Demagogie si prostie

În timp ce scriu acest post, la Palatul Victoria se discută despre egalizarea salariilor profesorilor, în sensul diminuării salariilor cadrelor didactice care şi-au câştigat majorarea cu 50% în instanţă. Chiar dacă o asemenea decizie este ilegală(nu poţi anula o decizie a unei instanţe printr-o hotărâre de guvern sau ceva similar), ea are toate şansele să fie adoptată şi, probabil, chiar votată în Parlament, ceea ce va amâna rezolvarea acestei probleme cu câţiva ani. Amânare care, în mod sigur, va exploda la cote şi mai mari.

Pentru uituci voi da un film în care apar o grămadă de demagogi şi/sau proşti(aveţi libertatea de a decide despre ce e vorba). Asta pentru a nu uita de unde a apărut această problemă.

Cloud competition

Aşa cum era de aşteptat, lucrurile încep să se precipite în business-ul internet. Tot mai multe lansări, mutări ale unor aplicaţii din mediul desktop în online şi creşterea concurenţei sunt semnele unei mişcări despre care am vorbit de mai mult timp: migrarea aproape totală spre online. În aceste condiţii, iniţiative precum Google Chrome OS încep să capete sens, în timp ce o multitudine de apps-uri răsărite peste noapte susţin noua paradigmă.

A făcut senzaţie lansarea Amazon Cloud Player, o aplicaţie care, în combinaţie cu Cloud Drive, îţi permite să-ţi muţi colecţia de muzică în cloud-ul Amazon pentru ca după aceea să-ţi fie accesibilă oriunde. Primii 5 GB sunt gratuiţi. Interesant e că dacă te apuci să cumperi muzică de la Amazon, piesele cumpărate îţi devin accesibile în cloud player, fără a-ţi afecta limita de stocare. Spaţiul suplimentar se taxează cu un dolar pe an pentru fiecare GB suplimentar .  

Cu Cloud Player, Amazon atacă direct Apple care, prin al său iTunes deţine peste 65% din piaţa de muzică digitală. De asemenea, ia faţa Google care are în plan lansarea unei aplicaţii similare, dar momentan pare pierdut în detalii. Desigur, în această strategie agresivă, Amazon riscă foarte mult deoarece industria muzicală susţine că o producţie muzicală trebuie cumpărată pentru fiecare device pe care se doreşte redarea sa. Opinia pare stupidă la prima vedere. Din punctul de vedere al industriei muzicale, o piesă pe care o ascult pe un CD,  pe computer şi pe telefon trebuie plătită de trei ori. Cu toate că în realitate aşa ceva nu se întâmplă, industria muzicală americană are puterea de a mişca lucrurile, mai ales că centralizarea sistemelor de distribuţie s-ar traduce în venituri fabuloase pentru producători. Pentru a evita o confruntare directă, Amazon încearcă să utilizeze un tertip: la nivel declarativ şi, într-o oarecare măsură practic, Amazon susţine că nu face altceva decât să pună la dispoziţie spaţiul de stocare, partea de copyright plasând-o în grija utilizatorului. Care utilizator, desigur, moare de nerăbdare să le mai achite nişte bani producătorilor de muzică. Business-ul despre care am vorbit promite să crească cifra de afaceri a Amazon, dar, de asemenea, implică un risc de ordin legal care, tind să cred că a fost luat în calcul. Probabil acesta este şi motivul pentru care momentan Cloud Player nu este disponibil decât în SUA. 

Desigur, acesta este numai un exemplu. Personal cred că lupta dintre giganţi, dincolo de business-ul pe care-l reprezintă fiecare aplicaţie în parte, este o luptă pentru impunerea propriului cloud. Cu cât eşti mai cunoscut în domeniu, cu atât vei atrage în viitor mai mulţi producători dornici să-şi găzduiască propriile aplicaţii în cloud-ul tău. Aceasta deoarece, pe măsură ce o aplicaţie devine mai cunoscută şi mai utilizată are nevoie de resurse suplimentare, ceea ce se traduce într-o notă de plată mai mare. Altfel spus, deţinătorul de cloud are asigurată o cotă parte din succes. 

Wikileaks de Romania

Hotărât lucru, dacă WikiLeaks n-ar fi existat ar fi trebuit inventat. Fără documentele publicate am fi putut să ne îmbătăm cu apă rece şi cu slogane de genul "interesul naţional" sau "poziţia României". Voi vorbi astăzi despre telegramele buclucaşe care încep să iasă la suprafaţă treptat. Subiectul, cu toate că nu este unul atât de spectaculos pe cât încearcă să-l facă organele de presă, are rolul de a ne face conştienţi de locul pe care factorii noştri de decizie ni l-au rezervat pe această lume.

Urmăresc de mult timp documentele publicate de WikiLeaks atât pentru că ne arată mecanismul din spatele puterii SUA,  cât şi datorită faptului că dezvăluie statusul clar al relaţiilor internaţionale, mai precis spus, ceea ce se întâmplă în spatele zâmbetelor de complezenţă. Telegramele par a juca şi un rol de refulare a factorilor implicaţi în redactarea lor, astfel încât, nu de puţine ori, asistăm la caracterizări  grosolane ale partenerilor, la reprezentări caricaturale şi chiar la injurii. 

În timp ce în majoritatea telegramelor publicate până acum se transmiteau informaţii obţinute destul de ocult de către ambasadă, în  cazul României avem de-a face cu o inflaţie de informatori benevoli care fac coadă la uşa reprezentanţilor SUA. Nu mi-am putut imagina că deprinderile pe care le credeam uitate în negra perioadă fanariotă vor reveni cu atâta forţă pe malurile dâmboviţene. Diverşi jurnalişti bravează că la un moment dat au mâncat rahat ambasadorului SUA despre X sau Y, politicieni prostănaci îşi justifică umili poziţiile publice şi-şi cer scuze că s-au legat, subliniază ei, numai electoral de anumite interese ale SUA. Ce putem spune în faţa unei asemenea menajerii? Mai nimic dacă ne gândim că toată această înşiruire mocirloasă este supervizată apoteotic de către şeful statului care afirmă apăsat că "prezenţa FBI în România trebuie să fie la fel de puternică precum cea a CIA". Ce e asta? Invitaţie la penetrare fără rezistenţă?

Dincolo de alianţele pe care le are, de îndatoririle asumate într-un anume organism, orice ţară de pe lumea asta îşi urmăreşte prioritar interesul naţional. La noi, în afara unor interese de moment ale unor pitici nu există nimic altceva. Rămâi surprins când observi cum în spatele stricării relaţiilor cu o ţară europeană(vă mai amintiţi episodul cu ambasadorul geambaş?) se află, cum bine au intuit mulţi, interesul SUA care, prin ambasadorul de la Bucureşti îi dictase piticului nostru preşedinte că cea mai bună variantă este achiziţionarea avioanelor second hand F16 bune doar de fier vechi. Asta, în ciuda faptului că producătorul susţinut de geambaş oferise variante infinit mai bune de offset(de altfel, în cazul F16 nici nu se pune problema de offset).

