creșterea investițiilor pe piața locală de capital. De fapt, asta vine la pachet cu „indicații prețioase” privind modificarea alocărilor fondurilor de pensii. Astfel putem presupune pe bună dreptate că japonezii încep să se gândească serios la banii pensionarilor care băltesc în afara țării, în loc să fie un motor de creștere pentru Japonia. Modificarea dobânzii cheie a Băncii Japoniei trebuie văzută și în această cheie. deoarece, în acest mod, certificatele de datorie japoneză vor fi purtătoare ale unor dobânzi pozitive, ceea ce e încurajator pentru orice fond de pensii.   

Partea interesantă este că la același lucru se gândesc și ceilalți. Coreenii, la fel ca japonezii, au discuții cât se poate de serioase în ceea ce privește investițiile fondurilor de pensii pe piața locală. Nu e ciudat? Poate că da, poate că nu. 

Iată însă că mai avem o știre interesantă. Peste 90 dintre cei mai influenți CEO din Canada au semnat o scrisoare în care deplâng faptul că fondurile canadiene de pensii alocă doar 4% pieței canadiene de capital. Iar acum trebuie să înțelegeți că nimic nu este întâmplător. Dacă vă imaginați că așa, din senin, conducătorii celor mai mari companii canadiene s-au întâlnit pentru a discuta despre fondurile de pensii, sunteți în eroare. E clar o mișcare pe care fiecare țară o face cum poate pentru a „demonstra” că solicitarea vine de la „firul ierbii”.

De fapt, ceea ce vedem este un fenomen cât se poate de uniform la nivel global. Statele încep transparent să pună presiune pe fundurile de pensii pentru a investi pe propriile piețe de capital. Și, dacă nu se poate cu frumosul, se poate cu forța, prin intermediul legislației. Legislație care încă nu a apărut peste tot, dar se va generaliza, cu siguranță. 

Probabil vă întrebați de ce? Răspunsul e simplu: în fondurile de pensii sunt o groază de bani. Într-adevăr, politicienilor le sclipesc ochii la acei bani, la fel cum și factorilor locali de business le sclipesc ochii. Însă, în toată această mișcare mai e ceva, anume teama de picajul SUA, locul care concentrează cele mai mari investiții ale fondurilor de pensii. Fie că e vorba de instrumente cu venit fix(datorie americană) sau titluri ale pieței de capital, o mare parte a feliei e ocupată de fondurile străine de pensii. Care acum, la presiunea autorităților, dar și ca efect al dorinței de protecție, se vor reorienta către piața proprie. Asta înseamnă că o grămadă de capital va ieși de pe piața americană, iar consecințele le puteți lesne bănui. 

Iată așadar încă un element al puzzle-ului momentului, acela al căderii economiei dolaro-centrice. Pe moment posibil să nu se vadă schimbări spectaculoase deoarece asemenea ieșiri și realocări se fac destul de lent, dar putem intui că s-a cam dat startul cursei în care „scapă cine poate”. 

Cum reușește SUA să-și deseneze o nouă carieră remarcabilă?

Indicele semiconductorilor($SOX) a depășit vârful din anul 2000. O similaritate stranie cu criza dotcom. Care similaritate nu este singura. Avântul companiilor tehnologice, iluzia AI-ului ”salvator și reconfigurator” al întregii lumi generează o realitate similară până la confuzie cu ceea ce se întâmpla în vârful DotCom.

Cu boii pe bursă

Că nebunia e mare o știam, dar că e atât de mare chiar și mie mi-a fost imposibil să-mi imaginez. Discuția mea preferată este cea legată de bursele occidentale. Ce se întâmplă acolo? E absolut de neimaginat! O nebunie mai mare efectiv nu există.