România întoarce armele

Ieșirea pe primul loc a „pro-rusului” Călin Georgescu este un eveniment care a „răsturnat masa” jocurilor mărunte ale slugarnicei politici dâmbovițene. Este deosebit de interesant fenomenul. Niciodată până acum nu ne-am confruntat cu așa ceva. Iar acest candidat, aparent venit de nicăieri a demonstrat mai multe elemente pe care le vom discuta în continuare.

În primul și-n primul rând, Călin Georgescu a avut o campanie electorală în care nu a cheltuit niciun ban. A reușit, în schimb, să genereze un efect de wow prin capacitarea unei mase substanțiale de voluntari, canalizați extrem de bine. Deschid o paranteză pentru a-i sublinia elementul acesta unui potențial candidat care nu m-a ascultat! Jocul lui Călin Georgescu a fost abil instrumentat. S-a bazat pe puterea progresiei geometrice. O lungă perioadă de timp a evoluat banal, dar pe măsură ce masa de voluntari creștea, evoluția sa în sondaje părea de neînțeles. Toți au avut impresia că a apărut de nicăieri, cu toate că sunt ani buni de când Georgescu se află în campanie electorală. 

Evoluția lui Călin Georgescu de la aceste alegeri este, fără doar și poate, un merit al anilor de când se marketează, cu toate că de multe ori nu prea convingător. Și-a pus singur cărămidă peste cărămidă, cu o cerbicie greu de înțeles pentru mulți. Totuși, trebuie să recunoaștem că jocul său nu ar fi fost posibil fără un boost pe care l-a primit în această campanie. Permiteți-mi să las pe mai târziu acest subiect.

Din punct de vedere obiectiv, Călin Georgescu a venit pe un teren care i-a fost propice. Este cât se poate de clar că figurile împinse de partide nu satisfac electoratul. Pe cine ar putea impresiona o figură banală precum cea  a covrigarului din Buzău, o prostie pură precum cea a lui moș Teacă Ciucă, un comportament de galerie precum George Simion, o tanti spălăcită, aflată într-o perpetuă menopauză politică sau târla de independenți împinși de diverse zone ale nemuritorului „Să Trăiți!”? E cât se poate de clar că, în târla aceasta, Georgescu se distinge. Arată mai bine, are maniere, vorbește corect și, chiar dacă uneori alunecă în fanfaronism, își găsește resorturile pentru a-și reveni. 

În plus, Georgescu se distinge inclusiv prin programul său politic. Este singurul candidat care susține că nu e tocmai o axiomă ideea ca UE-NATO ne vor binele. E singurul care vorbește despre pace, în condițiile în care, în atmosfera sufocantă a politichiei autohtone, a spune pace echivalează cu a fluiera în biserică. E singurul care arată cauza subdezvoltării, indicând necesitatea ca România să-și producă intern cât mai mult din necesarul propriu. E singurul care vorbește despre securitatea alimentară și energetică. Și, de ce să n-o spunem, e singurul care pare spălat.

Din aceste privințe, Călin Georgescu pare a-și fi găsit culoarul ideal de propulsare. Fără doar și poate, față de cocliții împotriva cărora candidează, el este o lumină. Dar asta, desigur, nu exclude și fața nevăzută. Să nu fim copii. N-ai cum să ieși la lumină fără ca cineva să nu pună puțin umăr. Călin Georgescu, prin backgroundul său, a fost întotdeauna un om al sistemului. Chiar dacă s-a separat, chiar dacă a jucat singur, nu putem ignora amestecul sistemului. De altfel, abia acum treburile devin interesante. 

Sistemul a fost cel mai retrograd jucător din istoria postdecembristă a României. La fel cum a fost și pe vremea socialism-comunismului autohton și, de ce nu?, la fel cum a fost inclusiv înainte de intrarea noastră sub umbrela Moscovei. Aș vrea să înțelegeți că noi putem vorbi de „Sistem” în România cam de prin 1920-1930. De altfel, la nivel mondial noțiunea de „Sistem” este una de dată recentă, cele mai vechi fiind totuși de pe la sfârșitul secolului al XIX-lea. 

Sistemul autohton este unul eminamente ticălos. Se mulează perfect pe dorințele ocupantului, având chiar inițiative menite a-i amplifica teroarea generată asupra populației autohtone. De fiecare dată când începe o ocupație, sistemul e generatorul terorii, comportându-se slugarnic în fața ocupantului. Sistemul autohton se deschide în fața sa, se lasă penetrat până-n măduva oaselor, nu face niciun gest de frondă, câștigându-și astfel încrederea. Însă, în ciuda comportamentului de-a dreptul scârbos, niciodată nu-și inhibă o funcție, cea a propriei supraviețuiri. Chiar dacă-și devorează șefii așa cum cere ocupantul, chiar dacă acceptă fără să clipească să fie penetrat, stâlcit, chiar și ologit, instinctul de supraviețuire nu-i moare niciodată. Și, la momentul oportun și-l manifestă prin ample lovituri de palat. Am văzut-o pregnant la 23 august 1944 și în 16-21 decembrie 1989. În ambele situații, sistemul s-a întors violent lăsându-i în afara jocului pe cei care nu mai erau „în cărți”. Așa, ca istorie, o să remarc faptul că am avut parte de fronde atât în timpul regimului băsescu, dar și în cel al lui Iohannis. S-au văzut mișcări laterale clare. Ceea ce vedem însă acum este ascuțirea unei lupte intestine: pe de-o parte vectorul Georgescu și de partea cealaltă vectorul Lasconi. Ciolacu nu există din punctul de vedere al acestei lupte politice - și asta, probabil, vi se va părea surprinzător. La momentul la care scriu aceste rânduri încă nu s-a decis cine va candida în turul 2. Din acest punct de vedere putem spune că se duc lupte intestine în sistem?

