2010

Gata! A trecut şi 2009. A fost un an plin, extrem de bogat în evenimente. 2010 va însemna o nouă provocare, un nou punct de start. În aceste momente este obligatoriu să ne uităm la partea plină a paharului, aşa că uitaţi de criză! Chiar dacă se va adânci, aceasta ne va deschide, cu siguranţă, noi perspective şi noi oportunităţi!

Vă doresc să aveţi un an nou în care toate visele, dorinţele şi aspiraţiile să vi se îndeplinească! E 2010! Să fim fericiţi!

What's Next

Este destul de greu de estimat ceea ce urmează, mai ales că, în acest moment, ne aflăm la o răscruce importantă. Anul se încheie în ton optimist şi aproape toţi analiştii prevăd creşteri fulminante pentru anul viitor. Cu toate acestea risc din nou şi exprima modul în care cred eu că se vor desfăşura ostilităţile în anul ce va să vină.

Dacă 2009 a fost văzut ca an al stabilizării, 2010 este prezentat ca an al reluării creşterii. Practic acesta va fi refrenul preferat al tuturor observatorilor. Din acest punct de vedere, creşterea devine nu o ţintă ci o obligaţie, iar guvernele(în special cel al SUA) vor face tot posibilul pentru a se achita de această datorie. Când  spun "tot posibilul" mă refer, în mod evident, la pomparea de bani pentru realizarea dezideratului. Acest sport probabil va aduce oarece salt economic, dar va avea ca efect creşterea gradului de îndatorare a statelor respective şi înrăutăţirea finanţelor publice. În mod sigur vom asista la o înteţire a discuţiilor referitoare la finanţarea deficitelor uriaşe. Băncile centrale, în marea lor majoritate, vor încerca ieşirea din actuala ecuaţie, dar, pe fondul instabilităţii economice, se vor mişca în aproximativ acelaşi context. Aceasta înseamnă că vom avea în continuare dobânzi mici, dar se vor face eforturi pentru creşterea acestora în special în a doua parte a anului. Oricum, mişcările dubioase şi duplicitare vor scădea încrederea în monede şi este posibil să vedem presiuni în creştere pe mărfuri, acţiuni şi metale preţioase. Un alt element al "frontului de luptă" va fi cel de reducere a şomajului şi a efectelor adiacente însă nu cred că se vor consemna mari victorii. Probabil se va reuşi stabilizarea situaţiei sau o uşoară scădere a fenomenului.

Cel mai probabil în SUA se vor pompa sume masive atât transparent, sub formă de stimulente şi investiţii în infrastructură, cât şi pe uşa din dos. Personal nu aş fi surprins dacă la sfârşitul anului viitor nota de plată pentru creşterea economică a SUA se va ridica mult peste un trilion. Cu toate că la ora actuală se vorbeşte din ce în ce mai puternic despre recuperare, vreau să menţionez că problemele sistemului bancar american nu sunt nici pe departe rezolvate, iar pe măsura trecerii timpului acestea se accentuează. Spre exemplu, în momentul în care scriu acest articol, fluxurile de ştiri prezintă problemele BofA legate de cardurile de credit. Şi aici e vorba de un aisberg, ale cărui rădăcini sunt adânci şi puternic legate de fundaţia din ce în ce mai slabă a sistemului bancar american. Iar pentru întărirea sistemului, este posibil să vedem cum Bad Bank se va transforma în realitate, servind ca model şi pentru celelalte state.

Europa are deja probleme majore. Băncile, egoismul membrilor şi lipsa unui framework comun vor fi adevărate provocări pentru moneda unică. De asemenea, deficitele la care rulează statele membre sunt deja elemente serioase care vor pune presiune pe prevederile "Pactului de stabilitate". Este posibil să avem de-a face cu excluderi din zona euro şi, de asemenea, să se intensifice discuţiile referitoare la viitorul monedei euro. Că tot a venit vorba de moneda unică, voi aminti în treacăt faptul că în 2010 Trichet va părăsi funcţia de şef al BCE. Urmaşul acestuia cred că va fi actualul guvernator al Băncii Centrale a Italiei, Mario Draghi, beneficiar al unei prese extrem de favorabile. Motivele pentru auspiciile deosebit de favorabile ţin probabil de ucenicia pe care  Draghi şi-a făcut-o la ... Goldman Sachs. Numirea se va constitui într-un moment cheie care va permite creşterea influenţei Goldman în Europa, unde se credea că mâna lungă şi nefastă a caracatiţei americane nu va ajunge.

Estul Europei va fi în continuare sub presiunea crizei şi, cel mai probabil, va rata intrarea pe creştere. Economiile acestor ţări sunt rudimentare, iar haosul legislativ şi corupţia vor fi elementele agravante în întreaga ecuaţie a crizei. Este în continuare discutabil sprijinul pe care aceste ţări îl vor primi din partea UE. De asemenea, este posibil să vedem retrageri ale unor bănci vestice de pe aceste pieţe, cu consecinţe deosebit de agravante.

China va face tot posibilul pentru menţinerea ritmului actual de creştere, dar va avea probleme în ceea ce priveşte dezechilibrele interne. Trebuie menţionat că uriaşul pachet de stimulare(~13% din PIB) a fost disporoporţionat şi a impulsionat puseele inflaţioniste. Aşa cum am mai arătat, în China se manifestă o creştere accelerată a preţurilor la imobiliare, iar semnele sunt ale unei economii care se supraîncălzeşte. Marea provocare pentru chinezi este reprezentată de rezolvarea acestor probleme şi menţinerea traiectoriei actuale, lucru cu atât mai greu cu cât se vor intensifica presiunile pentru aprecierea yuan-ului. Iar dacă guvernul chinez va fi în continuare surd, este posibil să asistăm la "fault-uri tehnice" dinspre partenerii comerciali sătui să mai subvenţioneze creşterea comunismului de piaţă.

În principal, vom avea un an nu cu mult diferit faţă de cel care a trecut. Vor persista aceleaşi dezechilibre şi vom avea parte de dezbateri similare celor de acum. Cu toate că perspectivele unui colaps major par să fie din ce în ce mai îndepărtate, pe măsură ce indicatorii macro se deteriorează, fundamentele stabilităţii devin din ce în ce mai fragile. Cu toate că nu cred că vom avea parte de un asemenea scenariu în 2010, nu trebuie să scoatem total din calcul această perspectivă, mai ales din cauză că întregul sistem financiar-bancar s-a transformat într-o imensă schemă ponzi rulând într-un scenariu cu masă monetară infinită.

Ca şi destinaţii de investiţii, mă voi uita cu o atenţie sporită către Australia, Canada, Brazilia, Israel, Chile, Peru, Vietnam şi Singapore. Cred că acestea vor fi zone care vor asigura randamente bune şi o relativă siguranţă a investiţiilor.

China şi ceilalti

Se termină un an care pare a fi fost prolific pentru China. Reuşind să-şi păstreze practic neatinsă creşterea economică, republica comunismului de piaţă a punctat remarcabil într-o perioadă extrem de complicată. Acestea sunt realităţile cu care regimul aflat la putere se laudă şi care au dat apă la moară criticilor politicii monetare chineze. Astfel, în ultima vreme au crescut puternic presiunile exercitate de statele dezvoltate asupra Chinei pentru întărirea yuan-ului.

Privită din punct de vedere logic, cererea este pe deplin justificată. O politică monetară arbitrară făcută de un gigant precum China nu are alt rol decât acela de a-şi sufoca partenerii comerciali. Aşa se explică în mare măsură preţurile deosebit de competitive ale mărfurilor chinezeşti. Marele artificiu găsit de hinezi a fost "legarea" voluntară a yuan-ului de dolar. Cum dolarul s-a devalorizat puternic în ultimul an, yuan-ul a urmat aceeaşi traiectorie, având un efect mai mult decât benefic asupra exporturilor. Conform unor date, China a reuşit să depăşească Germania, devenind cel mai mare exportator al lumii.

Presiunile internaţionale nu au găsit însă ascultare la guvernul chinez care a continuat să sfideze toate criticile văzându-şi liniştit de politica economică. Faptul că s-a ajuns într-un moment critc este relevat de ieşirile din ce în ce mai dese la rampă ale autorităţilor. După mai multe perindări prin presa oficială a unor lideri de nivel doi şi trei, a venit rândul nucleului dur. Astfel, Wen Jiabao, prim-ministrul Chinei, a acordat un interviu agenţiei de presă Xinhua. Aşa cum era de aşteptat, a respins acuzaţiile, susţinând că politica monetară practicată de ţara sa a avut un efect benefic şi că aceasta a reprezentat contribuţia Chinei la trecerea cu bine a actualei crize. De asemenea, a contraatacat acuzând comunitatea internaţională că se opune dezvoltării Chinei şi că impune arbitrar măsuri protecţioniste. Dacă acestea pot fi considerate declaraţii de complezenţă, mai interesante au fost temerile exprimate de Wen Jiabao în ceea ce priveşte inflaţia. Cu toate că s-a arătat îngrijorat de preţurile imobilelor din unele oraşe, a ţinut să precizeze că deocamdată inflaţia nu este o problemă. Evident, avem se-a face cu poziţia oficială. În realitate e greu de crezut că uriaşele credite acordate de băncile chineze şi banii creeaţi artificial de guvern vor conduce către altceva.

Marea realizare a economiei chineze este, fără doar şi poate, menţinerea creşterii economice şi, implicit, a stabilităţii sociale într-o perioadă cu accentuate influenţe negative. Partea goală a paharului este reprezentată de costul pe care l-au plătit şi de consecinţele acţiunilor de până acum. Cu toate că oficialii chinezi susţin contrariul, trebuie înţeles că toată creşterea Chinei s-a făcut pe spatele celorlalte state. Protecţionismul invocat şi criticat de Wen Jiabao îşi va face cu siguranţă apariţia în perioada următoare. Dacă pentru americani indulgenţa faţă de China este explicabilă, nu acelaşi lucru poate fi spus de europeni. Anul viitor va fi, în mod sigur, unul al marilor provocări pentru gigantul asiatic. Atât frământările interne cât şi hărţuielile externe se pot constitui în cauze ale unor probleme greu de rezolvat. Nu greşim nici dacă subliniem că, în ultimii ani, China a jucat cu spectrul problemelor radicale pe masă şi a reuşit să găsească soluţii, chiar dacă acestea, în unele cazuri, sfidează realitatea. Rămâne de văzut dacă dragonul va cădea sau îşi va continua zborul.

