Comunismul imaginatiilor noastre

De curând, la Moscova a fost reparată şi reamplasată statuia fanion a comunismului sovietic, Рабо́чий и колхо́зница sau, în traducere liberă, Muncitorul şi ceapista(sic). Grupul statuar înalt de 25 de metri este o operă emblematică a realismului socialist şi, probabil, una dintre cele mai cunoscute în acele vremuri. Iniţial a fost proiectată pentru Expoziţia Universală de la Paris, din 1937, unde standul Rusiei era amplasat chiar vis a vis de cel al Germaniei(în plină expansiune nazistă). Măreţia grupului statuar al Verei Mukhina, precum şi sugestia de victorie a sovieticilor asupra Germaniei, i-a făcut pe nemţi să-şi refacă pavilionul şi să riposteze cu un grup sculptural masiv menit a reduce din "presiunea" operei sovietice.

Cu toate că avem de-a face cu o sculptură monumentală, triumfalismul dispare în momentul în care constatăm că a fost inspirată de clasicul grup statuar Harmodius şi Aristogeiton, poate cel mai cunoscut cuplu homosexual al istoriei. Privind prin această perspectivă, măreţia comunistă se transformă brusc într-un banc bun, care-ţi smulge un zâmbet la fiecare reamintire.

Ştirea cu repararea muncitorului şi a ceapistei mi-a readus în minte o întreagă literatură care descria haosul comunismului incipient, ideile năstruşnice născute din spiritul revoluţionar al acelor vremuri şi oamenii care, lansaţi de o ideologie pe care n-o înţelegeau, au reuşit să construiască una dintre cele mai absurde perioade a istoriei. Rusia, sau mai bine zis, URSS-ul acelor vremuri este un spaţiu hilar şi tragic în acelaţi timp, o societate care s-a construit prin ideologie şi, desigur, extrem de multă prostie. Mi-e greu să aleg o carte etalon pentru acea perioadă, dar la fel de greu mi-ar fi să nu menţionez Cevengur, capodopera lui Andrei Platonov.

Platonov în sine un personaj fascinant, produs al comunismului incipient, a reuşit să descrie cu acurateţe în acest roman viziunea finală a comunismului pur. Cevengur este un spaţiu utopic unde comunismul a fost definitivat, unde tovarăşii trăiesc în şi întru ideologie. O lume ciudată rezultată din încrucişarea caracterelor puternice ale mujicilor începutului de secol XX cu ideologia comunistă pură. În Cevengur nimeni nu munceşte, se trăieşte din ceea ce oferă natura, însă hrana supremă este cea a ideilor ideologiei comuniste. Nu vă gândiţi la un comunism hidos, chiar dacă elementul în jurul căruia se învârte comunitatea este moartea burgheziei. Este un comunism în care amorul se practică democratic, la liber, iar gravitatea sistemului se constituie pentru cititor într-o sursă inepuizabilă de umor. Desigur, discuţiile "filosofice", logica şchioapă şi diversele credinţe te fac să râzi cu lacrimi şi să reciteşti cu plăcere pasaje întregi. Spaţiul delimitat de societatea utopică nu este nicidecum lipsit de spiritualitate. Între altele, comunismul a reuşit să absoarbă până şi religia, incorporând-o. Aşa se face că la un moment-dat apare şi dumnezeu(scris cu d mic), acest dumnezeu fiind însă o etapă intermediară până la devăratul zeu suprem al Cevengurului, tovarăşul Lenin. Un fel de comunism iniţiatic am putea spune, un comunism elastic, foarte capabil de a include în el orice dogmă pe care, finalmente o transformă într-o particularizare a sa. Numai că această elasticitate nu se manifestă doar în cadrul dogmei Cevengurului. Romanul însuşi este profund elastic, incluzând în el referinţe modificate pentru a cadra cu noua lume. Astfel, putem lesne observa că Cevengur, nu este altceva decât o trimitere către Cetatea Soarelui lui Tomaso Campanella. Dar poate cea mai reuşită convertire la comunism este cea a lui Don Quijote, care este personificat de vajnicul Alexandr Dvanov, proletarul intelectual, în fapt stâlpul ideologic al comunităţii. Ca şi don Quijote, acesta călătoreşte însoţit de un Sancho Panza pe numele său comunist Kopionkin, al cărui cal se numeşte Forţa Proletară! Mergând şi mai departe, putem spune(forţând într-adevăr extrem de mult) că avem de-a face cu descrierea ultimului om în variantă comunistă(ştiu, bietul Platonov nu avea cum să-l cunoască pe Fukyama care abia ce se năştea prin 1952).

Întâmplările din Cevengur sunt pur şi simplu fabuloase, absurde, ilogice, delicioase. Citind cartea râzi în hohote şi, în acelaşi timp te îngrijorezi când îţi dai seama că toate acestea ar fi putut fi(sau, cine ştie, ar putea fi) reale. O anti-utopie care dezmembrează mecanismul comunismului piesă cu piesă, aruncându-l la gunoi sub formă de banc. O carte pe care, dacă te apuci s-o citeşti n-o mai laşi din mână. Singura poroblemă pe care o întâmpini este legată de traducere. Sunt ferm convins că avem de-a face cu o traducere bună(George Bălăiţă şi Janina Ianoşi) însă la fel de convins sunt că există în text numeroase elemente intraductibile care, probabil, fac versiunea originală de-a dreptul irezistibilă.

În final nu-mi rămâne decât să vă recomand călduros acest roman, având credinţa că după ce-l veţi citi îmi veţi mulţumi. De asemenea, sunt ferm convins că cei care l-au citit, cel mai probabil vor contrazice multe din afirmaţiile pe care le-am făcut aici. Şi e normal să fie aşa întrucât avem de-a face cu o construcţie deosebit de complexă, a cărei receptare ţine extrem de mult de cel care o citeşte. Un roman impecabil care te face să râzi, să plângi, să fii optimst şi pesimist în acelaşi timp. Căutaţi-l şi, dacă-l găsiţi, cupăraţi-l fără să vă uitaţi la bani. Probabil că valorează mai mult decât greutatea lui în aur!