Pe moment nu mă pot pronunța. Ideea e că, în cele două mari evenimente ale trecutului, serviciile secrete aveau șefi cu personalitate, astfel încât trecerea sistemului dintr-o parte în cealaltă nu a ridicat probleme. De data aceasta, în servicii este o situație incertă. SRI nu are un conducător, fiind vorba acolo de o situație de provizorat până la alegerea președintelui. De altfel e ciudată situația, fiind foarte greu de înțeles ce anume a generat o asemenea stare de fapt. Ar fi interesant de revăzut declarația lui Hellvig de după părăsirea postului. La SIE avem o conducere stabilă, dar nu pare a fi una care să se ridice la nivelul celor ale trecutului(nu exclud posibilitatea ca tocmai discreția în care se află să fie un semn al faptului că se ridică peste cele conducerile anterioare; realitatea e că nu am date, ci doar bănuieli). Cu toate incertitudinile care planează, putem bănui că nu avem totuși o omogenitate, ceea ce ar putea crea probleme, Cheia, în această situație, e Lasconi. Dacă se va califica în Turul 2, va fi pentru prima dată în istorie când sistemul va fi împărțit la o manieră atât de evidentă, într-un moment critic al României.

Să ne înțelegem: trăim timpuri istorice. În asemenea momente, de obicei România întoarce armele. Fără doar și poate hegemonul este la apus. Ca să înțelegeți mai bine situația, vă voi spune că Lasconi e un fel de Kamala Harris: la fel de prostă(poate chiar mai rău), la fel de deranjată la cap(poate chiar mai rău). Așadar, o calificare a lui Lasconi în Turul 2 ar reedita meciul Trump-Harris pe peste Ocean, aici, la noi, transformându-l într-o bagatelă tragicomică. Dacă însă Ciolacu va fi cel din Turul 2, cred că putem să ne gândim mai limpede la întoarcerea armelor. 

Alegerile, ca de fiecare dată, sunt un joc al sistemului(pe care nu trebuie însă să-l limitați doar la serviciile secrete). Acum e vorba de un joc de supraviețuire deoarece suntem într-un moment critic al istoriei. În funcție de cum se va juca acum vom ști dacă vom face pasul spre noua lume în avangardă sau după ce vom îndura încă un moment de teroare. Vedem ce ne rezervă viitorul, însă câteva elemente sunt mai mult decât clare:

• media tradițională a pierdut definitiv jocul; au fost remarcabile văicărelile unora ca Pândaru sau Chireac; pentru ei vine mare suferință!
• sistemul de partide al României este expirat și din ce în ce mai puțin relevant;
• trebuie să se stopeze finanțarea politicii de la stat întrucât e clar că sunt bani aruncați aiurea;
• lumea cea nouă începe să se vadă dibn ce în ce mai clar; dacă România va întoarce armele, avem șansa să recuperăm imens din ceea ce am pierdut până acum. Altfel ne va fi teribil de greu. Asta însă o vom vedea peste două săptămâni.

P.S. Am avut dreptate în ceea ce-l privește pe Ciucă. Asta însă pare o veste bună pentru el. Oricum, între funcția de președinte și-o ciorbă de fasole, sigur ar alege cea de-a doua variantă!

Front update

Motivul pentru care fac acest „Front Update” pe blog e simplu: fără să vă dați seama s-a întâmplat ceva interesant. V-ați întrebat ce pot avea în comun diverse platforme de servicii precum Glovo, Uber, Bolt cu alte site-uri dedicate dezvoltatorilor gen React, Bootstrap, Angular sau cu site-uri dedicate celor care se ocupă de infrastructură, gen Camuda sau Temporal? Mă rog, aș putea aduce mult mai multe exemple, iar elementul comun care le lega pe toate acestea era câte-un simbol micuț, dar vizibil, care-ți se spunea sloganul „We stand with Ukraine!”. Buf, peste noapte, mâna nevăzută a retras de peste tot aceste simboluri. Un băiat de la mine și-a dezinstalat o platformă de car sharing din cauză că-l deranja mașina „galben-albastru” pe care-o vedea mereu în animația aplicației. Ce s-a întâmplat de întreaga propagandă a dispărut așa, peste noapte? Părerea mea e că întreaga mizerie se apropie de deznodământ. 