Razboaiele hilare din industria auto

Fără doar şi poate, anul care se apropie de sfârşit a fost cel mai prost an pentru producătorii auto. Confruntaţi cu o contracţie bruscă a pieţei cauzată de o criză care parcă nu se mai termină, producătorii fac eforturi disperate de a trece cu bine această perioadă nefastă. Evenimentele de care am avut parte până acum sunt dintre cele mai ciudate şi imprevizibile. S-ar fi gândit cineva că marii producători americani puteau ajunge pe marginea prăpastiei, că mărci cu rezonanţă vor dispărea sau că necunoscuţi răsăriţi de nicăieri vor apărea în prim-planul industriei? Poate că nu, dar asta nu a împiedicat producătorii americani să treacă prin furcile caudine ale falimentului, pe Porsche să devină pradă a "vânatului" Volkswagen, pe Volvo să intre sub "dominaţie" chineză sau pe Saab să "cocheteze" cu moartea. Nu cred că greşesc dacă spun că în această ramură am avut evenimente cât pentru un secol. Şi, de asemenea, nu cred că acest tăvălug s-a terminat.

Cum sfârşitul anului se apropie cu paşi repezi, mi-au reţinut atenţia două evenimente hilare care, probabil, vor ţine pagina întâi a primelor luni ale lui 2010. Primul vine din Europa şi are în centrul atenţiei pe Opel. Decizia General Motors de a nu mai vinde Opel a stârnit supărarea celor care puseseră la cale blatul cu ruşii. Autorităţile germane au protestat, dar şi-au reprimat rapid sentimentele negative sub presiunea mutării capacităţilor de producţie din Germania. Singurii vocali au rămas ruşii care, prin vocea ţarului Putin, au condamnat "atitudinea arogantă" a GM. În traducere liberă, aceasta nu este altceva decât un fel de "declaraţie de dragoste" pentru produsele GM pe piaţa rusească. Ultimul ieşit la atac în această confruntare a fost preşedintele Sberbank, German Gref. Acesta a declarat vineri pe un post rusesc de televiziune că GM trebuie să plătească voluntar o compensaţie către banca rusească din cauza nehotărârii de care a dat dovadă. Rămâne de văzut dacă vreo instanţă din lumea civilizată va lua în considerare plângerea lui Gref care a lăsat să se înţeleagă că va merge cât de departe se va putea cu această cerere. Personal tind să cred că omul băuse cam multă vodcă, altfel este de neînţeles cum poţi cere o compensaţie pentru că unii n-au vrut să-ţi vândă un bun care le aparţinea. Aici poate numai justiţia sovietică ne-ar putea ilumina.

Pe cealaltă parte a lumii, în Venezuela, Hugo Chavez şi-a descoperit veleităţi în ceea ce priveşte construcţia de maşini. Cum, pe fondul crizei, popularitatea sa are de suferit puternic, aventurierul de la Caracas este pus pe fapte mari. Aşa se face că a ameninţat cu naţionalizarea fabricilor auto din Venezuela. Motivul supărării este dat de faptul că producătorii internaţionali nu transferă către ţara sa ultima tehnologie. De asemenea, Chavez este supărat că nu se produc mai multe maşini destinate zonelor rurale. În cazul în care ameninţările circarului de la Caracas vor fi puse în aplicare, Toyota, Chrysler şi General Motors şi-ar pierde unităţile de producţie din Venezuela. Ceea ce este de-a dreptul hilar este că, în cazul unei naţionalizări, Chavez şi-ar tăia singur creanga pe care stă. Unităţile de producţie din ţara sa nu fac altceva decât asamblarea autovehiculelor venite sub formă de CKD-uri. În aceste condiţii, prin naţionalizare nu ar obţine altceva decât oprirea producţiei autohtone, cu consecinţe nefaste pentru economie. În timp ce oficialii Toyota au contactat ambasada Venezuelei din Tokyo, ceilalţi reprezentanţi ai producătorilor afectaţi de declaraţiile belicoase au preferat să nu reacţioneze. După ce a naţionalizat cât a putut, Chavez îşi trăieşte ultimele iluzii şi de-aici înainte nu-i mai rămâne decât să se bată cu spiritele nefaste care au ceva cu Venezuela. Lăsând gluma la o parte, nu pot să nu mă gândesc la costurile pe care le va plăti Venezuela pentru că şi-a permis luxul de a avea drept "comandant suprem" un circar ratat. Dar, despre consecinţe vom vorbi la timpul potrivit.

Scrooge

Craciun fericit!

...si o mică surpriza:

Modelul italian si o posibila megatendinta

În luna octombrie, guvernul italian a luat o decizie surprinzătoare: acceptarea "intrării în legalitate" a sumelor repatriate, indiferent de modul provenienţa acestora. Neaşteptata amnistie fiscală nu a făcut altceva decât să îndrepte un uriaş flux de bani către peninsulă. Într-o lună, sumele repatriate s-au ridicat la aproximativ 80 de miliarde de euro. O valoare cel puţin generoasă, care a surprins majoritatea observatorilor economici.

Conform legii, cei care decid să repatrieze fonduri, nu trebuie decât să plătească o taxă unică de 5%, iar banii devin curaţi ca lacrima. Nu te mai întreabă nimeni cum i-ai obţinut, ce evaziuni ai făcut prin Italia sau ce tip de comerţ dubios ai practicat prin intermediul paradisurilor fiscale. Este a treia amnistie fiscală din peninsulă şi se pare că este cea mai reuşită. Numai până acum s-au încasat la buget ~4 miliarde de euro "din nimic", iar acest succes i-a făcut pe guvernanţi să prelungească programul până în aprilie 2010. Singurul amănunt este că "taxa de repatriere-curăţare" va creşte progresiv. Astfel, cei care-şi aduc banii până în luna februarie vor plăti 6%, iar după această dată 7%.

Banii repatriaţi s-au întors atât din paradisuri fiscale exotice cât şi din alte ţări europene, pe unde fuseseră depozitaţi pentru a scăpa de fiscul italian. Reintrarea lor în circuitul economic al peninsulei a fost de cel puţin două ori benefic. În primul rând a adus venituri neaşteptate bugetului şi, în al doilea rând, a pompat o lichiditate puternică în sistemul bancar italian. Un paradox este reprezentat de faptul că cea mai mare parte a banilor a fost atrasă de băncile mici. Astfel, în timp ce diviziile de private banking ale băncilor Unicredit şi Intesa-Sanpaolo au atras împreună sume sub 15 miliarde de euro, restul banilor au mers către bănci regionale de mici dimensiuni sau către instituţii specializate în private banking.

Privită per ansamblu, măsura a avut până acum rezultate nesperat de bune. Aceste intrări substanţiale într-o perioadă de criză reprezintă, în mod sigur, un efect stimulator atât pentru buget cât şi pentru economie în general. Aşa cum spuneam în titlu, această măsură  se poate constitui într-o megatendinţă. Văzând succesul din Italia, alte guverne europene pot lua măsuri similare pentru a beneficia de fluxuri neaşteptate de bani. Mă gândesc spre exemplu la sumele care ar putea fi scoase la suprafaţă de o lege similară în  Germania. Nu ştiu dacă vă mai amintiţi perioada în care s-a retras marca din circulaţia. Atunci a avut loc un exod masiv de mărci "negre" către exterior. Fluxul a fost atât de mare încât autorităţile ajunseseră să controleze maşinile care părăseau teritoriul german. Mai mult, fiscul a detaşat oameni în Spania pentru a da de urma mărcilor "ilegal exportate". Interesant este că banii exportaţi atunci erau bani ţinuţi de nemţi "la ciorap", pentru a scăpa de lunga mână a fiscului.

În cazul în care guvernele statelor bogate din Europa vor începe implementarea de măsuri similare celei din Italia îşi vor asigura, în mod sigur venituri frumuşele. Victime ale acestui sistem vor fi, în primul rând, paradisurile fiscale şi ţările cu o bogată tradiţie de obtenebrare a banilor scăpaţi de fiscalitatea rapace a unor ţări bogate. Astfel, Elveţia şi Ciprul ar putea fi printre cele mai lovite ţări din Europa. Aceste nu sunt însă singurele. O mare parte din banii negri occidentali au luat calea estului Europei, iar o asemenea măsură ar putea creea un flux destul de malefic pentru aceste economii şi-aşa lovite brutal de criză.

Amnistia fiscală nu este însă singura măsură care ar putea lovi statele sărace ale Europei. 2010 va fi un an în care guvernele se vor concentra pe repornirea economiei. Din această perspectivă, orice măsură de stimulare a investiţiilor din ţările bogate se va constitui într-o problemă a Estului. Acele măsuri vor trebui contracarate aici prin alte măsuri de reducere a fiscalităţii, dar, din păcate, la deficitele cu care rulează majoritatea statelor din Est, reducerea fiscalităţii va fi imposibilă. Evitarea unui asemenea scenariu ţine atât de comportamentul ţărilor bogate cât şi de luciditatea şi pragmatismul guvernelor din est.

Democratie

Ewald Nowotny, membru al Consiliului Guvernatorilor BCE, a declarat că Banca Centrală Europeană nu va sări în ajutorul ţărilor membre care au probleme cu finanţele publice. Declaraţia se referă la situaţia din Grecia, unde se înregistrează un nivel record al datoriei publice. Mai precis, dl. Nowotny spune:

"One has to be very clear: The ECB has no mandate or intention to take into account the situation of a specific country, especially not with regard to public finances.(...) Our baseline scenario is that the Greek government will be able to fulfill its promises".

Privită din afară, declaraţia este cât se poate de corectă. Ceea ce probabil nu ştiţi este că  Ewald Nowotny este şi şeful Băncii Centrale a Austriei, adică instituţia care, în ultima perioadă, se ocupă cu bailout-urile băncilor austriece sub diverse forme. Când este vorba de alţii, austriacul nostru are o atitudine foarte tranşantă, dar când este vorba de instituţiile din ograda sa, brusc, devine sensibil şi obedient. Aşa se face că, la ultima naţionalizare bancară austriacă a intervenit însuşi Trichet, convocat probabil în regim de urgenţă de omul nostru.

Exemplul pe care l-am dat nu este altceva decât o mostră a sfidării şi duplicitarismului de care dau dovadă oficialii austrieci. Sub aparenţa unui comportament corect nu se ascunde altceva decât aceeaşi psihologie din vremea Imperiului, când indivizii aveau impresia că li se cuvine tot numai pentru că s-au născut pe fâşia respectivă de pământ. Marea problemă este că, prin nu ştiu ce mecanism, mulţi dintre ei au reuşit să se strecoare în funcţii cheie la nivel european practicând, fără ruşine, o politică duplicitară şi profund nedreaptă.