Rămâi cu un gust amar când observi de câtă micime şi prostie sunt capabili politicienii noştri. Nicăieri în lume o naţiune(cu excepţia poate a unora subdezvoltate) nu se cufundă într-o  mocirlă atât de puturoasă. Pe noi nu numai că nu ne deranjează, dar ne şi place. Iar, ca o consecinţă directă a acestui fapt, nimeni nu mai dă doi bani pe noi. 

Ecuatia Orientului Mijlociu

În timp ce zgomotul războiului din Libia nu mai lasă loc altor ştiri, lucrurile se precipită în întregul Orient. A trecut aproape nevăzută ofensiva Arabiei Saudite în Bahrain şi reacţia belicoasă a autorităţilor iraniene vis a vis de minoritatea şiită. Cu toate că pentru un profan lumea arabă pare o unitate de monolit, diferenţele dintre suniţi şi şiiţi reprezintă elemente suficiente care pot fundamenta un război între statele arabe. 

Desigur, lucrurile încă nu sunt avansate, la ora actuală aflându-ne încă la stadiul declaraţiilor belicoase. În ceea ce priveşte meciul iraniano-saudit, episodul Barhrain nici măcar nu este primul. Încă din 2009 Iran-ul a atras atenţia saudiţilor asupra unui sprijin acordat autorităţilor din Yemen în lupta pentru persecutarea şiiţilor. Cu toate că, pe moment asistăm numai la declaraţii, nu înseamnă că această stare tensionată nu poate degenera. Ar mai fi un element care ar putea cântări hotărâtor în ceea ce priveşte polul de influenţă iranian: retragerea trupelor americane din Irak. Fără o armată coerentă, cu un guvern instabil şi cu o situaţie explozivă pretutindeni în ţară, Irak-ul s-ar putea să redevină o ţară cu conducere dictatorială. Vecinătatea sa cu Iranul şi puternica influenţă a acestei ţări acolo, pot foarte uşor să impună o conducere pro Iraniană care, în mod sigur, va complica atât situaţia politică a zonei, dar, mai ales, pe cea economică.  O alianţă Iran-Irak ar forma un pol de putere imposibil de ignorat, dar şi o voce mult mai puternică în relaţia cu Arabia Saudită.

La fel de complicate sunt lucrurile şi în Siria unde, în ciuda reformelor anunţate de preşedintele Bashar al-Assad protestele se înmulţesc. Au atras atenţia protestele din 15 martie desfăşurate în mai multe oraşe ale ţării, printre care şi Damasc, Aleppo, Banias Homs. În mod deosebit, manifestaţiile din Homs au avut un impact mai mare deoarece lumea şi-a reamintit că în urmă cu 30 de ani tatăl actualului preşedinte a înăbuşit sângeros revolta de-acolo, masacrând aproximativ 20000 de oameni. Mişcările de-acum, cu un impact mult mai mic, au fost răspândite cu uşurinţă de către poliţie. Mai mult, în conformitate cu unele voci ale opoziţiei siriene, se pare că actuala conducere a ţării şi-a luat o marjă de siguranţă prin aducerea din Liban a peste 4000 de militanţi Hezbollah a căror principală sarcină este reprimarea rapidă a manifestaţiilor. 

Indiferent de gradul de militarizare a unor ţări, nemulţumirea mocneşte în rândul populaţiei şi ecoul revoluţiilor din Egipt şi Tunisia este încă proaspăt. În aceste condiţii, pentru regimurile autoritare nu ar mai fi decât o singură soluţie: găsirea unui duşman comun şi distragerea atenţiei populaţiei de la actualele preocupări. Cum probabil aţi intuit, în zonă nu există decât o singură ţară capabilă de a atrage la unison ura tuturor: Israelul. Aici lucrurile nu stau tocmai în regulă, iar spiritele sunt încinse. Bomba care a explodat ieri la Iereusalim a stârnit frica şi, în acelaşi timp, dorinţa de răzbunare a populaţiei. Este primul incident din Ierusalim după trei ani de linişte. Desigur, evenimentul a fost amplificat şi de jocurile politicianiste de acolo, dar nu este exclus să asistăm la intervenţii de intimidare în Palestina sau în Fâşia Gaza. În actuala perioadă, orice intervenţie a Israelului se poate constitui într-o justificare a deschiderii unui război împotriva sa. Indiferent că acesta ar fi generat de Hezbollah, Siria(puţin probabil în prima fază) sau Iran, o confruntare anti Israel ar putea coaliza mai multe forţe din zonă, ceea ce ar complica foarte mult configuraţia de-acolo. Trebuie să fim conştienţi de faptul că populaţia musulmană din Orientul Mijlociu, indiferent de localizarea sa geografică, are o puternică ură faţă de statul evreu, ceea ce poate conduce la şubrezirea regimurilor care s-ar opune pe faţă unui război împotriva duşmanului perpetuu. Pe aceasta ar putea miza Iranul şi Siria în cazul în care ar porni un Război Sfânt care, dincolo de conflictul cu Israelul le-ar permite să tranşeze diferendele pe care le au cu saudiţii. Desigur, până la un punct, o stratagemă similară a fost încercată şi de Saddam. Lui nu i-a reuşit din cauză că era izolat. Pentru conducătorii nemuritori din zonă, acesta ar putea fi o alternativă salvatoare mai ales acum când, o mulţime de evenimente neprevăzute par a-i strânge cu uşa.

O generalizare a conflictelor din Orient cred că este cea mai mare ameninţare la adresa redresării economice. Sumele imense care ar trebui cheltuite de statele vestice pentru arbitrarea conflictelor de acolo ar putea avea o influenţă dezastruoasă asupra economiilor. Şi, dacă mai punem în balanţă şi faptul că statele dezvoltate se află la cea mai înaltă cotă de îndatorare de la Al Doilea Război Mondial, cred că avem toate elemenetele necesare pentru a intui vremuri complicate. Şi nu numai din punctul de vedere al logicii politice şi militare, ci şi al celei economice. Ecuaţia orientală se poate dovedi una cu mult mai multe necunoscute decât cele intuite de artizanii actualelor evenimente. În cazul în care nu au fost luate în calcul şi aceste variabila sau în cazul în care nu s-a ţinut cont de tensiunile sociale de-acolo s-ar putea să ne aflăm în faţa uneia dintre cele mai proaste iniţiative din istorie, cu consecinţe grave pentru toată lumea, dar, în primul rând pentru SUA.