Ucraina a pierdut mai bine de 40% din teritoriul pe care îl controla inițial în Kursk, peste 7000 de soldați și un număr imens de tehnică militară. În Donbas-Zaporoja, frontul aproape stă să cadă din cauza iminentei cuceriri a unor orașe cheie pe linia de atac. Ceasiv Iar e aproape cucerit întrucât rușii controlează acum aproximativ 20% din fortăreața înaltă a localității(a fost cea mai grea infiltrare din cauza poziției ultra-strategice a zonei înalte a localității), Torețk e cucerit în proporție de 60%, contraatacul ucrainean având un succes de moment care nu a oprit înaintarea Rusiei, iar Kurahove este surpriza cea mai neplăcută. Problema localității Kurahove este aceea că era gândită ca o fortăreață de tipul Bahmut sau Ceasiv Iar, menită a împiedica avansul Rusiei pentru luni de zile. Localitatea însă a căzut deosebit de rapid, în acest moment rușii controlând peste 50% din ea și aflându-se în plin proces de întărire a estului pentru un atac decisiv. Anumite surse raportează că retragerea AFU de acolo a început și se face cumva dezorganizat. Ceea ce nu se știe este că localitatea este una dintre cele mai mari surse de cărbune a Ucrainei, dar și locația unei centrale electrice de importanță strategică, ștearsă de ruși de pe fața pământului. 

Următorul oraș care stă să pice este Pokrovsk. Este un oraș-cheie în arhitectura frontului, dar și în cea strategică a țării deoarece este ultima zonă importantă cu cărbune pe care o mai controlează Ucraina. Cucerirea rapidă a Pokrovsk-ului este un deziderat important al armatei Rusiei deoarece acesta va lăsa Ucraina fără o sursă esențială de încălzire și energie electrică, făcând războiul extrem de scump pentru Occident. Pentru a-și asigura energia electrică și pentru a încălzi casele oamenilor, Ucraina este obligată să importe cantități imense de petrol și cărbune. Europa deja are probleme fantastice în ceea ce privește propria aprovizionare, iar asumarea susținerii importurilor ucrainene se va dovedi o operațiune deosebit de scumpă. 

Disperarea situației face ca acum Ucraina să tragă efectiv irațional în teritoriul rus, sperând că astfel îi vor convinge pe ruși să atace un teritoriu NATO și să se generalizeze războiul. Aseară au tras 10 ATACMS în încercarea disperată de a provoca ceva pagube sau de a opri avansul rusesc în Kursk. Problema e că Rusia a găsit deja cheia capturării acestor rachete, astfel încât pagubele pe care le produc sunt doar teoretice. S-au făcut update-uri software inclusiv sistemelor S-300 care acum sunt capabile să intercepteze ATACMS cu o rată de peste 70%. S-400 poate opri fără probleme 100% din ATACMS, iar S-500 are integrat un modul de detecție pentru absolut toate rachetele occidentale cu rază mică și medie de acțiune. Războiul din Ucraina a ajutat teribil la dezvoltarea și perfecționarea antiaerienei rusești. 

Acum vine partea interesantă a situației, anume numele de cod Oreșnik(în traducere „alun”). Racheta balistică trasă de ruși în Dnipro a avut scopul de a face liniște. Inițial s-a crezut că e o rachetă intercontinentală, întrucât a fost trasă din regiunea Astrahan. S-a dovedit însă a fi o rachetă nou-nouță, cu rază medie de acțiune, despre care nu se știa nimic. Mesajul dat de ruși a fost simplu: avem cheia pentru distrugerea tuturor cozilor americane de topor din Europa, cu o tehnologie nouă, imposibil de interceptat și cu capacitate de anihilare dovedită. Oreșnik este o rachetă ieftină pentru ruși, costul de producție per bucată fiind de aproximativ 8 milioane$(americanii vorbesc de 20 milioane $, dar știm bine cum se calculează acolo). Chiar și la 20 milioane de dolari pe bucată costul e ridicol de mic. Luați în calcul că doar tirul eșuat al celor zece ATACMS amintit anterior a costat SUA/NATO peste 20 milioane $! Puneți asta în balanță cu o rachetă care nu-și ratează ținta și care, în plus, e capabilă să lovească ținte multiple. 

Oreșnic lovește în moalele capului strategii americani întrucât racheta este o consecință directă a ieșirii SUA din tratatul de neproliferare a rachetelor cu rază medie de acțiune. La momentul respectiv s-a spus că SUA ies din tratat deoarece meciul lor e cu China. Iată că acum s-au trezit cu o belea infinit mai mare pe cap. Programul Oreșnic e deviat din alt program, RS-26 Rubej(„frontieră” în traducere), prilejuit de retragerea unilaterală a SUA din Tratatul de Neproliferare a Rachetelor Balistice cu Rază medie de Acțiune. Interesant e că achiziția de RS-26 Rubej fusese înghețată de armata rusă până în 2027 întrucât au prioritizat producția de vehicule Avangard, mult superioare din punct de vedere tehnologic. 

Însă, iată că apare acest misterios Oreșnic. Așa cum, după reechipare, tancurile T-72 s-au dovedit a fi cele mai bune tancuri din lume, acest Oreșnic s-ar putea dovedi cea mai bună armă ieftină A Rusiei. Practic, în 20 de minute(timpul maxim pentru a atinge Londra și Parisul din Astrahan), Oreșnic face liniște în Europa. Vă puteți imagina că o asemenea operațiune ar putea costa Rusia mai puțin de 100 milioane de dolari? De fapt acesta este mesajul transparent dat de Putin: „avem soluții solide pentru a anihila toate bazele americane din Europa la un cost redus și fără drept de apel”.