Bani aruncati

În 2004, un Parlament inconştient vota în unanimitate legea pentru privatizarea Petrom. Cea mai mare companie românească era cedată unor outsideri austrieci în condiţii cel puţin dubioase: OMV plătea statului 669 milioane de euro pentru preluarea a 33% din acţiuni şi, în urma unei majorări de capital social de 801 mil euro, devenea acţionar majoritar.O clauză a contractului de privatizarea prevedea plata timp de zece ani de către statul român a unei sume de 60 milioane de euro anual pentru activităţile de ecologizare(parcă aşa suna clauza, sper să nu mă înşel). Cu alte cuvinte, cei şase sute de milioane plătiţi de OMV se întorceau către Petrom în zece rate. De asemenea, odată cu această privatizare, statul român şi-a cedat toate rezervele strategice de petrol, iar pentru a nu-i supăra pe "vedeţii" austrieci au fixat, prin aceeaşi lege păguboasă, o redevenţă fixă în dolari. Cât de prost trebuie să fii ca să nu-ţi dai seama că, pe termen mediu şi lung, inflaţia îţi erodează respectivele încasări? Tot acest contract este într-adevăr o mare necunoscută, iar vinovat pentru încheierea sa în aceste condiţii este întreg spectrul politic (doar s-a votat în unanimitate). Fiţi convinşi că cei care se erijează în luptători împotriva contractului nu sunt altceva decât nişte farsori de doi bani.

Marele câştig(dacă poate fi numit aşa), susţin cei care au parafat privatizarea, ar fi aşa-zisa acţiune de aur pe care o deţine statul. Aceasta permite un drept de veto statului, cu toate că este acţionar minoritar. Chiar şi această "facilitate" este discutabilă, având în vedere că "acţiunea de aur" nu este văzută cu ochi buni de Comisia Europeană(care evident uită de legile similare cu rol protecţionist din Germania sau Franţa).

Recent, OMV şi-a exprimat intenţia de a opera o majorare a capitalului social la Petrom. În total, OMV doreşte să pompeze ~ 1 miliard de euro pentru dezvoltarea capacităţilor de extracţie şi producţie. În subsidiar, cel mai probabil, acţionarul majoritar al Petrom doreşte să-şi majoreze cota de deţinere, prin forţarea unei majorări de capital social acum, când statul se află într-o sărăcie lucie. În mod cu totul surprinzător, Ministerul Economiei(care deţine 20.64%) a anunţat că participă la majorare. La fel şi Fondul Proprietatea (20.11%). Marea întrebare care se pune este dacă merită aruncaţi banii pe această majorare, iar opinia mea este că nu. În mod normal, acţiunea iniţiată de OMV ar trebui blocată şi, în paralel, ar trebui să căutat un investitor care să preia cota deţinută de stat(inclusiv acţiunea de aur, dacă dpdv juridic este posibil aşa ceva). Poate că sună nebuneşte ceea ce am afirmat, dar trebuie să privim realitatea în faţă: OMV nu este interesat decât de extracţie. Statul român este practic impotent şi nu prea pare "creativ" la capitolul taxe pentru suplinirea redevenţei fixe. Ieşind din afacere se câştigă două lucruri: pe de o parte statul primeşte bani reprezentând contravaloarea acţiunilor deţinute, iar pe de altă parte, în faţa unei necesităţi stringente de bani poate redeveni creativ în ceea ce priveşte redevenţa. Nu de alta, dar în cazul puţin probabil în care aş găsi petrol în curte, aş fi nevoit să plătesc o redevenţă mai mare decât Petrom-ul, lucru care n-ar fi tocmai OK.

Cred că a venit momentul în care statul să-şi restructureze la sânge business-urile. Acolo unde are participaţii minoritare trebuie să vândă, iar unde este majoritar trebuie să-şi întărească poziţiile. Din păcate nu avem oameni politici capabili să ia măsuri radicale, dar asta este deja este o altă discuţie.

Trading Trees

Investitii inspirate

Este clar că mama proştilor e mereu gravidă şi asta nu numai în România. În clipul de mai jos îl vedeţi pe Cramer de la Mad Money făcând una din multele lui recomandări inspirate: buy pe Citi. Asta se întâmpla pe 14 decembrie, când acţiunile băncii cădere sub EMA(200). Evident, pentru un prost acesta poate fi un semnal de cumpărare, însă acţiunea cade liber de-atunci încoace(a întors ieri, dar asta e cu totul altă poveste). De remarcat este că geniul pustiu a mai dat semnale de buy pe Citi atât la 5.20, cât şi la 4.50(şi probabil va da continuu pentru că, nu-i aşa, la un moment-dat trebuie să înceapă să crească). De asemenea, anul trecut se pronunţa categoric pentru achiziţia de titluri Lehman, doar cu două săptămâni înainte de cădere.

Dacă recomandarea ar fi fost făcută de un neica nimeni, poate că ar fi fost cazul să trecem peste stire, dar băiatul ăsta e considerat de unii o autoritate. Între altele, deţine şi un fond de investiţii. Vă mai miră că apar scandaluri Madoff?

Reclama sufletul comertului

Datele stau în felul următor: RBS face reclama la depozite, iar pentru asta trebuie sa mergi la http://credite.rbsbank.ro :-)). Tare de tot!

Atac la persoana

Un email pe care l-am primit şi care probabil circulă la greu prin spaţiul virtual autohton mi-a atras atenţia asupra unui anume tip de manipulare care cred că merită dezbătută! Este vorba de un aşa-zis interviu cu un bancher străin publicat pe blogul lui Iulian Urban în data de 4 decembrie. Un interviu în care bancherul dezvăluie cum el şi camarila lui  au pus la cale înrobirea ţărişoarei în care trăim.

Conform "dezvăluirilor" ar exista o conspiraţie menită a duce la căderea preţului imobilelor pentru ca întreaga mafie bancară să le cumpere pe nimic(greşelile gramaticale şi de logică aparţin autorului):

Populatia Romaniei si romanul in general, are un singur bun de pret, care ne intereseaza pe noi bancherii : activele imobiliare. Mai exista si forta de munca a individului, insa aceasta, dupa ce l-ai prins in mreje, este utila de speculat, pentru ca acel individ va munci perpetuu pentru noi. Trebuia sa ajungem cumva la aceste active imobiliare ale romanilor; Normele BNR si legile, nu ne permiteau sa putem acorda in masa, credite ipotecare, plus ca aceste credite ipotecare, nu erau 100% avantajoase pentru noi; Asa , ca am profitat de lentoarea in decizie a BNR, si am investit masiv in publicitate pe segmentul creditului de consum.

Cu alte cuvinte, prostia celor care au apăsat pe pedala creditării a fost doar un plan abil menit a ne pune la jug. Aşa cum era de aşteptat, în întreaga ecuaţie apare şi cavalerul călare pe calul alb:

Actualul presedinte, ne-a pus putin in dificultate, atunci cand a venit cu guvernul PSD-PDL, pentru ca ceea ce noi ne doream era instabilitate economica si politica; a trebuit sa presam extrem de mult pentru ca ruptura la nivel guvernamental sa se produca, sa cada guvernul, sa se amane sosirea transei de bani de la FMI, insa pana la urma, cunoscand mentalitatea colerica romaneasca, am reusit.

Oups, recunosc acum că m-a trecut un  fior rece pe şira spinării. Deja tremur la gândul că bancherul o să-mi bată la uşă pentru a mă pune să semnez contractul de sclavie pe viaţă(oare ăştia ca mine care n-au credite or scăpa?). Naşpa! La un moment-dat, bancherul toxic de Românica dezvăluie şi cum au reuşit ei să blocheze inclusiv piaţa executărilor silite, economia şi cam tot ce mişcă prin ţara asta. Cum s-ar spune prin cercurile intelectuale, "nici musca nu scapă ne...".

După această prezentare, cred că e momentul să revenim cu picioarele pe pământ. În primul rând, individul care lansează bomba este senator. Da, aţi citit bine, este senator în Parlamentul României. De asemenea, din câte ştiu eu(sper să nu mă-nşel), câştigă bani frumoşi din recuperarea de debite. Cu alte cuvinte, lucrează mână-n mână cu bancherul toxic pe care-l intervievează. Şi dacă lucrurile stau într-adevăr aşa, nu-mi dau seama de ce Parchetul nu se autosesizează întrucât e vorba de o problemă care aduce atingere integrităţii naţionale. De asemenea, nu l-am văzut cu nicio declaraţie pe vaşnicul Gheţea, acest băgător în penal al tuturor celor care au îndrăzneala să atace sistemul bancar.

Rahaturile de acest gen nu fac altceva decât să arunce în derizoriu discuţiile serioase despre bănci. Ştiu că era vorba de un text electoral, dar fac parte dintre cei care cred că "mecanica electorală" trebuie să funcţioneze tot timpul şi, mai mult, să se bazeze pe fapte reale, nu pe realităţi trucate. Suntem în momentul în care ar trebui analizat clar şi la obiect întreg comportamentul instituţiilor financiare care încă mai activează pe-aici, iar asemena texte puerile par menite a împiedica o asemenea dezbatere.

Îngrijorătror mi se pare faptul că Iulian Urban provine de la PDL, adică partiduleţul care formează actualul guvern şi care ne promite de mai bine de un an că rezolvă criza. Sunt curios să aflu dacă aceasta este poziţia oficială a partidului şi dacă în programul anticriză se vor regăsi măsuri pentru a contracara comportamentele abuzive ale bancherului intervievat de Urban. Se pregătesc oare cei de la putere să-i "distrugă" pe bancheri prin achitarea la valoarea de acum câţiva ani a imobilelor aflate în garanţie la bănci? Asta ar fi într-adevăr o măsură tare! Rămâne să o constatăm pe propria piele!

