Vine nota de plată pentru toți cei care cred în vise, fantasme și alte scorneli

Nu o să citiți cele de mai jos pe nicăieri și tocmai de aceea e normal să insist asupra lor. Așa că intrăm abrupt în problemă, mai ales că sunt multe aspecte care trebuie amintite. Așadar, în luna iulie s-a înregistrat un record al deficitului bugetar din SUA: 244 miliarde de dolari! Istoric, este al doilea ca mărime, recordul anterior înregistrându-se în 2021, în valoare de 306 miliarde $! Însă, pentru deficitul din 2021 există o explicație care ține de FED. Acum treburile stau total diferit.

Ca să înțelegem, vom pune cifrele în context, comparând deficitele din ultimii trei ani. Așadar, în 2022 am avut un deficit de 211 miliarde, în 2023 am avut 221 miliarde $ pentru ca acum să avem 244 miliarde. Pare o rată de creștere geometrică. De ce se întâmplă toate acestea? Din cauza creșterilor de cheltuieli ale statului american.

Cheltuielile cu dobânzile au ajuns la 763 miliarde $(un plus de peste 200 miliarde!), cheltuielile militare la 715 miliarde(mai mici decât cele cu dobânzile, dar înregistrând un plus de 15 miliarde în anul curent). Buba mare vine de la cheltuielile sociale: cele medicale au ajuns la 1.46 trilioane $(un avans de 67 mld $), iar cele cu securitatea socială la 1.48 trilioane(o creștere cu 122 miliarde, în principal din cauza creșterii cheltuielilor cu ... veteranii). 

Teoretic, veniturile statului au avut o creștere de peste 10%, dar chiar și așa deficitul anual nu poate fi mai mic de 2 trilioane $. Ar putea, într-un caz ideal, să ajungă la 1.9 trilioane. Ceea ce e un dezastru din orice punct de vedere. De ce? 

Sursele de finanțare ale Trezoreriei sunt trei: gospodăriile, instituțiile financiare și nerezidenții. Gospodăriile cumpără direct, pentru economisire, sau indirect, prin intermediul fondurilor de investiții, al celor de pensii s.a.m.d. Sectorul financiar achiziționează datorie americană din rațiuni de lichiditate sau, mai rar, din profituri. Nerezidenții reprezintă instituțiile sclav din zonele aflate sub ocupație americană, cea mai vizibilă fiind Banca Japoniei. Și-acum să le luăm pe rând.

În cazul gospodăriilor, putem constata că rata de economisire este la un minim istoric, ceea ce ne sugerează că se apropie momentul inversării, cel în care animalul începe să trăiască din grăsimea acumulată, adică începe să devoreze economiile. Așadar, aici nici vorbă să mai fie mare lucru rămas pentru achiziție. Destul de grav, dacă ținem cont că gospodăriile au fost principalul finanțator al trezoreriei americane. 

Instituțiile financiare sunt și ele într-o criză de impotență, care se constată din scăderea excesului de lichiditate de la 2.3 la 0.3 tln $! Așadar și pe-aici cam bate vântul. Rămân așadar nerezidenții, cei care chiar și-n vremurile bune erau responsabili pentru cumpărarea de datorie americană în marja de 0.3-0.6 tln. $. Ce fac aceștia? Își reduc deținerile deoarece, după cum vedeți în Japonia, le cam cade casa-n cap și trebuie să facă ceva pentru a salva ceea ce se mai poate salva. Deci, cum se va finanța deficitul SUA în condițiile în care cele trei surse principale ale sale sunt la minime și, mai mult, expansiunea deficitului este vizibilă din avion?

Ați putea spune că, varianta rațională este reprezentată de reducerea deficitului, astfel încât să poată fi acoperit mai ușor. Greșit gândit! SUA, la ora actuală se află într-o IMPOSIBILITATE de reducere a deficitului. Și oricum, dacă ar face-o, ar impulsiona problemele economice cu care deja se confruntă. 

Situația nu este una vizibilă doar la nivelul statului american, ci și la cel al economiei de bază. Companiile americane sunt supraîndatorate, iar efectul creșterii dobânzilor a pus un jug greu la gâtul lor. Conform statisticilor, cam 40% din companiile americane sunt împrumutate la dobânzi variabile, astfel încât orice variație a dobânzii le afectează. Nici cela care sunt împrumutate la rate fixe nu sunt mai fericite: unele au prins rate fixe mari, iar cele care trebuie să-și refinanțeze datoria o fac tot la rate variabile, impulsionate fiind de instituțiile financiare care, din cauza incertitudinilor, oferă rate fixe la dobânzi nesustenabile în prezent. 