Încă de la începutul confruntării din Ucraina am spus că americanii nu au făcut altceva decât să trezească inutil ursul din hibernare. Și fac asta încă de când s-au hotărât să pună Rusia cu botul pe labe pentru a se înfrupta ieftin din resursele sale. Acum, sleiți, văd cum le fuge pământul de sub picioare. China e din ce în ce mai puternică tehnologic și militar, Iranul s-a dovedit un punct forte, de neînvins în Orient, iar Rusia sfidează întreaga ordine americană, împinsă fiind acum într-o veritabilă alianță asiatică. Încercarea SUA de a parazita ultima zonă cu resurse rămasă în afara zonei lor de influență s-a lăsat cu un imens eșec, pe care-l vedem acum expandându-se de la o zi la alta. Ca, de altfel și încercarea de extindere a conflictului la nivel European, care va fi la fel de falimentară și va conduce, previzibil, la distrugerea „liniilor roșii” stabilite de SUA în Europa. Asta în cazul în care provocările regimului Biden vor avea succes. Însă trebuie să fim conștienți că SUA se află într-o imposibilă situație de zugzwang, iar de aici pot devia tot felul de situații complexe. Probabil cel mai așteptat moment este cel al preluării puterii de către echipa Trump, însă ceva îmi spune că până în ianuarie vom mai avea un moment geopolitic major.

Despre Dumnezeu, religie și farsori

Am mai spus-o cu ceva timp în urmă, dar mă văd nevoit să revin asupra subiectului deoarece devine necesar. Articolul trecut a fost invadat de comentarii de genul: „tu distrugi creștinismul cu articolul ăsta”, „n-ai nicio legătură cu viața creștină” și multe alte comentarii așa-zis „mistice”. Motiv pentru care cred că trebuie să punem puțin lucrurile la punct.

O să pornesc de la o chestiune banală: religia e o treabă simplă și extrem de complicată în același timp. Chiar dacă în esență e simplă, e nevoie de experiență și erudiție pentru a te pronunța într-o anumită problemă. Și asta nu doar în cazul ortodoxiei, ci și în cazul celorlalte religii. Mulți ar trebui să ia în considerare inclusiv faptul că nu mai pot înțelege limbajul de acum două mii de ani, astfel încât interpretarea pe care-o oferă „după cum li se pare lor logic”, de cele mai multe ori este de o prostie sforăitoare. Având în vedere elementul expus, înainte de a te așeza să spui tone de „idei” sub forma unui comentariu, ar trebui să te gândești dacă într-adevăr ești îndreptățit să faci ceea ce faci. Nu de alta, dar printr-un comentariu prost, riști să-l faci pe un nehotărât să confunde „cuvântul lui Dumnezeu” cu aberația pe care tocmai ce-ai așternut-o pe hârtie. Așadar, înainte de a te apuca să faci „evanghelizare de Facebook(sau Telegram)”, gândește-te dacă într-adevăr ești calificat să faci asta. Majoritatea celor care comentează în termeni religioși pe-aici, din punctul meu de vedere, nu sunt calificați s-o facă și nu înșiră decât niște platitudini care semnalizează de la o poștă lipsuri semnificative.

Un alt element pe care trebuie să-l remarc ține de modul în care omul de rând se raportează la religie. Îmi pare rău să o spun, dar cei mai mulți nu trec de nivelul de superstiție. A merge să te rogi pentru sănătate(a ta, a neamurilor sau a prietenilor) nu-i tocmai raportarea corectă întrucât Dumnezeu nu tranzacționează minuni sau „rețete minune”. Încercând să ajungi în acest fel la Dumnezeu nu te deosebești de cei doi evrei din banc, fiecare rugându-se la Dumnezeu - unul pentru 10 $, iar celălalt pentru 100 milioane de dolari care i-ar fi ieșit dintr-o afacere. În final, bogatul îi dă săracului 10$ ca să-L lase pe Dumnezeu să se gândească doar la afacerea lui. 

Modul în care se raportau oamenii la religie în urmă cu 2000 de ani era absolut diferit de ceea ce unii consideră azi credință. Fenomenele creștinismului timpuriu ne spun o poveste total diferită de ceea ce îndrugă precum niște mori stricate „evanghelizatorii de Facebook”. Din păcate, rezonanțele mesajului de atunci sunt mult diminuate în ziua de azi. Ne-am pierdut nu doar abilitatea ci, mai rău, vocabularul. Termeni precum smerenie, duh, pace, parte a vocabularului curent în alte vremuri, au ajuns atât de distorsionați în prezent încât e necesară o cufundare în cărțile vechi doar pentru a le pătrunde adevăratul sens inițial. Altfel n-ai cum să te conectezi la credință. E ca și cum ai încerca să mergi cu o viteză de autostradă pe o întortocheată potecă montană. Iar exemplele anterioare fac parte din bagajul uzual, fără a urca la termeni cu adevărat complecși precum logismoi(λογίζομαι); fără înțelegerea acestora, majoritatea istorisirilor din cărți precum Patericul sau Limonariu, par simple povești de o naivitate dezarmantă. Nici nu-i de mirare că reverberațiile adevărate ale acelor vremuri se resimt doar în câteva zone extrem de rarefiate. Când te afli în proximitatea cuiva care percepe ritmul acelor reverberații abia atunci îți înțelegi micimea și te simți înecat în întrebări care te năpădesc și cărora doar acea persoană le poate răspunde. 