Blatul pentru Ardeal

Cu toate că s-a scris mult despre subiect, o fac și eu pentru a marca evenimentul, mai ales că este vorba de o chestiune de o gravitate maximă. Mai jos aveți harta României din perioada 1940-1944. Ardealul de nord a trecut atunci la Ungaria, ca efect direct al Dictatului de la Viena.

În februarie 2010, UDMR a depus o inițiativă legislativă pentru regionalizarea României, conform căreia țara ar trebui să treacă de la cele opt regiuni de dezvoltare a țării la 16 regiuni grupate în cinci macroregiuni. La momentul respectiv, croitorașii din PDL se băteau electoral cu pumnii în piept că așa ceva este inacceptabil. Într-adevăr, a fost atât de inacceptabil încât iniţiativa a trecut pe şest de Senat, prin acceptare tacită. Conform acestei iniţiative, harta României ar arăta cam aşa:

Într-adevăr, harta nu arată ca prima deoarece lipseşte Basarabia, cedată între timp URSS. În ceea ce priveşte Ardealul de Nord, sau Macroregiunea V, harta propusă de UDMR şi trecută de Senat, este identică cu cea din 1940. Circarii actualei puteri probabil se vor grăbi să vorbească despre iredentism, xenofobie şi alte aberaţii. Din punctul meu de vedere, asistăm la prima etapă a dezintegrării României, în urma căreia nu ştiu dacă va mai rămâne mare lucru din graniţele actuale. Dar despre celelalte variante revendicate, probabil vom mai avea timp să vorbim.

De obicei asemenea lucruri se fac pe bani grei, motiv pentru care mă întreb simplu cam care e partea lui Băsescu la acest blat. Vă garantez că e vorba de bani grei!

Libia - cine castiga si cine pierde

În timp ce ploaia de bombe a devenit suverană peste cerul Libiei, repetând oarecum atacul asupra Irak-ului, nu putem să nu ne gândim la intenţiile din spatele luptei, la adevăratul mobil al întregii tevaturi. Desigur, scopul declarat este înlăturarea odiosului dictator care s-a îndreptat împotriva propriului popor. Un dictator atât de odios încât a fost primit cu onoruri prin aproape toate marile cabinete ale lumii, chiar şi după o perioadă de activitate teroristă intensă care, teoretic, ar fi trebuit să-i taie legăturile cu lumea civilizată. Ca întotdeauna, zgomotul banilor şi mirosul tare al petrolului au înclinat balanţa acolo unde şi-a dorit dictatorul.

În acest moment Gaddafi nu mai are nicio şansă. Ofensiva aeriană are rolul de a-i tăia căile de aprovizionare şi se constituie în suport pentru rebelii care, probabil se vor ocupa de periculoasa ofensivă terestră. În aceste condiţii, nu se mai pune problema dacă Gaddafi va rezista ci cât va mai dura rezistenţa sa. Desigur nu sunt excluse mişcări disperate deoarece un nebun încolţit devine creativ şi surprinzător. Cu toate acestea, căderea sa este o certitudine, motiv pentru care, în spatele uşilor capitonate ale factorilor de putere occidentali discuţiile preferate sunt cele referitoare la dezvoltările post Gaddafi sau, mai bine spus, despre împărţirea prăzii.  Vom schiţa în continuare câteva elemente care sunt previzibile urmând ca, după terminarea ostilităţilor să constatăm unde au fost respectate trendurile şi unde nu.

Italia este unul dintre marii  tăcuţi. Chiar dacă preşedintele Italiei încearcă să contrabalanseze efectele politicii dezastruoase duse de Berlusconi, nu cred că va reuşi, iar ţara sa va fi principalul perdant. Nu cred că angajamentele semnate cu Gaddafi vor rămâne în picioare, motiv pentru care este posibil să vedem o restrângere puternică a câmpurilor concesionate ENI şi, automat, la slăbirea puternică a influenţei Italiei în zonă.

Franţa s-a poziţionat în avangarda forţelor aliate, făcând din atacarea Libiei un element vizibil al politicii sale externe. Cu toate acestea, nici nu va pierde şi nici nu va câştiga nimic. Singurul motiv al ofensivei franceze este dat de situaţia dezastruoasă din sondaje a lui Nicolas Sarkozy. Cu toate că prin această mişcare deviantul preşedinte francez încearcă să recâştige simpatia poporului, câteva elemente ar trebui să-i dea fiori reci. În primul rând e vorba de documentele care atestă sprijinul material pe care l-a primit de la liderul libian şi pe care fiii acestuia ameninţă că le vor da publicităţii. Având în vedere că una dintre primele griji ale lui Sarkozy de după instalarea sa ca preşedinte a fost aceea de a-i permite lui Gaddafi să-şi monteze cortul de beduin lângă Elysee, spusele libianului sunt cât se poate de credibile. De asemenea, în cazul în care liderul libian va reuşi să pună la cale în Franţa atacurile teroriste cu care a ameninţat tot mapamondul, s-ar putea ca tot saltul lui Sarko din sondaje să se dovedească extrem de fragil.

Adevărata câştigătoare a confruntării va fi Anglia, prin intermediul căreia americanii  îşi vor impune politica în zonă. Practic, din toată confruntarea, SUA nu urmăreşte decât securizarea principalelor surse de energie, iar pentru a nu mai stârni mânia lumii arabe, va prefera să rămână mai în spate, acţionând prin intermediul Angliei. Proiectul pentru democratizarea lumii arabe este mult mai important pentru SUA, motiv pentru care nu va mai apărea pregnant în prima poziţie(ci doar atât cât să înţeleagă contribuabilul american că tot ei sunt lideri). De altfel, această nouă strategie este mult mai bine articulată, dată fiind experienţa colonială a Marii Britanii.

În afară de Italia, pe lista celor care vor pierde în Libia pot fi trecute, fără doar şi poate, Rusia şi China. Deocamdată nu putem şti ce s-a negociat în Consiliul de Securitate pentru obţinerea abţinerii celor două state, dar nu cred că ele vor avea ceva de câştigat de-acolo. Rusia, în mod sigur nu va mai putea emite pretenţii mari la gazul Libian, în ciuda înţelegerii dintre Gazprom şi ENI(parafată cu inconştienţă de Berlusconi).

Din punct de vedere strategic, jocurile sunt făcute în zonă. Mai rămân de stabilit mici amănunte precum  harta viitorului stat(sau viitoarelor state) şi harta noilor concesiuni. Dar acestea, în mod sigur, sunt chestiuni secundare care se negociază direct.