Din nou Grecia

Ieri Standard & Poors a scăzut ratingul Greciei de la A- la BBB+ cu perspectivă negativă. Aşa cum spuneam şi în urmă cu câteva zile, această modificare de rating este una aşteptată, cu toate că pare a fi venit mult prea rapid. Motivarea deciziei este corectă şi seacă:

"    The downgrade reflects our opinion that the measures the Greek authorities have recently announced to reduce the high fiscal deficit are unlikely, on their own, to lead to a sustainable reduction in the public debt burden…Moreover, we believe that the government’s efforts to reform the public finances face domestic obstacles that would likely require sustained efforts over a number of years to overcome    

(…)
    Due to upward revisions to our projections of Greece’s general government debt and deficit levels, and the anticipated cost to the government of servicing these obligations, we see Greece’s fiscal flexibility diminishing more than we had previously expected. We expect double-digit general government deficits as a percentage of GDP this year and next to raise Greece’s government debt burden sharply, to 126% of GDP in 2010 and around 138% of GDP in 2012. In our view, the increasing debt-service burden narrows the scope for debt stabilization, particularly against the background of what we expect will be a significantly weaker near-term economic growth environment.
    The CreditWatch placement reflects our view that the ratings could be further lowered if the government is unable to gain sufficient political support to implement a credible medium-term fiscal consolidation program. We expect to resolve the CreditWatch placement within the next three to four months, during which time we anticipate the government will provide more detail on its budgetary consolidation strategy, including implementation plans. If political considerations and social pressures hamper progress in establishing a framework for containing the debt burden, we could lower the ratings further. On the other hand, if over the next three to four months Greece successfully implements a plan that includes deficit-reducing measures or other economic reforms that could lead to a sustained improvement in the debt trajectory, the ratings could be affirmed."(cer scuze celor care nu ştiu engleză)

Probabil că după această modificare, majoritatea observatorilor se întreabă care este situaţia băncilor greceşti. Marea problemă a acestora este expunerea masivă pe ţări din sud-estul Europei. Într-adevăr, în respectivele ţări, cotele de piaţă ale instituţiilor bancare greceşti sunt impresionante: 40% în Macedonia, 35% în Albania, 30% în Bulgaria şi 20% în România. Procentele sunt mari, numai că discutăm de economii slabe cu un grad redus de bancarizare. Astfel se face că expunerea totală a băncilor greceşti pe Europa de Est este de numai 22% din PIB-ul Greciei(~55 mld EUR), faţă de 78% în cazul Austriei! Cu toate că se confruntă cu o creştere masivă a creditelor neperformante, băncile greceşti par a rezista bine. Conform unui stress-test efectuat de Fitch, continuarea deteriorării portofoliului într-un ritm similar cu cel actual nu ar trebui să afecteze capitalul de bază al acestor bănci. Personal cred că afirmaţia este îndrăzneaţă, mai ales deoarece am impresia că Fitch a analizat doar segmentul Corporate şi SME. Marile probleme ale perioadei viitoare vor veni din segmentul retail unde garanţiile sunt uneori inexistente şi, pe fondul creşterii şomajului, se vor întregistra pierderi masive.

Oricum, ca o idee generală, cred că băncile greceşti stau mult mai bine decât economia din care provin. Aceasta însă nu înseamnă că, în condiţiile continuării deteriorării climatului economic, vor putea rula neafectate de acesta. Vom avea un spectacol deosebit de interesant în perioada imediat următoare: guvernul grec va fi supus unor presiuni extreme pentru revenirea cu picioarele pe pământ. Dincolo de intenţiile declarate de premierul George Papandreou e o nevoie nebună de reformă. Numai că în Grecia lucrurile stau diferit întrucât cel mai mare adversar al reformei este populaţia. O misiune aproape imposibilă pentru executivul grec, dar care ar trebui dusă la bun sfârşit pentru a evita intrarea în default.

Austria

Ieri, ştirea privind punerea sub observaţie a Österreichische Volksbanken, grupul bancar din care face parte şi Volksbank, a scurtcircuitat toate pieţele europene. Ştirea a fost publicată de cotidianul austriac Die Presse, fiind apoi dezminţită de oficialii băncii. La ora actuală nu am habar unde este adevărul întrucât oricare din variante poate fi adevărată. Pe de o parte Die Presse trăieşte din senzaţional, iar o asemenea ştire nu a făcut decât să-i crească "rating-ul". Pe de altă parte, din punctul de vedere al oficialilor băncii şi al autorităţilor austriece, singura opţiune era negarea ştirii deoarece aceasta venea imediat după naţionalizarea Hypo Group Alpe Adria.

În aceste condiţii, Austria pare a fi o bombă cu ceas. Activele bancare ale acestei ţări sunt de ~4 ori mai mari decât PIB-ul. Mai grav este că o mare parte a acestor active se află în ţări cu grad mare de risc din estul şi sud-estul Europei. Hypo Group Alpe Adria avea o mare parte din active în ţări din fosta Iugoslavie, motiv pentru care problemele pe care le înregistrează sunt cât se poate de normale. Restul băncilor austriece au făcut afaceri frumuşele prin fostele ţări comuniste, participând din plin la pseudo-bunăstarea imobiliară. Precaritatea respectivelor economii face ca întreg sistemul bancar construit cu agresivitate să fie o formă fără fond. Iluzia pe care s-au bazat băncile în expansiunea lor nebună a fost gradul redus de bancarizare al populaţiei din est. Ceea ce nu au luat în consideraţie este faptul că mare parte din această populaţie este nebancarizabilă din cauza educaţiei şi a modului semi-tradiţional de a trăi. Aceasta însă nu i-a împiedicat pe bancheri să se arunce cu vitejie asupra oricărui segment, ignorând cu desăvârşire riscurile induse de plasamentele iraţionale.

Aşa cum spuneam şi ieri, nu-mi dau seama dacă sistemul se află pe linia de plutire, sau riscăm un nou derapaj. Faptul că lucrurile nu stau OK sunt date şi de intervenţia lui Jean-Claude Trichet la ultima naţionalizare bancară operată de austrieci. Urmare a acestei operaţiuni costul CDS-urilor a sărit cu a sărit instant cu 8 puncte, la 81bps. În acest an costul maxim al CDS-urilor austriece a fost de ~250 bps, în perioada februarie-martie, atunci când au început să fie analizate mai atent expunerile sistemului bancar austriac. 

Probabil mulţi vor fi tentaţi să asocieze aceste probleme cu al doilea val a Marii Crize, atunci când scânteia care a detonat bomba a fost Creditanstalt. Personal nu pariez pe un asemenea scenariu, convins fiind că evenimentele istorice nu se repetă. Mai degrabă, aş paria pe declanşarea în lanţ a intrărilor în incapacitate de plată a statelor care au pompat nejustificat bani în propriile economii. Dar deocamdată cred că e prematur să vorbim despre acest subiect, chiar dacă germenii au început să apară.

Revenind la subiect, trebuie să remarcăm că viabilitatea unei bănci este direct proporţională cu capacitatea ei de a rezista unei crize. În perioadele de creştere economică, bunăstarea băncilor este normală, însă în perioadele de criză aceste instituţii ar trebui să fie capabile să se ţină singure pe picioare. Faptul că în toate colţurile lumii sunt probleme cu băncile ar trebui să le dea de gândit arhitecţilor acestei lumi. Nu de alta, dar când deraiezi de la legile bunului simţ rişti să te trezeşti înotând în iluzii şi mâncând speranţe. Nici una nici cealaltă nu ţin de foame. Cred că asta e clar pentru toată lumea.

Tunelul de la capatul luminitei

Există un subiect care efectiv nu-mi dă pace, iar acesta este cel al viitorului construcţiei europene. Văzută din exterior, Uniunea Europeană pare cea mai mare inovaţie geo-politică de până acum. Modalitatea în care atâtea culturi eminamente diferite s-au unit într-un spaţiu economic comun, stabilitatea monedei unice, precum şi bunăstarea locuitorilor acestei zone se constituie în elemente de-a dreptul fascinante. Este cel puţin interesant să vezi cum ţări între care existau conflicte istorice acţionează acum în interiorul aceluiaşi mecanism, în timp ce animozităţile trecutului par elemente bune doar pentru fundamentarea anecdotelor. Aşa cum probabil v-aţi dat seama, aceasta este imaginea care se vede din afară, cea pe care  şi-o face un observator superficial. Cu cât te apropii şi cu cât încerci să înţelegi mai mult, observi că mecanismul este aproape gripat, iar ceea ce părea a fi o corelare puternică între membrii nu este decât o vagă iluzie.

Deficienţele construcţiei europene se văd abia acum, când o criză de o magnitudine extremă a lovit continentul. Cu toate că pe unii notiunea "criză" îi face instinctiv să arunce ochii peste Ocean, problemele de aici sunt mult mai mari. În mod cât se poate de ciudat, în zona euro lucrurile par mai liniştite decât în SUA, iar aceasta în condiţiile în care excesele de-aici au fost de câteva ori mai mari. Pattern-ul crizei europene e simplu: în timp ce problemele americane au fost declanşatorul(expunerea iraţională a băncilor englezeşti şi germane pe sectorul subprime american), combustibilul care întreţine criza este dat de dezechilibrele şi excesele interne. Anglia şi Germania au fost campioanele infuziilor de capital în băncile proprii. În timp ce Anglia s-a văzut nevoită să naţionalizeze marile bănci, Germani s-a trezit cu probleme fundamentale la băncile de stat, riscând un blocaj gigantic. Acoperirea găurilor a costat imens, iar problemele nu sunt nici pe departe rezolvate. Cele două exemple reprezintă numai partea vizibilă deoarece, ajutoare mai mult sau mai puţin ortodoxe au fost acordate peste tot în Europa. Iar când lucrurile au devenit tensionate, BCE a pompat lichiditate ieftină în piaţă. În final, nimeni nu poate spune la cât se ridică preţul salvării băncilor europene şi, mai mult, nimeni nu are certitudinea că acestea au fost salvate. Banii însă s-au cheltuit, transferând problemele din sectorul bancar în cel public. Deficitele imense la care rulează acum statele membre ale UE se constituie într-o ameninţare la adresa stabilităţii monedei unice. Deficitul nu este, în sine, o problemă majoră. Când însă acesta se suprapune unor probleme structurale care împiedică funcţionarea economiei, rezultă un mix de-a dreptul periculos. Oare ce se mai poate aştepta de la economia grecească aflată acum în moarte clinică? Dar de la economiile statelor baltice? În acele zone este nevoie de sume imense nu pentru a reporni economiile ci efectiv pentru a le reconstrui. Lucrurile nu stau mai roz nici în statele dezvoltate unde mecanismul economic pur şi simplu refuză să repornească. Experimentele de tot felul înghit bani în timp ce locurile de muncă se pierd într-un ritm ameţitor, punând presiune peste bugetele asigurărilor sociale. Perioada de criză a scos la lumină diferenţele majore de abordare a membrilor uniunii, iar aceasta este una din problemele majore ale UE. Faptul că este imposibilă o abordare unitară a problemelor reprezintă o ameninţare directă asupra stabilităţii zonei. Rezolvarea situaţiei descrise se poate face numai şi numai pornind de la nivelul politic, unde se vede clar necesitatea unei integrări mai mari a membrilor. Acest lucru probabil a fost sesizat de politicienii comunitari care au forţat adoptarea Tratatului de la Lisabona. Marea întrebare care se pune este dacă nu cumva este prea târziu.

Grecia şi Irlanda sunt două state ale căror performanţe economice pur şi simplu bruiază moneda euro. Nivelul record al datoriilor, legislaţia laxă şi lipsa de seriozitate se constituie într-un cocktail exploziv. Deocamdată suntem la nivelul speculaţiilor legate de excluderea celor două ţări din spaţiul euro, cu toate că acest lucru pare pur şi simplu imposibil. În niciun tratat nu este prevăzută excluderea unei ţări care a aderat la euro, dar la fel de adevărat este că nicăieri nu scrie că nu se poate lua o asemenea măsură. Cele doua exemple nu sunt singulare, dar sunt cele mai pregnante. Este clar că a venit vremea abordărilor radicale. Sunt curios care va fi direcţia. Se va reveni la modelul "Europei cu două viteze"? Posibil, dar rămâne de văzut prin ce tunel va orbecăi "eşalonul doi".