Văzându-i pe toți cei care învârt concepte pe care nu le înțeleg cu ușurătatea gospodinei care mestecă în mămăligă, i-aș întreba simplu: ce anume așteptări aveți voi de la delirul care a ajuns să izvorască din voi cu atâta ușurătate? Vă produce vreo satisfacție, vă simțiți mai puri după ce emiteți toate acele înșiruiri de formulări de multe ori fără sens? Repet întrebarea de la începutul articolului: v-ați întrebat vreodată dacă aveți vreo calificare în a emite toate acele torente obsedante? Evident nu, iar asta face întreaga ecuație s-o vireze către hilar.

Mă mai trage câte unul de mânecă din cauză că nu-l aduc pe Dumnezeu în ecuație. Și-atunci l-aș întreba pe respectivul: cine se crede el pentru a-l aduce pe Dumnezeu în ecuație? Mereu mi-am pus întrebarea de ce ne-a dat drumul Dumnezeu prin lume și, mai ales, de ce ne-a înzestrat cu liber arbitru? Nu cumva pentru a ne putea descurca singuri, după cum ne taie capul? Nu cumva pentru a putea face alegerea liberi, fără nicio constrângere. Dându-ne liberul arbitru, Dumnezeu ne-a dat puterea, iar asta trebuie tradus prin faptul că, în timpul vieții, avem tot ceea ce ne trebuie pentru a ne descurca. De aceea, atunci când vorbim de treburi ale omului în lumea aceasta, trebuie să stea în puterea noastră rezolvarea lor. Avem tot ce ne trebuie! Înseamnă oare că-l dăm afară pe Dumnezeu? În niciun caz! Înseamnă doar că, în micimea vieții pământești, ne folosim de puterile noastre, atât cât putem. Poți să nu excluzi minunea din lumea aceasta, dar și să-l aștepți pe Dumnezeu să-ți înlocuiască becul ars sau să te scape de-o belea în care singur și conștient ai intrat, mi se pare exagerat. Poate ar trebui să înțeleagă și cei care au transformat religia în superstiție că Dumnezeu nu e agent de bursă, aranjor de numere la loto sau responsabil cu calculul de pensii sau salarii. Și nu e nu pentru că nu ar putea, ci tocmai pentru că puterea sa excede lumea îngustă în care trăim. 

Avem o lume cu legile ei, o lume pe care trebuie să o înțelegem pentru a ne descurca, pentru a ne trăi viețile. Și, de asemenea, avem o viață pe care trebuie să o înțelegem. Iar înțelegerea sensului vieții este, din punctul meu de vedere, misiunea  noastră obligatorie și, probabil, e sădită în noi asemeni unui cod generic. E multă căutare aici, mult efort care trebuie făcut. Și, culmea, abia după ce treci cu succes peste acest efort imens, poți spune că ai început să pătrunzi în tainele drumului tău care atunci se află abia la început. Cei mai mulți dintre noi nici măcar nu apucă să-și pună întrebările fundamentale, iar dintre cei care și le pun, mult prea mulți eșuează în a găsi un răspuns deoarece, în dramatismul căutării unui sens, se lasă îmbătați de drogul ateismului, acea cale simplistă care-i blochează în lumea aceasta.  

Nu de puține ori constat cu mâhnire cum marile „războaie fără sens” care se dau în general prin rubricile de comentarii sunt între cei care nu și-au pus întrebările necesare, dar care practică un soi de „superstiționism” ridicat la nivel de religie, cu cei care și-au pus întrebările, dar nereușind să-și găsească răspunsurile au picat în capcana facilului ateism. 

N-am de gând să țin o prelegere sau să mă transform într-un soi de „pol de raportare morală”. Le-aș atrage totuși atenția freneticilor că, prin modul lor absolut aberant în care pun problema, nu fac altceva decât să le sedimenteze contestatarilor lor atei ideea că au făcut alegerea cea mai bună. Ceea ce, desigur, e un drum iluzoriu la capătul căruia nu se află nimic. 

De multe ori un gând nu-mi dă pace, anume acela al limitei fixate de Dumnezeu. Atâta vreme cât suntem pe lume și ne-a fost dat tot ceea ce ne trebuie pentru a trăi în lumea aceasta, oare nu înseamnă că prin aceasta ni s-a stabilit o limită? De ce oare a eșuat Evul Mediu? Oare nu din cauză că a încercat instaurarea unui rai pe acest pământ, lucru absolut imposibil? Cu alte cuvinte, căutând apropierea, medievalul a încercat să-L atragă pe Dumnezeu în lumea sa, încălcând limita impusă de Creator. În sens contrar, societatea în care ne aflăm caută să-și găsească liniștea excluzându-L definitiv pe Dumnezeu. Totul se desfășoară asemeni unui pendul care se mișcă între două extreme ratând de fiecare dată raportarea corectă, punctul de echilibru al centrului.

O să mă opresc aici deoarece nu vreau să duc lucrurile mai departe. Repet însă apelul meu inițial: înainte de așterne ceva, chiar și-n rubricile desuete de comentarii, întreabă-te dacă ești calificat să faci asta și dacă nu cumva, prin ceea ce faci, ajungi să faci mai mult rău. V-o spune unul care, deși nu e calificat, a așternut articolul de față, probabil plin de erori. Dar îmi asum asta sperând ca cei care sunt împinși de imboldul de-a mai înșira prostii, s-o lase mai moale deoarece, după cum bine știm, „cel stăpânit de slava deșartă, sau se înspăimântă de demoni, sau se aseamănă lor”.