P.S. Despre noi n-am spus nimic deoarece deja nu mai contăm. Singurul element pe care trebuie să-l remarcăm e că suntem din ce în ce mai marginalizaţi, iar confruntarea total aiuristică cu Franţa ne va costa scump. Suntem din nou la marginea lumii, într-o zonă în care hazardul este suveran. Felicitări celor responsabili pentru acest dezastru!

Cu sinceritate despre noi

"Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei… Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii cari s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti. […] Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşată de meningită morală. Ţara în care un Morţun e ministru de Interne, un aşa-zis Porcu stâlp de partid, cu conducători simpli hoţi la drumul mare, trebuia să ajungă la marginea prăpastiei."

Asta spunea acum un secol Octavian Goga. Un citat care a circulat în ultimele săptămâni pe mailuri şi pe bloguri, un citat care spune totul despre noi şi evoluţia noastră. Oare s-a schimbat ceva de acum un secol până în prezent? La nivelul conştiinţelor, al moralităţii şi al obedienţei poporului absolut nimic. Şi, dacă vom compara situaţia de acum cu alte etape ale istoriei noastre minore vom înţelege că întotdeauna am trăit  supt vremi într-un implacabil destin banal a cărui constanţă a fost, ca o fatalitate, propria noastră micime. Chiar dacă am avut câteva mici explozii care, teoretic ne-ar fi putut înscrie pe o altă traiectorie, acestea s-au stins rapid, sub dictatura propriei noastre laşităţi şi mediocrităţi. 

Cu ce este România de acum diferită faţă de cea de atunci? De la Morţun şi Porcu am evoluat într-o dictatură perpetuă cu proşti, curve şi imbecili slugarnici. Toţi, puternic susţinuţi ideologic de nişte semi-intelectuali sinecurişti al căror provincialism puturos a ajuns să infecteze întreaga societate. Din păcate, acestea sunt modelele pe care societatea românească le-a avut de când se ştie, modele care nu ne conduc decât către desăvârşirea aceluiaşi destin păduchios în care ne bălăcim de când ne ştim.

Probabil vă întrebaţi dacă există vreo cale de ieşire din aceast traiect. Având în spate argumentul istoric,  răspunsul raţional este nu. Singura cale de salvare este cea individuală, pe care au găsit-o cei care au reuşit să se ridice deasupra condiţiei care le fusese hărăzită. Ea presupune abandonarea acestei zone blestemate şi pornirea de la zero. Imaginaţi-vă că dacă n-ar fi urmat această cale, Eliade, Ionescu, Cioran şi alţii ca ei n-ar fi existat. Ar fi fost, probabil, nişte cazuri ale CNSAS pe care le-ar fi judecat diverşi fii ai unor comisari sovietici în slujba idealului măreţ de curăţare a societăţii de urmele comunismului.

Criza alimentara - urmarea fireasca?

Imaginea supermarketurilor goale din Japonia a făcut deja turul lumii. Ceea ce părea imposibil în urmă cu câteva zile devine realitate în urma unui eveniment care a avut puterea să dezechilibreze o ţară din rădăcini. Fără a comenta prea mult cauzele care au condus la actuala stare de fapt, voi sublinia doar că, uşor, uşor problemele încep să iasă la suprafaţă. Faptul că rădăcina acestora se află de fapt în SUA nu mai este de mirare, la fel cum falsificările legate de lucrările pentru întărirea securităţii reactoarelor par normale în nebunia lumii actuale. Altfel nu-mi pot explica de ce aceste două ştiri de o gravitate extremă au trecut neobservate.

În funcţie de gravitatea evenimentelor de-acolo, putem prevedea o problemă de-a dreptul dezastruoasă în ceea ce priveşte securitatea alimentară a planetei. Nu degeaba SUA se declară îngrijorate cu privire la criza nucleară japoneză. Chiar dacă nu au fost date multe detalii şi oficialii se limitează la a anunţa iminenţa unor probleme, putem lesne intui care sunt implicaţiile. În principal, totul depinde de reuşita sau nu a menţinerii sub control a situaţiei, lucru pe care-l vom afla în câteva ore. Scenariul pesimist poate avea ca efect o poluare masivă, care poate include chiar şi apa mării. Aici intră în joc puternicul curent Kuroshio(al doilea din lume) care poate arunca materia radioactivă la nivel global. Ce înseamnă aceasta e simplu: mai mult sau mai puţin vom fi cu afectaţi toţi. În funcţie de impact, hrana marină s-ar putea să nu mai fie o alternativă în unele zone, ceea ce poate produce un dezechilibru masiv. Desigur, în această perioadă există o presiune puternică pe creşterea preţurilor alimentelor. În cazul apariţiei unor dezechilibre de tipul celor expuse, preţul alimentelor necontaminate s-ar putea să sară la cer.

Repet, acesta este un scenariu, nu o realitate. În acest moment este practic imposibil de imaginat cum ar putea avea loc scurgeri radioactive în mare, însă nu trebuie uitat că e vorba de cinci reactoare. Chiar şi dacă vom avea de-a face cu o contaminare a zonelor apropiate, nu trebuie să uităm că vorbim despre zone dens populate, care cântăresc destul de greu în "ecuaţia alimentară". Rămâne să vedem ce se va întâmpla, însă, într-o situaţie extremă, mai mult ca sigur vom asista la un puternic val de creştere a preţurilor la alimente.

Vremuri complicate si viitor incert

Toţi ochii sunt aţintiţi acum către Japonia, unde lupta cu o tehnologie pe care n-am stăpânit-o niciodată capătă proporţii dramatice. Desigur, introducerea energiei atomice a fost considerată încă de la începuturi drept o tehnologie a viitorului, care ne va scăpa de dependenţa de petrol. Întotdeauna însă, cei implicaţi au trecut sub tăcere faptul că o asemenea tehnologie comportă anumite riscuri. A trebuit să avem parte de Cernobâl pentru a înţelege oarecum că îmblânzirea demonilor energiei nucleare este mult mai grea decât ne-am fi imaginat.

Ceea ce se întâmplă în Japonia este surprinzător din două puncte de vedere. În primul rând, cu toţii ne-am fi aşteptat ca un complex de o sensibilitate atât de mare precum o centrală nucleară să fie mult mai bine protejat în faţa dezastrelor naturale. Am admirat cum blocurile şi casele au rezistat cutremurului în timp ce reactoarele s-au dovedit a fi mult mai sensibile. Înaintea cutremurului probabil marea majoritate ar fi putut jura că lucrurile stau invers. În altă ordine de idei, este surprinzătoare tehnologia folosită. Din câte înţeleg(în acest domeniu sunt afon, aşa că rog să-mi fie iertate erorile) reactoarele se alimentau cu combustibil pentru un an. O asemenea cantitate de combustibil face infint mai grea intervenţia atunci când lucrurile o iau razna. Desigur, ar mai fi multe aspecte legate de procedurile existente acolo şi de normele pe baza cărora s-au construit şi funcţionau respectivele centrale.