East vs west -- the myths that mystify

Renaşterea otomană

Fără doar şi poate, Turcia este o ţară fascinantă, iar motivele pentru care nu prea am tratat acest subiect aici ţin de tăvălugul evenimentelor generate de criza internaţională. Ceea ce voi face astăzi este trecerea în revistă a datelor unei ţări care, pe termen mediu, are toate şansele să devină un jucător estenţial pe scena politico-economică mondială.

Cu o populaţie de ~75 milioane de locuitori şi un PIB de aproape 1000 mld. de dolari, Turcia este, fără doar şi poate o economie importantă. Aşezată strategic la confluenţa dintre două lumi total diferite, această ţară a demonstrat că poate profita de dualitatea care-i este caracteristică, transformând toate elementele aparent negative în avantaje competiţionale. Pentru a înţelege dualismul turcesc nu trebuie decât să faci o comparaţie între Sirkeci, unul din cartierele tradiţionale ale Istanbulului şi Istiklal Cadessi, aglomerata arteră comercială din acelaşi oraş. În timp ce în Sirkeci găseşti cele două bazaruri cu haosul şi atmosfera fascinantă pur orientală, Istiklal-ul te transpune brusc într-o atmosferă europeană, cu o arhitectură impresionantă şi magazine cochete.

Ceea ce se simte mai mult ca oricând în Turcia actuală este recursul la istorie. Turcii par a-şi redescoperi istoria care, de la Kemal Ataturk încoace, părea dată uitării. Şi aceasta pentru că reforma introdusă de Ataturk a fost menită occidentalizării unei societăţi mult prea tradiţionale pentru necesităţile acelor vremuri. Reforma a reuşit, dar acum turcii, alături de celelalte state care în trecut făceau parte din Imperiu, redescoperă tradiţia otomană. Puţini ştiu că în statele musulmane persistă o dorinţă de refacere a vechiului Imperiu care, pentru mulţi, reprezintă Împărăţia lui Alah(această viziune a persistat timp de mai mult de jumătate de secol şi a fost promovată semi-legal în instituţiile de învăţământ ale statelor în cauză). Atât din punct de vedere religios, cât şi din punct de vedere al mentalităţilor, fostele paşalâcuri otomane îşi redescoperă originile. Iar aceasta se va fructifica, într-un orizont de timp rezonabil, într-o piaţă imensă, ale cărei oportunităţi de business vor fi fabuloase pentru cei care reuşesc să înţeleagă mecanismul discret al funcţionării mentalităţilor orientale. Din păcate şi, în acelaşi timp, din fericire Uniunea Europeană nu a înţeles acest lucru. Şi nici nu are cum să înţeleagă din cauza blocajului cultural care-i face pe unii politicieni occidentali să privească Turcia ca pe o ciudăţenie musulmană insuficient organizată pentru a se putea încadra în rigidele tipare occidentale.

Numai că Turcia este foarte aproape să redevină imperiu, prin redeschiderea către foştii vasali(este o forţare a termenului, dar bănuiesc că veţi înţelege exact la ce mă refer). Primul pas a fost început în octombrie, când graniţa cu Siria a devenit o formalitate pentru locuitorii celor două ţări. Mişcarea, interpretată prost de cancelariile occidentale(ca o apropiere a Turciei de fundamentalismul islamic), a avut ca efect explozia schimburilor comerciale între cele două ţări, cu efect benefic asupra ambelor economii. Irak-ul vă sună periculos? Turcilor nu şi, aceasta face ca pe riscanta piaţă irakiană, oamenii de afaceri de pe malurile Bosforului să fie ca peştele în apă. Este aproape hilar să constaţi cum, în urma unui război care a păpat sute de miliarde de dolari din bugetul SUA, principalii beneficiari ai "deschiderii" Irak-ului sunt turcii, în timp ce firmele americane au fost de mult eliminate de pe acea piaţă.

Sunt unul dintre cei care cred cu tărie că oportunităţile viitorului stau pe aceste pieţe considerate acum periferice. Pentru a profita de ele ai nevoie însă de ceva mai mult decât spiritul întreprinzător. Trebuie să faci un efort pentru a înţelege bine mentalităţile acestor zone, istoria şi comportamentul. Mulţi sunt speriaţi de islamismul propovăduit de Recept Erdogan, de graba cu care Turcia pare a renunţa la democraţie. Personal cred că sunt idei menite a semnaliza foştilor vasali că revendicarea unei istorii comune nu este un lucru tocmai rău. Iar aceasta, pentru cei care ştiu să profite, este vestea cea bună. Statele Orientului Mijlociu văd în Turcia poarta de acces către Europa. Cei care vor înţelege că şi viziunea inversă funcţionează, vor putea profita din plin. De ce spun asta e simplu. În Turcia ai parte de un mediu investiţional prietenos şi reguli oarecum clare(e foarte importantă înţelegerea acestui "oarecum"). Legăturile Turciei cu UE pot fi considerate o garanţie a investiţiilor din această ţară. Iar de-aici, pe măsură ce pieţele cu celelalte state din Orient se vor deschide, oportunităţile sunt infinite.

Din Grecia cu dragoste

Săptămâna trecută am scris un scurt articol despre Grecia, convins fiind că situaţia de acolo e pe cale să devină explozivă. Iată că, mai devreme decât mă aşteptam, lucrurile au luat-o cu adevărat razna.

Fitch a scăzut ieri rating-ul Greciei la BBB+ pentru creditele pe termen lung. Rating-ul Standard & Poors este A-, dar, conform unor declaraţii, există o perspectivă clară de downgrade în mai puţin de două luni. Sunt semnale cât se poate de lipezi, care nu puteau rămâne fără reverberaţii. Astfel,  bursa a scăzut isteric ducând numai ieri indicii până la -6.3%, iar bondurile au evoluat către cel mai înalt nivel din 1998. În timp ce unii văd oportunităţi serioase pe piaţa bondurilor, mulţi se întreabă dacă acest "paradis al randamentelor" are o susţinere reală şi, mai ales, dacă Grecia este în pericol de intrare în incapacitate de plată. Pentru moment, oficialii UE s-au pronunţat cât se poate de clar împotriva unei asemenea perspective, sugerând posibilitatea unor împrumuturi şi ajutoare de urgenţă. Numai că opiniile se pot modifica în timp. Declaraţiile politice niciodată nu s-au constituit în vreo garanţie pentru nimeni, aşa că trebuie să privim cu prudenţă ceea ce se întâmplă acolo.

Interesant este un alt element. Situaţia din Grecia reprezintă un caz clar de contagiune direct legată de problemele din Dubai. Părerea mea este că suntem la începutul unei reacţii în lanţ, cauzată de comportamentul iraţional al statelor în lupta cu criza financiară. Dacă anul trecut am trăit criza băncilor, se pare că acum trăim începutul crizei statelor. În funcţie de amplitudinea acestei posibile crize, putem vedea probleme serioase în vârful "lanţului trofic", adică la construcţiile suprastatale şi la instituţiile financiare mondiale. Deocamdată suntem încă la început, iar această criză poate fi evitată prin impunerea brutală a unor politici fiscale dure. Încă se poate, dar probabil că nu va exista suficientă determinare şi, ca şi în cazul băncilor, probabil se va prefera ascunderea prafului sub preş.

P.S. Sper ca problemele economice ale Greciei să nu fie atât de mari precum estimările deoarece următoarele candidate la contagiune vor fi Bulgaria şi România(nu obligatoriu în această ordine).

De citit şi:
- How do you say vicious circle in greek
- Greek debt poses a danger to common currency

Offtopic - Un public select

Trafic.ro a publicat rezultatele studiului demografic derulat în ultima perioadă. Le multumesc tuturor celor care au avut răbdarea să răspundă întrebărilor.
Rezultatele le puteţi vedea aici.

Gustul amar al victoriei

Rezultatul alegerilor ne aruncă într-o zonă gri, extrem de periculoasă şi care, în mod sigur, nu putea fi evitată. Problemele care rezultă sunt practic imposibil de rezolvat. Suntem o societate profund divizată, în care câştigătorul alegerilor nu are legitimitatea necesară unor acţiuni radicale. Nu vreau să fiu înţeles greşit. Faptul că a fost obţinută o victorie rahitică ar trebui să-l facă pe câştigător să se gândească prioritar la cei care nu l-au votat şi să ţină cont în acţiunile viitoare de acest element(chestia cu i-am ciuruit ar trebui retrasă cu scuze). De asemenea, partidul prezidenţial este izolat pe scena politică, iar aceasta ridică semne serioase de întrebare asupra găsirii unei soluţii. În mod normal, în acest moment ar fi trebuit construit un guvern de tehnocraţi care să aibă sprijinul tuturor forţelor politice, după modelul maghiar. Nu trebuie să ne iluzionăm! Aşa ceva este imposibil în România întrucât banul care pune în mişcare politicile şi "ideologiile" partidelor are o foarte mare capacitate de polarizare în jurul celui care a câştigat, punând presiune pentru realizarea unor mişcări haotice.

Reacţia bursei de ieri a fost violentă şi emoţională. Cursul a fost menţinut printr-o intervenţie în forţă în jurul orei 9, pentru ca, după aceea, creşterea să fie reluată "cu frâna de mână trasă". Îngrijorătoare este însă creşterea CDS-urilor şi perspectiva negativă a ratingului României. Din păcate, riscurile la care suntem expuşi sunt bine cunoscute, ceea ce ar trebui să-i aducă pe politicienii noştri ceva mai rapid cu picioarele pe pământ. Se va întâmpla oare aceasta? În mod sigur nu! Sportul oficial al acestor zile este alergatul după ciolan şi saltul la şpagă. Vom avea parte în continuare de un spectacol cinic pe care politicienii, indiferent de culoarea politică, ni-l vor prezenta. Iar la spectacol, întotdeauna biletul este plătit de spectator. Rămâne să vedem care va fi costul final.

Caderea in lume

S-a terminat, în sfârşit, o luptă pentru moştenire. Lumea politică românească se resetează şi, începând de azi, se va termina cu imaginea electorală despre economie.  Adevărurile din spatele uşilor birocraţilor vor ieşi la lumină în timp ce metodele care vor fi puse în aplicare sunt încă o mare necunoscută.