În plus, marjele companiilor americane sunt în scădere drastică din cauza lipsei apetitului gospodăriilor. Astfel, o companie trebuie să jongleze într-un spațiu extrem de restrâns: pe de o parte cresc prețurile materiilor prime, iar de partea cealaltă menținerea competitivității implică scăderea marjei pentru a combate - pe moment - lipsa apetitului consumatorului(sau, mai bine spus, imposibilitatea acestuia de a mai consuma). Ce fac companiile pentru a jongla eficient? Reduc costurile, dintre care cea mai facilă este restructurarea personalului(pentru că nu mai au de unde să scadă din altă parte). Doar că optimizarea pe termen scurt se întoarce împotriva lor cu scăderea consumului pe termen mediu și lung. Așadar, tot în gaură. 

Singura soluție pe care ar avea-o la îndemână SUA se află în mâna FED-ului, anume scăderea dobânzii. Teoretic asta ar mai ridica puțin jugul de pe jumătate din companiile americane și ar contribui la o repoziționare. Doar că soluția e mai puțin panaceu decât pare. Dezechilibrele sunt atât de mari încât, la rândul său, FED își pune problema propriei stabilități. Modul în care se vede situația dinspre Guvern este diametral opus celului în care se vede treaba dinspre FED. De data aceasta, FED-ul poate face extrem de mult rău Guvernului, la fel cu și Guvernul poate face rău FED-ului. Imaginați-vă o căruță care are înhămat un cal în față, spre înainte și, în același timp un cal în spate, spre înapoi. Căruța e SUA, iar cei doi cai sunt FED-ul și executivul american. Cam la asta a dus excesul. 

Situația, constatăm cu ușurință, că este identică la nivelul tuturor țărilor dezvoltate. La fel e și-n Canada, și-n Anglia și-n Australia și-n Europa. Același șablon. Ce se întâmplă?

E un fenomen cât se poate de normal. Expansiunea ciclului economic a încetat în 2021. De-atunci se fac eforturi intense pentru „stabilizare”, adică pentru a  reține cât mai mult din ceea ce s-a realizat. Ca de fiecare dată, autoritățile încearcă să evite plata mesei prea bogate cu care s-au îndopat elitele și, într-o mai mică măsură, populația. Cum fac asta? Punându-și speranța într-o tehnologie care va împinge totul înainte, atât de sus încât ceea ce s-a realizat până acum va părea insignifiant. Cum e posibil așa ceva? Nu e, dar cine are dreptul să interzică visul, mai ales că este mereu același? Și-ar mai fi ceva: după ce în 2008-2009 au reușit să „repare” cea mai mare criză din istorie prin falsificări și atacuri monetare concertate, acum există speranța că se va putea din nou, cu o nouă „invenție”.

Tehnologia în care și-au pus speranțele nulitățile de la vârf a fost cea mai facilă, adică un mix între IT(AI, digitalizare eccelerată etc.), energie(regenerabile) și transport(electrificarea și impulsionarea „deșteptării tehnologice” a domeniului). AI-ul a umflat și mai mult bula, ducând cotațiile bursiere la niveluri greu de imaginat în urmă cu doar câțiva ani! Regenerabilele au produs un fantastic dezechilibru energetic întrucât se trece mult prea rapid de la supraproducție(în timpul zilei) la penurie(noaptea). Revoluția transportului nu doar că e complet nesuustenabilă, dar se dovedește dificil de realizat în condițiile în care materiile prime se află în zone neprietenoase. Un exemplu relevant pentru UE este litiul. Au sperat în litiul ucrainean, dar s-au fript în condițiile în care cele mai mari exploatăro de-acolo - atât Kruta Balka(Zaporoja), cât și Șevcenko(Donețk) - sunt acum sub ruși. Au făcut presiuni și asupra sârbilor care au reacționat violent. De altfel, promisiunile „binecuvântării” noilor tehnologii se văd cu vârf și îndesat în Europa. Zona unde producătorii auto scoteau vedetă după vedetă a devenit una de-tehnologizată, în care jocurile sunt făcute de producătorii asiatici. Europenii sunt acum a cincea roată la căruță, nereușind să scoată prețuri de producție care cel puțin să atingă prețurile de vânzare ale celorlalți. Iar acest dezastru este vizibil peste tot în lumea vestică.

Acum putem să înțelegem să înțelegem situația în care ne aflăm: ciclul de creștere e terminat, cel de stabilizare și-a epuizat de mult capacitățile de vrăjire a lumii, astfel încât nu mai rămâne decât loc pentru o mega-recesiune în care cărțile să fie puse pe masă. Iar la această mega-recesiune care seamănă cu un uragan de cel mai mare nivel, nevăzut până în prezent, eșecul geopolitic al SUA se va adăuga ca un tsunami devastator. Rezultatele le veți constata singuri.