Cert este că problemele din Japonia i-au făcut pe mulţi să-şi pună întrebări serioase despre viabilitatea tehnologiei. Germania se pare că va închide şapte reactoare construite înainte de 1980, iar restul instalaţiilor vor intra într-un program de verificări stricte. Puţini ştiu că, spre deosebire de Franţa unde populaţia nu pare deranjată de prezenţa reactoarelor nucleare, în Germania marea majoritate a populaţiei este refractară acestui tip de energie. Închiderea instalaţiilor germane va fi, cu siguranţă, primul pas, urmând ca multe alte state să facă verificări similare deoarece riscurile sunt într-adevăr mari.

În timp ce toţi ne concentrăm spre Japonia, în statele arabe revoluţia continuă. Ceea ce se petrece acolo este un soi de recurs la istorie, iar intrarea trupelor saudite în Bahreim trebuie privită ca un ultim atac al trecutului asupra realităţilor lumii actuale. Cum am mai spus de multe ori, lumea arabă, ţinută în analfabetism şi înapoiere încerarcă prin aceste revoluţii(mai mult sau mai puţin spontane) să-şi actualizeze relaţia sa cu istoria. E o lume pe care puţini o cunoaştem şi care arde cu nerăbdare să trăiască în prezent, chiar şi cu riscul unor evenimente tragice. Atacurile nemiloase ale lui Gaddafi asupra rebelilor, starea de urgenţă declarată în Bahreim, răzmeriţele din Yemen, toate acestea nu reprezintă altceva decât elemente ale unei singure ecuaţii pentru care lumea actuală probabil că nu e pregătită. Interesele externe zonei sunt mult mai stricte şi, în acelaşi timp, hulpave. Nu contează decât petrolul, iar celui care garantează continuarea fluxului livrărilor i se dă dreptate indiferent de situaţia din teren. Este realitatea cinică a unei lumi aflate într-o stare abulică pe care n-a mai cunoscut-o din antichitate, mai precis de la căderea Imperiului Roman.

Tot ceea ce-am scris mai sus poate fi cuprins într-o singură ecuaţie de-a dreptul neliniştitoare: lumea arabă e trecutul, iar Japonia e viitorul. Prima se zbate într-un proces a cărui finalitate e haosul, iar cea de-a doua ne demonstrează că viitorul e mai mult decât incert. Ne îndreptăm oare către un nou Ev Mediu?

Japonia sfarsitului lumii

Apariţia unui cutremur devastator, a unui Tsunami cum n-am mai văzut din anul 2004 şi a unor probleme la nişte centrale nucleare par să fi aprins minţile unora cu privire la sfârşitul lumii. Nu ştiu cum s-a ajuns ca sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI să dea mai mulţi profeţi decât perioada biblică, dar ceea ce este îngrijorător e că teama indusă la nivel de mase a ajuns la valori atât de mari încât această variabilă trebuie luată în calcul în orice analiză în care apare şi factorul uman.

Chiar dacă magnitudinea cutremurului este una foarte mare, poate cea mai mare din istoria cunoscută, nu trebuie uitat faptul că Japonia stă pe un butoi cu pulbere. Cercul de foc al Pacificului este responsabil cu apariţia a peste 60% din vulcanii Terrei, iar cutremurele sunt la ordinea zilei. Din toată Japonia nu-mi sunt vii în memorie decât zâmbetele recepţionerului care, după ce a înţeles de ce vreau o cameră la un etaj inferior, nu s-a putut abţine să nu-i spună şi colegei sale ciudata mea preferinţă. Dacă n-am fi avut parte de dezastruosul tsunami am fi admirat modul în care construcţiile japoneze au rămas în picioare. Din păcate, protecţii împotriva tsunami-urilor încă nu s-au descoperit, astfel încât nu putem decât să asistăm la dezastrul provocat de revărsarea oceanului şi să aşteptăm retragerea apelor.

Din punct de vedere economic, lucrurile însă nu sunt atât de grave pe cât par. Desigur, urmările imediate ale cutremurului vor fi resimţite imediat de către partenerii economici ai Japoniei, în special de către China care este dependentă de produsele hi tech de-acolo. Probabil, în prima fază se va simţi o creştere a preţurilor produselor chinezeşti, dar lumea nu cred că e setată pentru dezastru. Problemele de aprovizionare nu pot fi decât de scurtă durată, mai ales că zona lovită nu este una cu foarte mare miză economică.

După stabilizarea centralelor nucleare, reconstrucţia ţării va fi elementul care va permite restartarea mult prea înţepenitei economii nipone. Dacă privim cinic situaţia, putem spune că în ţările cu infrastructură dezvoltată, dezastrele naturale oferă posibilitatea de înviorare a economiei prin intermediul investiţiilor în infrastructură. Nu în ultimul rând, trebuie să luăm în considerare faptul că, după asemenea dezastre creşte consumul, deoarece indivizii sunt tentaţi să-şi satisfacă dorinţele imediate, în defavoarea planurilor pe termen lung. Aceasta nu poate fi decât o veste bună deoarece mania pentru economie a japonezilor şi lipsa apetitului pentru cumpărături sunt două din cauzele pentru care ţara se zbate într-o perpetuă ameninţare a deflaţiei.

Celor care se uită la pieţe le recomand să aştepte stabilizarea situaţiei pe burse şi în lumea reală după care pot intra long fără probleme(intrarea short acum e o greşeală). Nu cred că sunt motive de îngrijorare, chiar dacă profeţii sfârşitului lumii sunt în delir.

Dineu cu prosti

De câteva zile asistăm la declaraţiile sterile ale piticilor din guvern cu privire la preţul carburanţilor. Neputinţa guvernului cred că nu poate avea decât două cauze: prostia sau ticăloşia.

Statul are membri în Consiliul de Administraţie al Petrom. Aţi auzit până acum ceva despre activitatea lor acolo? Au avut ceva de spus reprezentanţii statului despre transferul de active şi pasive către OMV Petrom Marketing SRL? S-a opus cineva "realţiilor comerciale" dintre Petrom şi partenerii elveţieni? Evident că răspunsul la toate aceste întrebări este nu. În aceste condiţii este justificat să ne punem întrebări despre despre activitatea aşa zişilor reprezentanţi ai statului în Consiliul de Administraţie al Petrom şi despre veniturile acestora.