Cu un deficit de cel puţin 8%, o foame maladivă de bani a Ministerului de Finanţe şi cu un aparat birocratic supradimensionat, România este pe marginea prăpastiei. Cei care se uită la ţările din jur fac o mare greşeală întrucât vecinii noştri au fost ceva mai harnici la capitolul reformă. La noi, pe fondul unei campanii electorale perpetue, nu s-a făcut absolut nimic. Doar imagine şi declaraţii sforăitoare care vor fi decontate în perioada imediat următoare.

În mod sigur, cea mai mare problemă pe care o vom simţi din plin în perioada imediat următoare va fi cea a datoriei externe. Dacă anul trecut nu ne făceam nicio problemă la acest capitol, în numai un an am reuşit să cheltuim pe himere o groază de bani, intrând cu rapiditate în zona tenebrelor financiare. Nota de plată  va fi foarte piperată, motiv pentru care, viitorul guvern va avea nevoie de o majoritate solidă. Mai mult decât atât, ceea ce este cu adevărat important este programul de guvernare. Trebuie să ne obişnuim brusc cu o nouă realitate, diferită de imaginea retuşată prezentată în campania electorală. Nu mai e loc de excese, nu mai e timp şi, în mod sigur, nu prea sunt soluţii. Sincer, nu ştiu încotro ne vom îndrepta, dar suntem într-o perioadă extrem de critică. Vom avea nevoie de luciditate, fermitate şi, în mod sigur, vom avea nevoie de foarte mult noroc.

Comunismul imaginatiilor noastre

De curând, la Moscova a fost reparată şi reamplasată statuia fanion a comunismului sovietic, Рабо́чий и колхо́зница sau, în traducere liberă, Muncitorul şi ceapista(sic). Grupul statuar înalt de 25 de metri este o operă emblematică a realismului socialist şi, probabil, una dintre cele mai cunoscute în acele vremuri. Iniţial a fost proiectată pentru Expoziţia Universală de la Paris, din 1937, unde standul Rusiei era amplasat chiar vis a vis de cel al Germaniei(în plină expansiune nazistă). Măreţia grupului statuar al Verei Mukhina, precum şi sugestia de victorie a sovieticilor asupra Germaniei, i-a făcut pe nemţi să-şi refacă pavilionul şi să riposteze cu un grup sculptural masiv menit a reduce din "presiunea" operei sovietice.

Cu toate că avem de-a face cu o sculptură monumentală, triumfalismul dispare în momentul în care constatăm că a fost inspirată de clasicul grup statuar Harmodius şi Aristogeiton, poate cel mai cunoscut cuplu homosexual al istoriei. Privind prin această perspectivă, măreţia comunistă se transformă brusc într-un banc bun, care-ţi smulge un zâmbet la fiecare reamintire.

Ştirea cu repararea muncitorului şi a ceapistei mi-a readus în minte o întreagă literatură care descria haosul comunismului incipient, ideile năstruşnice născute din spiritul revoluţionar al acelor vremuri şi oamenii care, lansaţi de o ideologie pe care n-o înţelegeau, au reuşit să construiască una dintre cele mai absurde perioade a istoriei. Rusia, sau mai bine zis, URSS-ul acelor vremuri este un spaţiu hilar şi tragic în acelaţi timp, o societate care s-a construit prin ideologie şi, desigur, extrem de multă prostie. Mi-e greu să aleg o carte etalon pentru acea perioadă, dar la fel de greu mi-ar fi să nu menţionez Cevengur, capodopera lui Andrei Platonov.

Platonov în sine un personaj fascinant, produs al comunismului incipient, a reuşit să descrie cu acurateţe în acest roman viziunea finală a comunismului pur. Cevengur este un spaţiu utopic unde comunismul a fost definitivat, unde tovarăşii trăiesc în şi întru ideologie. O lume ciudată rezultată din încrucişarea caracterelor puternice ale mujicilor începutului de secol XX cu ideologia comunistă pură. În Cevengur nimeni nu munceşte, se trăieşte din ceea ce oferă natura, însă hrana supremă este cea a ideilor ideologiei comuniste. Nu vă gândiţi la un comunism hidos, chiar dacă elementul în jurul căruia se învârte comunitatea este moartea burgheziei. Este un comunism în care amorul se practică democratic, la liber, iar gravitatea sistemului se constituie pentru cititor într-o sursă inepuizabilă de umor. Desigur, discuţiile "filosofice", logica şchioapă şi diversele credinţe te fac să râzi cu lacrimi şi să reciteşti cu plăcere pasaje întregi. Spaţiul delimitat de societatea utopică nu este nicidecum lipsit de spiritualitate. Între altele, comunismul a reuşit să absoarbă până şi religia, incorporând-o. Aşa se face că la un moment-dat apare şi dumnezeu(scris cu d mic), acest dumnezeu fiind însă o etapă intermediară până la devăratul zeu suprem al Cevengurului, tovarăşul Lenin. Un fel de comunism iniţiatic am putea spune, un comunism elastic, foarte capabil de a include în el orice dogmă pe care, finalmente o transformă într-o particularizare a sa. Numai că această elasticitate nu se manifestă doar în cadrul dogmei Cevengurului. Romanul însuşi este profund elastic, incluzând în el referinţe modificate pentru a cadra cu noua lume. Astfel, putem lesne observa că Cevengur, nu este altceva decât o trimitere către Cetatea Soarelui lui Tomaso Campanella. Dar poate cea mai reuşită convertire la comunism este cea a lui Don Quijote, care este personificat de vajnicul Alexandr Dvanov, proletarul intelectual, în fapt stâlpul ideologic al comunităţii. Ca şi don Quijote, acesta călătoreşte însoţit de un Sancho Panza pe numele său comunist Kopionkin, al cărui cal se numeşte Forţa Proletară! Mergând şi mai departe, putem spune(forţând într-adevăr extrem de mult) că avem de-a face cu descrierea ultimului om în variantă comunistă(ştiu, bietul Platonov nu avea cum să-l cunoască pe Fukyama care abia ce se năştea prin 1952).

Întâmplările din Cevengur sunt pur şi simplu fabuloase, absurde, ilogice, delicioase. Citind cartea râzi în hohote şi, în acelaşi timp te îngrijorezi când îţi dai seama că toate acestea ar fi putut fi(sau, cine ştie, ar putea fi) reale. O anti-utopie care dezmembrează mecanismul comunismului piesă cu piesă, aruncându-l la gunoi sub formă de banc. O carte pe care, dacă te apuci s-o citeşti n-o mai laşi din mână. Singura poroblemă pe care o întâmpini este legată de traducere. Sunt ferm convins că avem de-a face cu o traducere bună(George Bălăiţă şi Janina Ianoşi) însă la fel de convins sunt că există în text numeroase elemente intraductibile care, probabil, fac versiunea originală de-a dreptul irezistibilă.

În final nu-mi rămâne decât să vă recomand călduros acest roman, având credinţa că după ce-l veţi citi îmi veţi mulţumi. De asemenea, sunt ferm convins că cei care l-au citit, cel mai probabil vor contrazice multe din afirmaţiile pe care le-am făcut aici. Şi e normal să fie aşa întrucât avem de-a face cu o construcţie deosebit de complexă, a cărei receptare ţine extrem de mult de cel care o citeşte. Un roman impecabil care te face să râzi, să plângi, să fii optimst şi pesimist în acelaşi timp. Căutaţi-l şi, dacă-l găsiţi, cupăraţi-l fără să vă uitaţi la bani. Probabil că valorează mai mult decât greutatea lui în aur!

A kinder, gentler philosophy of success

Exceptional!



P.S. Pentru cei care nu ştiu engleză, este disponibilă subtitrarea în română(apăsaţi butonul View Subtitles şi selectaţi limba română).

Confruntarea

Mi-aş fi dorit să nu scriu despre acest subiect, dar o fac pentru că mai sunt două zile până la un vot care, pe cât de neînsemnat este în realitate, pe atât de important este ca percepţie. Probabil ar fi trebuit ca în acest articol să fac o critică dură a celor două personaje care s-au înfruntat într-o confruntare de plastic. Aş avea material şi ură să scriu un foleiton, dar nu voi face asta. Mă voi concentra extrem de puţin asupra indivizilor şi ceva mai mult asupra aspectelor pe care le consider caduce.

Postul de preşedinte este cea mai mare gafă a constituţiei actuale. Nu putem spune că suntem o republică prezidenţială, la fel cum nu putem spune că suntem o republică parlamentară. Ceea ce-a ieşit este o mare varză şi se numeşte republică semi-prezidenţială. Noţiunea sună atât de urât încât n-o pot compăra decât cu democraţia originală a lui nea Nelu, de pe vremea când, bulversat fiind, nu ştia încotro s-o ia pentru a nu supăra pe nimeni. Republica semi-prezidenţială este o struţocămilă care nu putea apărea decât pe terenurile mişcătoare ale politicii dâmboviţene. Teoretic preşedintele e un soi de mascul feroce impotent care, pentru finalizare, are nevoie de piticu` porno. În realitate, situaţia e alta: preşedintele conduce serviciile secrete, iar asta îi conferă o putere enormă. Aceasta îl face să devină, mai degrabă un om al tenebrelor, care conduce prin şantaj şi bileţele, în timp ce serviciile ajung să se ocupe de satisfacerea dorinţelor unui stăpân care nu poate ataca decât prin reflexie.

Subiectele economice dezbătute de cei doi m-au făcut să râd deoarece sunt din categoria să discutăm vorbe. Niciunul dintre ei nu are legătură cu domeniul, iar economia nu face obiectul unui preşedinte. Numai că prostimea se uită la ce spune X fără să înţeleagă că job description-ul unui preşedinte e altul. Dezbaterea pentru acest post ar trebui să fie similară unui interviu de angajare în care, dacă baţi câmpii eşti eliminat. Toate subiectele despre economie, agricultură, infrastructură s.a.m.d. pur şi simplu nu-şi aveau rostul. Preşedintele nu poate face asta, iar discuţia este una fără sens.

Din păcate, întreaga confruntare a semănat cu un spectacol din care prostimea să-şi aleagă tătucul. Numai că noi trebuie să părăsim treptat acest model viciat, inspirat de Rusia. Personal, aş fi votat cu cel care ar fi promis iniţierea procedurilor pentru transformarea României într-o republică parlamentară, la fel ca toate democraţiile europene(exceptând Franţa). Nu spun că am dreptate, dar, pentru mine, acesta ar fi constituit un bun motiv de selecţie a unuia dintre cei doi candidaţi.

Ca o concluzie, pot spune că am avut parte de un spectacolul mediocru, care a culminat cu un jurământ de prost gust. S-au bătut pentru conducerea unei instituţii inutile, care ar trebui restructurată din temelii. Nu mi-a rămas decât un gust amar. Sper, pentru binele nostru, ca tot acest spectacol grotesc să se termine mai repede.

P.S. Wall Street Journal are astăzi un articol foarte bun despre alegeri: Romania Faces Crucial Vote.