Scoate stângismul din tine și începe să trăiești!

Probabil cea mai mare problemă a noastră este cauzată de falsele valori care ne-au fost introduse prin educație. Puțini sunt capabili să depășească sfera de fier pe care ți-o circumscrie educația, astfel încât marea majoritate pică în capcana unei vieți banale. Și nu doar banale ci, de-a dreptul auto-distructive. Viermele care ne este introdus în mod pervers este cel al stângismului, acea ideologie strâmbă, absolut nenaturală și ilogică. Iată de ce azi încerc să vă dau o posibilă rețetă a fericirii care nu presupune decât un minim de bunăvoință. 

De ce Europa și America nu mai au nicio șansă

Observ o bucurie teribilă în gașca analiștilor occidentali în momentul în care constată un sughiț al Huawei. Spun aceștia că s-a reușit blocarea companiei la nivelul de 7 nanometri și că Apple, principalul său concurent, va ieși pe piață cu produse în tehnologie de 3 nanometri. OK, fix așa e. Dar v-ați întrebat dacă Apple mai contează?

De ce apărarea lui nea Gică nu e o soluție?

Există o întreagă istorie a inegalității, care ne arată cum, din cele mai vechi timpuri, bogăția s-a polarizat. Culmea, teoria polarizării nu are nevoie de o istorie deoarece poate fi verificată mereu, indiferent de timpuri, de societate, de doctrine. Permanent vor exista unii care vor avea ceva mai mult decât ceilalți.

Pornind de la această inegalitate, un parazit precum Marx a creat o întreagă filosofie, infestând lumea pentru mai bine de un secol. Nu, n-am de gând să-i fac un proces de conștiință lui Marx, ci să merg ceva mai adânc prezentându-vă cum stau cu adevărat elementele constitutive ale acestei stări de fapt. 

E cât se poate de clar că, atunci când te afli în fața inegalității, simți nevoia să reacționezi, iar reacția imediată este impulsul de a-l apăra pe amărât. Când eram mai tânăr, ca mulți alții, am simțit impulsul acesta, cu toate că societatea în care trăiam era una eminamente egalitaristă. Blindat de la școală cu propagandă, îmi făcusem un țel din a „salva lumea”, spre dezamăgirea bieților mei părinți care se speriaseră de monstrul pe care-l produsese școala comunistă în familia lor și-așa hăituită. Mi-l făcusem erou pe nea Gică, un semi-boschetar căruia regimul îi dăduse o cameră printr-un cămin de nefamiliști. El își trăia zilele făcând treburi pe la unul și pe la altul întrucât era prea alcoolic să stea la un serviciu. Consideram că nea Gică merită și el o viață decentă, nu una în care puștanii care dădeau de-un ban de la părinți făceau mișto de el punându-l să spună măscări contra unei beri. La un moment dat chiar i-am dat bani pe ascuns, din milă. Doar că banii mei nu făceau nimic pentru a rezolva situația. Nea Gică era la fel de bețiv, la fel de trântor și la fel de dornic să facă măscări pentru o bere sau o sticluță de tărie. 

Norocul meu a fost că am avut un bunic pe care-l respectam și care mi-a deschis ochii. La fel ca mine, probabil și el, în tinerețea sa, fusese cuprins de acele sentimente, astfel încât nu a respins și nu s-a înfiorat la ideile mele așa cum au făcut părinții mei. Pentru a mă lecui mi-a adus o colecție a ziarului Scânteia. „Ia citește ce scrie aici!” - mi-a zis arătându-mi un articol despre șomerii din Occidentul capitalist. După care mi-a dat alte articole care, aparent, îmi justificau ideile. Am înțeles atunci că nu există doar o inegalitate între oameni, ci și între țări și chiar între continente. De ce atâția oameni din Africa mor subnutriți, m-am întrebat eu cu mânie? Atunci bunicul meu mi-a pus două întrebări, rugându-mă să nu-i răspund, ci să cuget la ele: „De ce sunt oameni atât de săraci în țările bogate?” și „De ce mai există săraci în țările egalitariste, adică în cele comuniste, care au o politică oficială de ștergere a „inechităților sociale”?”. Și, pentru a mă ajuta, mi-a spus să uit pe moment de bani și să înțeleg de ce toți copii din școală nu au rezultate egale la carte, de ce mai există „proști ai clasei”? 

Brusc, schimbând modul de raportare, am înțeles de ce retorica „inegalitarismului” era greșită. Unul dintre cei mai buni copii din clasă era destul de sărac față de noi ceilalți. Cu toate acestea, era strălucit. În liceu a reprezentat România la olimpiade internaționale de matematică și asta fără meditatori. Ai lui abia-și duceau zilele, iar el și-a găsit resortul intern pentru a învăța. Cu alte cuvinte, „inegalitatea socială” nu era cea care-l împiedica pe el să aibă rezultate excepționale. Iar evoluția sa ulterioară va dovedi că poți sparge lesne barierele sociale. Astfel, stratagema bunicului meu, și-a atins scopul făcându-mă să înțeleg că inegalitatea e ceva inerent, care face parte din structura omului, iar a lupta împotriva ei, fără ca cel „inegal” să-și dorească obligatoriu asta, este o prostie fără seamăn. 