Puţini mai ştiu că statul român deţine acţiunea de aur la Petrom care-i permite să se opună oricărei decizii pe care ar lua-o actualul proprietar. Desigur, aceasta nu a fost folosită niciodată, cu toate că multe din deciziile luate până acum de către OMV sunt cel puţin discutabile. Oare nu e dubios faptul că, în ciuda acestor elemente prevăzute în contractul de privatizare statul nu mişcă nimic?

În toată ecuaţia prezentată nu este vorba numai despre preţul carburantului ci despre cât ia statul din preţurile umflate. În condiţiile în care OMV ne vorbeşte despre cotaţiile internaţinale la petrol, statul român marchează pierderi usturătoare din cauza celei mai mari imbecilităţi din istoria României: fixarea prin contractul de privatizare a unei redevenţe fixe pentru petrolul extras. Desigur, pentru această prevedere ar trebui începute cercetările penale asupra celor responsabili. Şi, ajunşi în acest punct, vă recomand să vă păstraţi departe de pasiunile politice deoarece realitatea îngrijorătoare e alta: contractul de privatizare a SC Petrom SA a fost votat în unanimitate în Parlament. Nu vi se pare dubios acest lucru? Având în vedere că am avut de-a face de un contract total păgubos este de neînţeles cum de nu s-a făcut până acum o anchetă în acest sens. Este desigur extrem de greu de demarat aşa ceva deoarece ar trebui anchetaţi, pe lângă cei din guvernul de atunci, reprezentanţi din toate partidele politice, un lucru imposibil de realizat în condiţiile în care justiţia este sufocată de politic.

Chestiunea redevenţelor fixe pe care statul român le încasează din extragerea petrolului poate fi însă lesne compensată prin alte măsuri. Aşa cum am mai spus, nimic nu-ţi interzice introducerea unei taxe pe transportul petrolului din producţia internă sau, pur şi simplu, a unor taxe ecologice pentru extracţie. Măsuri ca acestea nu ar avea niciun efect asupra preţurilor carburanţilor, dar ar creşte încasările statului. Numai că, pentru a lua asemenea decizii e nevoie de mult mai mult creier decât e disponibil acum prin straturile de sus ale puterii. Privind retrospectiv putem spune că în cei 20 de ani care au trecut de la Revoluţie prostia factorilor de decizie a fost cel mai bun aliat al celor care au vrut să profite de statul român. Desigur, această stare de fapt nu cred că se va schimba foarte curând şi probabil vom fi condamnaţi să asistăm la un perpetuu decor cu proşti.

Lectii de flexibilitate

Sfârşitul epocii fumatului nu mai este o ipoteză, ci o certitudine. Ceea ce putea fi intuit atunci când Starbucks câştiga teren în ciuda faptului că interzicerea fumatului era o politică a companiei devine, pe zi ce trece, o realitate. Şi aceasta poate fi observată peste tot în lume, politicile anti fumat devenind, pe zi ce trece, din ce în ce mai restrictive. Probabil e frapant să observi cum expresia "fumează ca un turc" este practic lipsită de înţeles în condiţiile în care, pe malurile Bosforului, fumatul a fost interzis în locurile publice. Iar ceea ce e şi mai frapant e că aceasta se respectă cu stricteţe.

Într-o lume din ce în ce mai refractară la tutun, atât afacerile din domeniu, cât şi cele colaterale suferă. Însă, în timp ce producătorii de ţigări încă beneficiază de marje generoase de profit care le permit o supravieţurie destul de facilă, business-urile secundare din domeniu scârţâie puternic. Este şi cazul legendarului producător de brichete Zippo. Brichetele simbol care timp de generaţii au promovat şi impus fumatul pe orice vreme îşi văd segmentul de piaţă din ce în ce mai subţire. Şi cum cumpărători sunt mai puţini pe zi ce trece, devine clar pentru toată lumea că actuala direcţie nu duce decât către un singur final: închiderea. 

Pentru o afacere cum este Zippo resemnarea nu este o alternativă, astfel încât compania s-a hotărât să o cotească către produse ceva mai puţin problematice. În prima fază vor produce parfumul Zippo care va fi marketat ca  "the ideal companion for the adventures of day and the passion of night" şi va avea o aroma spicy, pentru a se menţine în linie cu direcţia companiei. După această lansare, valorificarea brandului va fi una clasică: haine, ceasuri, echipamente de camping etc. Desigur, firma nu va renunţa la produsul fanion, bricheta, dar aceasta îşi va pierde treptat din importanţă.

Cu toate că nu este spectaculoasă, schimbarea de la Zippo ne arată cum flexibilitatea este întotdeauna un element crucial. Privind retrospectiv asupra numeroaselor domenii de activitate în care noi ca economie am încetat să mai activăm, putem lesne să ne dăm seama că această flexibilitate ne-a lipsit cu desăvârşire. Iar când s-a combinat cu ticăloşia, a rezultat ceea ce trăim acum.

Noul stress

Autoritatea bancară europeană intenţionează să desfăşoare în perioada imediat următoare un nou test de stress la nivel european. Cei care-şi amintesc testul desfăşurat anul trecut ştiu bine cacealmaua pusă în scenă atât de neprofesionist încât a stârnit râsul chiar şi a celor mai puţin iniţiaţi în economie. Nu mai punem la socoteală faptul că absolut toate băncile europene au trecut testul cu brio. Şi a fost atât de eficient acel test încât la numai câteva luni după ce-şi luaseră certificatul de bună purtare două bănci irlandeze au avut nevoie de injecţii serioase de capital pentru a nu se prăbuşi cu zgomot.

La momentul respectiv am tratat subiectul pe larg arătând ciudatele ipoteze de lucru sau setările hilare ale parametrilor. Desigur, avuseserăm de-a face cu o făcătură de test şi peste Ocean, numai că acolo autorităţile au închis o groază de bănci în 2010. Pe teritoriul Uniunii Europene s-a preferat punere prafului sub preş. Aşa cum am văzut, pe termen foarte scurt a  fost benefic deoarece s-au mai redus tensiunile de pe pieţe, dar, după o aparentă calmare, evenimentele s-au precipitat în forţă generând crizele din Irlanda şi Portugalia. 

Noul test de stress nu va mai fi gestionat de Comittee of European Banking Supervisors ci de nou creata Autoritate Bancară Europeană. Încă de săptămâna trecută s-au dat detalii despre noul test de stress care va evalua rezistenţa băncilor şi în raport cu condiţii macroeconomice extreme sau cu elemente de risc specifice fiecărei ţări în parte. Ştim bine că de la vorbe la fapte este un drum lung, dar este îmbucurător că metodologia şi scenariile luate în calcul vor fi făcute publice săptămânile viitoare ceea ce, trebuie să recunoaştem, este un progres. 