Actualitatea din tara lui Zeus

Cu o datorie publică de 108% din PIB(cf. FMI) şi cu un deficit bugetar estimat la 12%, Grecia se află pe un drum destul de dubios. Conducerea asigurată de socialiştii PASOK a fost "amendată" în octombrie de Fitch prin scăderea ratingului de ţară. Aceasta a făcut ca bondurile emise de guvern să decoleze, iar încrederea în capacitatea Atenei de a face faţă situaţiei actuale să se afle la cel mai scăzut nivel din ultimii ani.

Turismul, elementul central al economiei greceşti, a scăzut în acest an cu aproximativ 20% din cauza crizei şi a concurenţei puternice din partea Turciei. Pentru anul viitor perspectiva este în continuare negativă, pe fondul unui 2010 destul de incert. De asemenea, nu trebuie uitat că în ultima perioadă Turcia a investit puternic în infrastructura tursitică, în timp ce în Grecia investiţiile au stagnat. Aceasta pune sub semnul întrebării "cota" turistică pe care o revendica în perioada viitoare.

Banca Centrală a Greciei, destul de bine ancorată în realitate în ultima vreme, a atrans atenţia instituţiilor financiare din subordine că ar trebui să revină cu picioarele pe pământ şi să se obişnuiască cu ideea că banii împrumutaţi nu sunt ai lor. Este vorba de cei patruzeci de miliarde de euro luaţi de la Banca Centrală Europeană cu o dobândă de 1% şi care, mai devreme sau mai târziu, vor trebui înapoiaţi. Băncile susţin că sunt într-o stare destul de bună şi ignoră avertismentele. Cu toate acestea, problemele din Dubai ridică multe semne de întrebare referitoare la proiectele în care sunt implicate băncile greceşti, în timp ce plasamentele pe care acestea le au în Balcani, Ucraina şi Rusia sunt departe de a fi considerate sigure.

Marea întrebare a acestor zile este dacă Grecia va intra în default. O asemenea perspectivă ar avea implicaţii mult mai mari decât îşi imaginează unii. Randamentele mari ale bondurilor greceşti au atras investiţii din partea unui număr foarte mare de bănci europene(în special germane); în cazul unui gripaj al mecanismului, criza s-ar propaga rapid în tot sistemul bancar european. Aceasta, probabil, îi face pe guvernanţii greci să stea foarte confortabil pe poziţie şi să promoveze aceeaşi politică economică duplicitară de până acum, bazându-se probabil pe o intervenţie de susţinere a UE în cazul în care lucrurile vor lua o turnură proastă. Există însă şi posibilitatea ca UE, din dorinţa de a da un exemplu clar celorlalte membre, să refuze ajutorarea elevului indisciplinat, lăsându-l în mâinile mult mai aspre ale FMI.

Perfidul Albion si momentul adevarului

În mai multe rânduri am discutat despre Anglia şi economia ei. Aşa cum am mai amintit, economia Regatului Unit este o formă fără fond, iar în perspectiva crizei actuale lucrurile arată chiar mai prost. Multă vreme hibele nu au fost observabile din cauza avântului băncilor englezeşti. Astfel, Anglia a fost(şi încă mai este) un fel de centru financiar al lumii, un depozitar al cunoştinţelor financiare şi de business. Criza actuală a lovit însă fix în sectorul care constituia motorul principal de creştere, iar viabilitatea "reparării mecanismului" este din ce în ce mai des pusă sub semnul întrebării.

Am amintit de mai multe ori în cursul acestui an despre ratingul de ţară al Angliei, atrăgând atenţia că triple A nu va rezista pentru foarte mult timp, însă nu au fost semne că vreo agenţie ar putea ameninţa ratingul tradiţional al englezilor. Toate acestea până ieri, când într-un raport Morgan Stanley îşi exprimă îndoiala faţă de capabilitatea Westminter-ului de a combate criza actuală, sugerând că, în cursul anului viitor, este posibilă o scădere a ratingului de ţară. Cu toate că poate fi privită ca o problemă care ţine exclusiv de politică şi de configuraţia Parlamentului, analiza are rolul de a trage un puternic semnal de alarmă. Vestea este extrem de proastă şi deja a provocat un scurt-circuit în insulă, unde nu cred că există ziar care să nu fi preluat ştirea. Şi, pentru a turna puţin gaz pe foc, voi aminti că în raportul menţionat nu se face vorbire despre Dubai, unde statul s-a delimitat de acţiunile companiei Dubai World, lăsându-i practic pe creditori în voia sorţii.

O scădere a ratingului Angliei poate provoca o reacţie în lanţ în toată Europa, care se va trezi cu o bombă de proporţii în propria ogradă. Economia englezească mult prea umflată şi încătuşată în tradiţii victoriene nu va face altceva decât să se constituie într-o veritabilă piatră de moară pentru întreaga construcţie europeană, provocând un scandal de proporţii. Vom avea oare anul viitor acest scenariu? Şi dacă da, cum va fi depăşit? Sunt întrebări grele, care nu pot obţine un răspuns tranşant. Privind în istorie, putem trage concluzia că, de fiecare dată, englezii au găsit formula magică de a ieşi din bucluc. Când au rămas fără lemne au început exploatarea cărbunelui, când aceasta s-a dovedit anevoioasă au inventat echipamente mecanizate punând bazele revoluţiei industriale, s.a.m.d. Acum, la finalul economiei abstracte, au nevoie de altceva, dar nimeni nu ştie dacă vor avea puterea să se reinventeze.

Romania mea

Efectul Dubai

Fenomenul Dubai are toate şansele să se transforme într-un element esenţial al crizei actuale. În timp ce peste tot se vorbeşte despre reintrarea pe creştere, fenomenele cauzate de excesele trecutului ies cu forţă la suprafaţă, semnalizându-ne faptul că fundamental nu s-a schimbat nimic. 

Dacă până acum criza a avut în centrul atenţiei SUA, iată că Dubaiul introduce în forţă Europa, care până acum a jucat rolul actorului din umbră. Peste 80% din expunerea pe Dubai aparţine băncilor europene, iar partea leului a revenit, aşa cum era de aşteptat, exuberantelor bănci englezeşti. Probabil Banca Angliei este nespus de bucuroasă să constate noua boacănă comisă de instituţiile subordonate. Şi, cu această ocazie, cred că a sosit momentul să ne punem serios întrebări referitoare la capacitatea construcţiei economice britanice de a rezista pe termen lung. Aşa cum remarca cu mai multe luni în urmă Jim Rogers, Regatul Unit nu mai dispune de absolut nimic în afara resurselor din Marea Nordului ceea ce transformă economia insulei într-o formă fără fond.

Oricât de mult ar încerca birocraţii europeni să minimizeze impactul deranjului din Golf, răul pare a fi deja făcut. Dincolo de băncile aflate în linia întâi(HSBC, Standard Chartered, Barclays, Royal Bank of Scotland's ABN Amro, BNP Paribas SA , Lloyds şi Credit Agricole), privirile observatorilor se îndreaptă obsesiv către băncile greceşti. Cu toate că implicarea acestora în Dubai nu este foarte clară, există voci care bănuiesc implicarea unora dintre ele în proiecte de dezvoltări imobiliare în zonă. Reacţia poate fi însă numai de natură emoţională, fără o bază reală(până când nu există dovezi clare, nu cred că are sens să ne inflamăm inutil). În afara băncilor, este posibil să vedem o nouă inflamare imobiliară europeană cauzată de tentativa proprietarilor arabi de a-şi vinde proprietăţile deţinute în special în safe heaven-ul englezesc.

Dar ceea ce este mult mai interesant este modul în care analiştii şi investitorii vor privi de-acum înainte statele şi economiile lor, prin prisma datoriilor pe care le au. Aici avem poate cea mai interesantă perspectivă şi, pentru a înţelege mai bine despre ce este vorba, am ataşat articolului un tabel cu cele mai îndatorate state ale lumii. Cum lesne se poate observa, topul este dominat copios de statele europene, singurele outsid-ere fiind SUA, Australia şi Hong Kong-ul. Cea mai mare datorie o are SUA, însă dacă o raportăm ca procent din PIB ne rezultă un 94%, mult inferior procentelor de-a dreptul îngrijorătoare înregistrate de Irlanda, Elveţia, Anglia sau Olanda. Dacă extindem puţin analiza şi adunăm atât PIB-ul ţărilor din UE care apar în acest tabel cât şi datoriile pe care le au obţinem un rezultat surprinzător: la un PIB aproximativ egal cu cel al SUA în UE avem o datorie de 2.7 ori mai mare decât cea a SUA. Cu alte cuvinte, un grad de îndatorare de ~265% din PIB.

Probabil sunt mulţi cei care consideră că gradul de îndatorare al unei ţări nu reprezintă un indicator care ar trebui să fie luat în seamă. Personal eu mă opun acestei opinii. Cheltuind mai mult decât produci nu faci altceva decât să te îndrepţi inevitabil spre groapa default-ului şi asta indiferent că eşti persoană sau stat. Sunt tare curios să înţeleg cum vor reuşi să-şi respecte obligaţiile statele supraîndatorate în condiţiile creşeterii dobânzilor. Este numai una din întrebările care ar trebui să le producă fiori oficialilor europeni capabili în ultima vreme doar de spectacol şi declaraţii sforăitoare.

Criza lumii moderne

În 1931, un gânditor oarecum singular şi cu valenţe de vizionar spunea: "Mai e încă ceva: epoca modernă trebuie să corespundă în mod necesar dezvoltării anumitor posibilităţi care erau incluse, încă de la origini, în potenţialitatea actualului ciclu; oricât de jos s-ar fi situat aceste posibilităţi în ierarhia întregului, ele trebuiau să iasă la lumină şi să se manifeste conform rangului propriu. De aceea, o caracteristică a ultimei faze a ciclului constă, conform tradiţiei, în exploatarea a tot ceea ce a fost neglijat ori respins în cursul fazelor precedente; şi aşa stau efectiv lucrurile căci civilizaţia modernă trăieşte, într-un fel, din ceea ce nu au acceptat civilizaţiile anterioare. Pentru a ne convinge, e de ajuns să luăm în consideraţie modul în care reprezentanţii unei vechi civilizaţii orientale perpetuate până în zilele noastre privesc ştiinţele occidentale şi aplicaţiile lor industriale. Aceste cunoştinţe inferioare, atât de lipsite de sens în ochii celor ce posedă o cunoaştere de alt ordin, trebuiau totuşi să se "realizeze" iar acest lucru nu se putea întâmpla decât într-un stadiu în care adevărata intelectualitate ar dispărea; cercetările cu pretenţii exclusiv practice, în sensul cel mai îngust al cuvântului, puteau fi întreprinse doar la extrema opusă spiritualităţii primordiale, de către nişte oameni atât de cufundaţi în materie încât să nu mai conceapă nimic dincolo de ea; e vorba de adevăraţi sclavi ai materiei, tot mai aserviţi pe măsură ce vor s-o folosească mai mult, de oameni târâţi astfel într-o agitaţie crescândă, fără nicio regulă sau ţintă, condamnaţi să se rătăcească în multiplicitate, până la disoluţia finală."