Ceva mai târziu aveam să înțeleg că există două tipologii specifice de oameni. În primul rând avem omul-masă, fără o personalitate proprie, ci cu una fabricată, preluată prin mimetism. Omul-masă este cel care se îmbracă după ultima modă, fără a-și pune întrebări legate de estetica hainelor sale, cel care se gândește la bani, la salariu, care pleacă urechea la bârfe s.a.m.d. Omul-masă nu vrea să-și găsească soluții pentru sine, ci militează ca „să i se dea ceva mai mult”. Cu alte cuvinte, omul-masă este acea furnică din mulțime, care vrea să muncească și pentru munca sa să nu i se ia prea mult. L-am pus pe primul palier pentru că reprezintă cam 90% din populație. La polul opus avem omul-individ. Spre deosebire de omul-masă, omul-individ are personalitate, își caută soluții pentru sine și este dispus să riște pentru idealul său. Între pușcăriași, omul-individ e cel care caută evadarea, cu orice preț. Omul-masă e cel care stă să-și numere zilele până când se îndeplinește sorocul. 

Aceste două tipologii(care nu sunt atât de distincte întrucât fiecare dintre noi avem câte ceva și din ambele) sunt cele vinovate pentru inegalitate. Întotdeauna omul-individ va căuta să-și tragă pentru sine ceva mai mult întrucât scopul său este acela de a se salva pe sine și pe apropiații săi. De partea cealaltă, omul-masă nu se opune omului-individ deoarece omul-masă știe nativ că omul-individ e cel care mișcă lucrurile. Eșecul societăților egalitariste vine din faptul că masei îi este atribuit rolul conducător, astfel încât în final se ajunge la dezastru. „Dar te contrazici!” - îmi veți spune. „Uite, China pe care o tot lauzi, este o societate egalitaristă, în timp ce SUA - despre care spui că se află în groapă - e o societate polarizată!”. De fapt, treburile stau puțin mai nuanțat și trebuie înțelese în esență.

În cartea „The Great Leveler: Violence and the History of Inequality from the Stone Age to the Twenty-First Century”, Walter Scheidel reușește să facă o trecere în revistă a întregii istorii prin perspectiva inegalității. Dincolo de ceea ce afirmă autorul, parcurgând filele cărții, înțelegi un fenomen esențial: de-a lungul timpului, societatea se polarizează din ce în ce mai puternic, concentrând o resursă din ce în ce mai mare în mâna unei elite din ce în ce mai reduse. Astfel, se ajunge la un moment de critic în care violența pune capăt inegalității, iar jocul se reîncepe de la bază. Asta se repetă indiferent de societate, indiferent de regim sau zonă geografică. Să privim acum la prezent.

De ce spun că SUA e în prag de colaps? N-o spun eu, ci cifrele pe care le-am tot arătat. 1% din cei mai bogați americani dețin 50% din toată averea SUA. Restul de 10%  mai au încă peste 30% din avere, astfel încât restul de 90% din populație trebuie să se mulțumească cu ceva mai puțin de 20%. Este o situația critică, de polarizare extremă, care atrage după sine ori o răzmeriță internă ori, în cel mai rău caz, un război de proporții care șterge țara de pe suprafața pământului. Care-i situația Chinei? Cu toate că e o societate egalitaristă, chinezii au activat statutul omului-individ, sub o supraveghere strictă, gândită astfel încât polarizarea să nu se manifeste prea pregnant. Este cumva o societate-laborator în care fluxurile sociale sunt atent monitorizate, iar „mâna nevăzută” face în așa fel încât să se rămână la un anumit grad de polarizare socială, în timp ce surplusul este redistribuit pentru a se ridica media. O să vă spun un singur element care-i de-a dreptul șocant: 800 milioane de chinezi au ieșit din sărăcie între anii 1990 și 2010. Este de două ori mai mult decât populația SUA. În aceeași perioadă, conform statisticilor oficiale, peste 20 milioane de americani au intrat suplimentar în zona de sărăcie extremă. 

Ca idee, laboratorul numit China „coace” noul model de societate sub forma uneia inginerizată la extrem. Probabil asta i-a făcut și pe comuniștii de la New York Times să afirme că „visul american e posibil, dar în China”. Și acum vin cu bomba bombelor. În ciuda a ceea ce cred unii și alții, în ciuda criticilor acerbe, ceea ce vreau să le spun celor care critică înverșunat societatea chineză este că, asemeni amicului melitar pe care l-am amintit în postarea anterioară, există o probabilitate extrem de mare ca aceștia să adere la societatea inginerizată de chinezi. De ce afirm așa ceva? Pentru că, în mare, aceștia critică societatea chineză de pe poziții stângiste. Tot ce înseamnă „doctrina COVID”, LGBT, corectitudine politică s.a.m.d., absolut toate acestea sunt comunisme mascate, astfel încât, într-o „confruntare finală”, toate îmbrățișează inconștient idealurile societății chineze. Aceasta are de toate: are să le dea de muncă celor care vor, le permite dezvoltarea celor care se simt în stare, dar nu-ți permite să depășești anumite linii. Când le depășești, asemeni lui Jack Ma, te apuci de pictură. 