Şeful Autorităţii Bancare Europene, Andrea Enria a declarat că noul test se doreşte a fi unul credibil care să conducă la recapitalizarea rapidă a instituţiilor cu probleme. Acesta pare a fi şi motivul pentru care va fi introdusă o categorie al cărei nume spune totul: "near fail". Dar ceea ce este interesant în declaraţia pe care Enria a făcut-o Financial Times este faptul că noua autoritate va putea influenţa politica de dividend a băncilor cu probleme.  Cu alte cuvinte, Autoritatea se va putea opune acordării de dividende atunci când identifică probleme iminente.

Desigur, aşa cum am mai spus, importante sunt faptele. Experienţa ne-a arătat că, în Europa, oricât de bune ar fi intenţiile compromisul final are puterea de a schimba direcţia. În cazul în care nou creatul organism va fi capabil să treacă peste măruntele interese naţionale şi să diagnosticheze instituţiile cu probleme, putem spune că avem de-a face cu o schimbare radicală de optică. O schimbare care ar avea un rol hotărâtor în reconstrucţia Uniunii pe baze mult mai solide. Altfel vom continua actualul drum care duce inevitabil către nicăieri.

Measuring what makes life worthwhile

Comparatii usturatoare

Vă lăsasem în urma articolului de ieri cu o dilema, atrăgându-vă atenţia asupra faptului că executivul de la Budapesta a hotărât plafonarea cursului francului elveţian pentru cei care au credite în această valută. O măsură total anti-economică la prima vedere şi care nu face altceva decât să crească puternic cheltuielile băncilor. Practic, plafonarea cursului pentru o anumită categorie de clienţi nu înseamnă decât că diferenţa dintre cursul stabilit de guvern şi cel real va fi suportată de către bancă. Evident, perspectiva unei asemenea măsuri a stârnit protestele bancherilor unguri care o consideră exagerată.

Guvernul maghiar nu este la prima acţiune de încolţire a băncilor. Au fost primii care au anunţat suprataxarea profiturilor băncilor, riscând un scandal cu birocraţii europeni. Prin prisma noilor măsuri putem spune că executivul de la Budapesta a început o cruciadă împotriva propriilor bănci. Dacă ar fi aplicate la noi, asemenea acţiuni s-ar lăsa cu proteste televizate şi vaiete în direct deoarece, vezi Doamne, s-ar distruge stabilitatea economică a ţărişoarei. 

Ei bine, ceea ce se petrece la unguri nu este deloc haotic, cel puţin prin prisma unor informaţii pe care le am de la un politician de-acolo. În urma unei analize făcute la Budapesta s-a tras concluzia că Polonia a trecut infinit mai uşor prin această criză deoarece are controlul asupra băncilor proprii. Cum bine se ştie, în Polonia o cotă importantă de piaţă este deţinută de către stat şi capitalul polonez. În paranetză fie spus, Polonia este singura ţară în care HVB şi Unicredit funcţionează în paralel deoarece Consiliul Concurenţei nu a fost de acord cu fuziunea. Planul executivului maghiar este acela de a forţa exitul unor jucători de pe piaţa bancară maghiară. Cum condiţiile de-acolo nu sunt deloc uşoare(mai ales prin prisma noilor măsuri), găsirea unui cumpărător pare o misiune imposibilă. Aici intervine genialitatea planului: disperarea celor care vor să iasă de pe piaţă se va întâlni cu bunăvoinţa statului maghiar care, nevoit fiind, va cumpăra intituţiile respective, evident la un preţ extrem de mic(statul nu are bani şi, până la urmă, mai bine să iei ceva decât nimic). În acest fel guvernul va recâştiga poziţiile pierdute pe o piaţă unde experienţa ne arată că se joacă soarta economică a unei ţări. Dacă ţinem cont de faptul că statul maghiar deţine acţiunea de aur la OTP rezultă că efortul de recucerire a controlului asupra pieţei bancare nici nu este chiar atât de mare.

Întorcându-ne la noi observăm cum o gaşcă de incompetenţi cântă ieşirea ţării din criză bazându-se pe propriul analfabetism economic şi, probabil, pe norocul prostului. Totuşi, ca să înţelegem diferenţa dintre noi şi unguri, vă voi da o ştire tot de pe piaţa bancară. Este vorba de o ştire care a fost publicată în treacăt de ediţia online a Ziarului Financiar de sâmbătă şi trecută repede sub tăcere: in scrisoarea de intenţie agreată de autorităţile române cu FMI se stabileşte ca statul să nu impoziteze veniturile băncilor rezultate din eliberarea de provizioane ca urmare a trecerii de la standardele româneşti de contabilitate la IFRS. La constituire, provizioanele s-au înregistrat ca şi cheltuieli, deci au diminuat profiturile instituţiilor de credit şi, automat, impozitul pe care acestea l-au plătit către stat. Cu noua înţelegere, băncilor li se face un cadou neaşteptat. Aveţi idee despre ce sumă e vorba? Vă spun eu: statul renunţă dintr-un foc la aproape un miliard de euro. Sunt curios de ce oficialii UE nu contestă acest ajutor de stat, dar, în schimb, se amestecă în ceea ce priveşte OUG50? 

Pe la începuturile crizei atrăgeam atenţia asupra pericolului reprezentat de bancherii străini. Pe vremea aceea, Stepic urla din toţi bojocii că România trebuie să facă rost rapid de 4-5 miliarde de euro pe care să-i injecteze în piaţă. Între timp, nota de plată a ajuns la douăzeci de miliarde şi continuă. Asta, în timp ce un pitic, partiduleţul său şi marele sforar de la Cotroceni hăhăie despre creşterea economică. Despre a cui creştere vorbim?

Cine cu cine joaca?

Noul refren al guvernacilor este ieşirea din recesiune. Desigur, au şi cui să cânte acest refren deoarece există o masă incredibil de mare de proşti care, fără a avea un minim de cunoştinţe, iau de bune rostirile incompetenţilor aflaţi acum la putere.  Într-adevăr, ieşirea tehnică din recesiune se produce atunci când ai două trimestre consecutive de creştere economică, numai că în ultimul trimestru al anului trecut nu am avut creştere, ci scădere. Prostălăii care au anunţat că suntem pe creştere, în frunte cu marele demagog Băsescu, au făcut-o deoarece au comparat trimestrul patru cu trimestrul trei, nu cu trimestrul corespunzător din anul anterior, aşa cum e normal. Evident, o nouă mostră de prostie absolută care se repetă obsedant pe toate canalele media. 