Autorul, destul de puţin mediatizat, se numeşte René Guénon, iar citatul este extras din "Criza lumii moderne", o carte pe care o recitesc în aceste zile cu deosebită plăcere. Primul contact cu Guénon l-am avut în anii '90, însă atunci am perceput mesajul său printr-un filtru bruiat de o societate care-şi căuta inutil direcţia. Acum ne aflăm într-o perioadă în care acţionează un  alt filtru şi, în mod aproape magic, mesajul scrierilor acestuia pare a suferi o transmutare.

Criza descrisă de Guénon este de o factură spirituală, care pare scrisă în codul genetic al umanităţii. O criză în care mesajul iniţial aproape se pierde, iar accesul la el devine din ce în ce mai greoi. Lumea se schimbă sub imboldul unor false idealuri, stabilindu-şi ţinte iluzorii. Ceea ce este de-a dreptul fascinant la "Criza lumii moderne" este că, la un moment dat, te cutremură paralelismele pe care le poţi face între elementele prezentate în carte şi lumea actuală, cea care, din secolul trecut, trăieşte într-o perpetuă criză.

Nu ştiu exact dacă au mai fost reeditări ale scrierilor lui Guénon, dar vă recomand cărţile lui pentru a lua contact cu o viziune foarte puţin cunoscută. Citindu-l veţi avea acces la o lume bulversantă, reconstruită din fragmentele civilizaţiilor ancestrale, a diverselor religii, credinţe şi idei despre a căror existenţă  probabil se uitase. Scrierile sunt fascinante, extrem de coerente şi, în mod sigur, îţi lasă urme adânci. Nu este o lectură uşoară deoarece aproape în spatele fiecărei afirmaţii se află cel puţin o sursă despre care poate nu aveai habar. Cu toate acestea, mesajul care răzbate este unul fabulos, iar întrebările şi misterele care-ţi rămân te fac să priveşti lumea total diferit.

P.S. Începând cu acest articol, încerc să schimb "tematica" de week-end a blogului. Dacă până acum preferam prezentarea unor filme cu tematică economică(obicei preluat de alte bloguri), pe viitor voi înceca să aduc în prim plan subiecte care ţin mai mult de artă şi cultură. Sper să vă placă.

Does Dubai Show U.S.'s Real Estate Risk?

Dubai Default

Se pare că visul şeicilor extravaganţi începe să se năruie odată cu iminenta intrare în incapacitate de plată a Emiratului Dubai. Ceea ce până mai ieri era o poveste desprinsă din 1001 de nopţi revine rapid cu picioarele pe pământ. Atât de rapid încât miroase a prăbuşire!

Hoteluri incredibile, insule artificiale, mall-uri imense, tehnologie, pe scurt, un univers care te copleşea. Unii spun ca e kitsch, alţii că e fabulos. O oază artificială într-un deşert cât se poate de natural. Acesta e Dubaiul, zona în care, până ieri, mai toţi credeau că absolut orice este posibil. Aveai chef să schiezi în deşert? Nimic mai simplu, un şeic a transformat o dună de nisip într-o pârtie elveţiană. Îţi doreai o insulă? La fel. Te întrebau doar sub ce formă o vrei livrată. Era evident că tot acest joc de-a povestea trebuia să se oprească la un moment dat, iar acest moment se pare că a venit mai repede decât se aşteptau mulţi.

Deocamdată, Emiratul a cerut creditorilor un moratoriu de şase luni pentru datoriile companiei de stat Dubai World. Aici vine partea frumoasă: Dubaiul are o datorie totală de optzeci de miliarde de dolari, iar din această datorie, aproximativ şaptezeci de miliarde aparţin companiilor de stat. Datoriile companiei Dubai World(deţinută în totalitate de stat) sunt de aproximativ 60 de miliarde! Curat capitalism!

Vestea este tristă în primul rând pentru europeni care, conform Credit Suisse, au creditat Emiratul cu vreo 13 miliarde de dolari. Banii au fost serviţi de bănci europene care, în respect pentru managementul riscului, au pariat pe invincibilitatea imobiliarelor din Golf. Se pare că meseriaşii băncilor au lovit din nou, iar rezultatele acestor minţi luminate s-au văzut astăzi pe bursele europene. Fenomenul cel mai interesant poate fi observat la greci unde acţiunile băncilor au cunoscut cutremure: National Bank of Greece a căzut cu 8.9%, Alpha Bank cu 8.6%, iar Marfin Investment Group(al cărui acţionar principal este Dubai Financial Corp) au căzut cu 9.5%. Nu voi înşira acum toate implicaţiile acestei situaţii, dar ele sunt mai dure decât ne putem imagina acum. În primul rând, un element care ar trebui să ne dea de gândit este că au crescut temerile cu privire la posibilitatea intrării în default a ţărilor emergente. Ţări precum Ucraina pot deschide corul. România, din fericire, se află deocamdată în al doilea eşalon, însă aceasta nu ne scuteşte de emoţii şi temeri, mai ales prin prisma dezastrului politic şi economic prin care trecem.

Nu ştiu dacă Dubaiul va reprezenta punctul de inflexiune al crizei actuale. Este foarte interesant de observat cum vor reacţiona pieţele in continuare. Având in vedere ca suntem din nou în zona nisipurilor mişcătoare, cred că pentru perioada imediat următoare "cash is king".

Emerging Market Research - Barklays Capital

Extrem de interesant ...

Plan(or)and in gol

Deosebit de mediatizat în ultima perioadă, scandalul Planorama este numai vârful icebergului.Cauza problemelor stă în încercarea de maximizare a profitului. Dacă am înţeles bine, decât să termine lucrările unor blocuri, dezvoltatorul a preferat începerea unor lucrări la alte blocuri pentru a atrage noi clienţi. Criza i-a prins cu lucrările neterminate şi, cel mai rău, cu clienţi care plătiseră integral sau aproape integral costul apartamentelor, dar care nu au nicio şansă să se mute. Pe de altă parte banca finanţatoare probabil are coşmaruri întrucât, din cauza penalităţilor asumate de către dezvoltator prin contract, proiectul riscă să se blocheze definitiv.

Pentru unii  nu este nimic nou. De multe ori am vorbit aici despre dezastrul din imobiliarele autohtone. Situaţii similare cu cea prezentată sunt prezente peste tot în ţară şi cred că au fost generate de o legislaţie mult prea laxă. După cum ştiţi, sunt adeptul asumării şi conştientizării individuale a riscului. Din această perspectivă, principalul vinovat este clientul. Când însă situaţii de un anumit gen se generalizează, înseamnă că mai sunt şi alţi factori care au permis ajungerea în situaţiile respective, iar statul ar trebui să ia iniţiativa , să investigheze ce anume nu a funcţionat şi să creeze un cadru legal care să împiedice pe viitor apariţia altor situaţii similare.

În afara ansamblurilor rezidenţiale neterminate sunt numeroase cazuri în care ansamblurile date în folosinţă de diverşi dezvoltatori sunt mult sub standardul de calitate clamat. De asemenea, menţinerea clienţilor captivi la o firmă de administrare, care este doar o interfaţă între client şi furnizorii de utilităţi, reprezintă o altă metodă asupra căreia ar trebui să se pronunţe autorităţile statului. Când însă ai un stat slab, supradimensionat şi cu o legislaţie rahitică, situaţii ca cele prezentate aici se vor repeta ori de câte ori ignoranţa şi lăcomia vor mai răsări.

Rumori scandaloase

Sigtarp (Office of the Special Inspector General for the Troubled Asset Relief Program) pare a fi zilele acestea în centrul atenţiei datorită rapoartelor transmise către Congresul SUA. Aşa cum lesne vă puteţi imagina, rapoartele conţin detalii despre injecţiile masive de capital operate de SUA în cadrul Troubled Asset Relief Program. Început în anul 2008, TARP a fost prezentat oficial ca un program pornit pentru  a salva atât sistemul financiar american cât şi economia americană. Cele şapte sute de miliarde de dolari aruncate în joc au avut menirea de a menţine pe lista de plutire o serie de instituţii financiare care se aflau pe marginea prăpastiei. Ceea ce a surprins atunci a fost modalitatea  arbitrară de împărţire a acestor bani. În timp ce pentru "cei bogaţi" se găseau fonduri, instituţiile financiare mai mici, având probleme similare cu ale giganţilor, au fost lăsate să pice întrucât, nu-i aşa, au avut un management prost şi un comportament iraţional.

Rapoartele Sigtarp vin să confirme bănuielile pe care le aveam încă de anul trecut. Ceea ce în ultima vreme se discuta pe la colţuri, iată că devine oficial, vorbindu-se deschis despre posibile acte de corupţie: "The top cop tracking the government's $700 billion bailout program said Tuesday that he has opened 20 criminal investigations and six audits into whether tax dollars are being pilfered or wasted". Nu ştiu exact cât de departe se va merge cu investigaţiile şi care vor fi capetele sacrificate în această acţiune.

Cu toate că nu se pomeneşte foarte clar numele, rapoartele lasă de înţeles faptul că Goldman a beneficiat de ajutoare atât direct, prin cei zece miliarde injectaţi, cât şi indirect, prin includerea AIG în schema de ajutorare. Cu toate că "marii bancheri" de la Goldman au afirmat în mai multe rânduri că un picaj al AIG nu i-ar fi afectat aproape deloc, datele scose la iveală în ultimele zile arată tocmai contrariul. Evident că, în lumina noilor informaţii, bonusurile de 21 de miliarde de dolari au tentă de-a deptul penală. Iar "omul lui Dumnezeu"(parcă aşa s-a autointitulat) Lloyd Blankfein cred că ar trebui să dea informaţii ceva mai detaliate despre lumea tenebroasă pe care o conduce.

Deocamdată nu trebuie să ne facem mari iluzii. Şi la ei, ca şi la noi, se face mult spectacol sub presiunea opiniei publice. Nu mă aştept ca cineva să atace frontal şerpăria din jurul Goldman Sachs, însă, cel puţin vom avea acces la informaţii care până acum erau secrete corporative. Oricum, marea mea satisfacţie este dată de faptul că acum un an am intuit corect caracterul aberant al programului în care toată lumea îşi punea speranţă.

Resurse:

- Quarterly Report to Congress

- Factors Affecting Efforts to Limit Payments to AIG Counterparties