Pentru ca tot scenariul să arate bine, se lucrează pe toate planurile pentru zugrăvirea unei ambianţe optimiste. Cursul scade, declaraţiile sforăitoare curg valuri şi toată lumea pare mulţumită. Însă înscrierea cursului pe un trend descendent ne costă  aproximativ jumătate de miliard de euro lunar, bani pe care nu-i avem deoarece ceea ce vedem acum în rezerva valutară a ţării sunt banii din împrumutul de la FMI. Evident acest lucru ne va costa infinit mai mult în viitorul apropiat deoarece respectivii bani trebuie returnaţi. 

Contextul actual este unul destul de complex. Joaca de-a democraţia din ţările arabe se poate lăsa cu preţuri din ce în ce mai piperate la petrol, ceea ce poate induce o nouă turbulenţă în economia mondială. Desigur, petrolul nu este singurul element de risc. Aşa cum am mai spus, neatacarea cauzelor care au produs criza actuală a avut ca efect o recuperare formală şi fragilă a economiei. Practic, în acest moment, orice turbulenţă se poate constitui într-o nouă cauză a unei căderi masive a economiei.  În aceste condiţii, politicile prudente sunt cele recomandate. Desigur, ţări precum Polonia sau Cehia îşi constituie fonduri de rezervă şi iau decizii care le protejează mediul economic intern. În cazul României populismul inept combinat cu prostia deşănţată a factorilor de răspundere va avea un efect dezastruos. Şi este cu atât mai dezastruos cu cât aceste politici iresponsabile ne îndreaptă direct către o fundătură fără ieşire. 

Pentru a fundamenta oarecum cele spuse în acest articol vă voi pune în faţa unei dileme: Ungaria s-a hotărât să plafoneze cursul francului elveţian pentru a uşura plata ratelor de către proprii cetăţeni. Aparent avem de-a face cu o măsură aberantă din punct de vedere economic. La noi, aşa ceva nu ar fi posibil deoarece, nu-i aşa, nu este corect din punct de vedere economic. La unguri mişcarea reprezintă o strategie pe termen lung, la noi ceea ce se petrece acum nu este altceva decât cel mai mare blat din istoria recentă. Ştiţi despre ce e vorba? Mai multe o să vă spun mâine. 

Victime colaterale

În timp ce occidentul plânge cu lacrimi de crocodil soarta libienilor, unii afacerişti îşi plâng singuri de milă deoarece problemele excentricului lider de la Tripoli tind să le spolieze investiţiile. În mod normal, intrarea într-un asemenea business avea un  risc dat de sistemul politic al ţării, risc pe care majoritatea celor care au investit acolo au preferat să-l ignore. Stabilitatea regimului părea solidă, fapt care i-a indus pe mulţi în eroare.

Desigur, a nu lua în consideraţie structura tribală a ţării şi tensiunile interne s-a dovedit a fi o greşeală.  O eroare pe care nu au făcut-o numai firmele, ci şi ţările. Una dintre cele mai expuse ţări este, cum bine se ştie, Italia. Apropierea dintre dictatorul african şi primul ministru italian(apropiere dată, între altele, şi de structura deviantă a celor doi) au permis parafarea a numeroase înţelegeri de care firmele italiene au profitat din plin. Evenimentele recente riscă însă să dinamiteze relaţiile care, până nu de mult, păreau de nezdruncinat. 

În acest moment nimeni nu ştie ce se va întâmpla în Libia, scenariile fiind numeroase. Există posibilitatea ca Gaddafi să rămână în continuare la putere în est, generând în acest fel o secesiune. Nici reluarea controlului asupra întregii ţări nu este exclus, chiar dacă este un scenariu cu şanse destul de mici în acest moment. Eliminarea sa de la putere, probabil scenariul cu cea mai mare probabilitate de realizare, nu va pune capăt tensiunilor din ţară ci va genera atomizarea acesteia. Pentru locuitorii ţării, Libia este o noţiune abstractă, oarecum lipsită de importanţă. Oamenii se simt mult ataşaţi de tribul din care fac parte şi, din acest punct de vedere, este posibil să avem de-a face cu o redesenare a graniţelor, un scenariu care deocamdată nu este acceptabil pentru nimeni. Dar ceea ce pare de neacceptat în prezent se poate constitui într-o soluţie viabilă în viitor. Este greu de crezut că într-o epocă post Gadaffi se va găsi un lider care să poată fi garantul intereselor tuturor şi, mai ales, în care să aibă încredere toate triburile. Deja tensiunile dintre regimul actual şi răsculaţi au împărţit ţara în trei, iar prelungirea tensiunilor riscă să degenereze într-un război surd.

Fiecare zi care trece, trece în defavoarea celor care au afaceri în zonă. Cei mai afectaţi sunt italienii de la ENI care-şi văd afectată o bună parte din activitate. De asemenea, impulsul secesionist riscă să le creeze probleme deoarece vechile contracte de concesionare s-ar putea dovedi nule. Lovitura încasată de ENI însă nu este una singulară. Italia îşi va vedea în mod sigur spulberate toate planurile pe care şi le făcuse în zonă, iar perpetuarea situaţiei incerte s-ar putea să o coste o nouă încetinire economică, dacă nu chiar o reintrare pe minus. Iar această problemă, suprapusă peste previzibila criză bancară din peninsulă, riscă să arunce o nouă economie europeană în ghearele planurilor de salvare.

Italienii însă nu sunt singurii afectaţi. Europa revine cu această ocazie la mâna ruşilor din punctul de vedere al gazelor naturale, ceea ce, desigur nu este deloc confortabil. Profitând de situaţia incertă, ruşii au semnat un contract cu Eni pentru exploatarea şi vinderea gazului libian(om altă prostie parafată cu binecuvântarea inconştientului Berlusconi). Mişcarea menită a încolţi întreaga Europă de către ruşi s-ar putea dovedi dezastruoasă pentru italieni. Cum bine se ştie, cei care doresc partea leului din democratizarea arabilor sunt americanii. Amestecul ruşilor în zonă este un element care ar putea genera dorinţele spontane ale localnicilor pentru a-şi relua în proprietate câmpurile care le aparţin. 

Cărţile nu sunt făcute şi nu ştiu din ce cauză am impresia că lupta pentru controlul resurselor este mult mai radicală decât ne-am fi putut imagina. Dacă vom avea de-a face cu naţionalizări sau cu alte acţiuni menite a anula regulile anterioare, rămâne să vedem. Cert e că situaţia din zonă complică incredibil, fapt pentru care vom vedea dezvoltări spectaculoase. Cu toate că situaţia actuală ar putea permite câştiguri spectaculoase prin parierea pe jucătorii din zonă, trebuie ţinut cont şi de riscurile existente. Dar, până la urmă, cine nu riscă nu poate câştiga!