Cui nu-i convine China? Doar oamenilor-individ, dar nici dintre aceștia toți, ci tipologiilor pure, anume celor care tind spre procentul de 1%. De asemenea, între ceilalți 10%, mai e o clasă destul de bine definită, a celor care-și doresc independența totală și pe care-i deranjează visceral orice formă de supraveghere. În rest, China e drogul! Și, ca orice drog, în momentul în care pierde legătura cu realitatea, bubuie, ucigându-și gazda. Pe moment a mers bine, dar nimeni nu poate exclude o deraiere. Defectarea, stricarea, deraierea este în natura lucrurilor, nimic nu e nemuritor.  

Revenind la nea Gică și la societatea în care trăim, înțelegând cele două tipologii umane putem să înțelegem că inegalitatea e inerentă, iar a o combate e o prostie. Apărarea lui nea Gică e futilă atâta timp cât nea Gică nu ți-a cerut asta. El vrea o bere, iar a i-o da atunci când o cere înseamnă infinit mai mult decât o „poziție doctrinară” la care inteligențele lumii lucrează de-o istorie încoace și pe care n-o vor dovedi niciodată. 

Jocul de-a AI-ul

Anii trecuți, de fiecare dată când mă întâlneam cu o cunoștință, mă omora cu știrile lui despre China. Cum mă vedea băga din tolba de zicale: „Ai auzit că p-ăia îi țin ca-n pușcărie?”, „Nici nu-ți imaginezi ce teroare e acolo!” etc. Poate vi se pare suportabili, doar că la un eveniment am nimerit chiar lângă el. M-a exasperat într-un asemenea hal încât am stat numai pe ringul de dans și pe-afară, iar când am plecat de-acolo m-am simțit ca evadatul din „pușcăria chinezească” a amicului meu. 

De ce crește totul și până când?

Primul lucru care-i șoca pe românii care emigrau în Canada prin anii 90-2000 era prețul imobilelor. De ce era șocant? Pentru că, din dorința de a trece la o „viață nouă”, proaspeții emigranți vindeau tot ce aveau prin România, inclusiv casele. Ajunși în Canada erau șocați să vadă cum, un apartament mai prost decât cel pe care-l vânduseră în România, costa de cel puțin zece ori mai mult. Când mai vedeau și cum se fac casele sau apartamentele, cu pereții din placaj fixat cu capse, chiar că li se părea ciudat. Dar acestea erau condițiile, așa că înghițeau în sec și mergeau mai departe întrucât să facă pasul înapoi era de-a dreptul imposibil. 

Unica provocare a mandatului lui Trump

Sunt mulți cei care așteaptă minuni de la mandatul lui Trump, în special cei din interiorul granițelor americane. Fără doar și poate, de data aceasta Trump vine mai pregătit la Casa Albă și e mult mai hotărât să sugrume neoconii care-au tot făcut legea prin statul subteran. De altfel, numirile pe care le face dau dureri de cap celor care erau cu ideologia în sânge. Acestea sunt chestiunile pozitive.

Lumea relațiilor internaționale de mâine

Am rămas surprins să constat că lumea a considerat articolul meu de ieri ca fiind unul optimist. Motivul fiind dat de previziunea referitoare la fracturarea actualei coterii care rulează lumea. Probabil este justificată dorința de răzbunare a celor care până acum au fost călcați în picioare, dar ceea ce trebuie să înțeleagă este că o schimbare de asemenea anvergură nu vine la pachet doar cu elemente pozitive. Ba, din contră.

Perspectivele actualei stări de fapt

Încep să se prăvălească știrile de destructurare a vechii ordini. Nulitatea Scholz, probabil cel mai dezastruos conducător din întreaga istorie a Germaniei, s-a trezit singur la guvernare întrucât partenerii îi fug care încotro după ce s-a anunțat rezultatul alegerilor din SUA. Astfel, urmează să ceară un vot de încredere până în Crăciun, după care, în mod sigur, se vor desfășura alegeri anticipate. Doar că Germania e atât de fragmentată încât alegerile nu vor face altceva decât să arunce în față partide cu cote anemice, obligând aleșii la coaliții largi și debile.

Next OS

Când spuneam că Huawei se va rupe de ecosistemul Android ca efect al sancțiunilor lui Trump, toți „esperții” îmi râdeau în nas. Evident, nu poți ieși cu un sistem de operare matur peste noapte, motiv pentru care Huawei a venit prima dată cu un UI propriu și cu definirea propriei viziuni pe Android. „Cât de varză sunteți voi, propagandiștii pro-chinezi! Nu vedeți că ăla e un AOSP împachetat de chinezi? Ce să facă și chinezii? Copiază că doar de asta sunt capabili!” - cam acestea erau replicile de atunci. Ce s-a întâmplat între timp?

Ce urmează în economia americană?

Ceea ce-mi place la politica americană este gradul său infernal de naivitate, dus până acolo încât chiar și prostia în stare pură pare o înzestrare nobilă. Îmi place să văd acea satisfacție tâmpă a omului simplu, care răsuflă ușurat atunci când vede că bravul cavaler eliberator, călare pe calul alb, a venit direct din poveste pentru a-l elibera. Ceea ce n-au înțeles niciodată americanii este că viața nu se desfășoară în povești sau scenarii hollywood-iene, ci aici, în lumea imediat palpabilă, reală.  

Trump

Mă tot trage lumea de mânecă să vorbesc despre alegerile din SUA. OK, dacă voi vreți să vorbim, o facem! Să începem însă cu o chestiune aparent paradoxală: pe la noi, sunt unii care se bucură pentru că a venit Trump la putere, în timp ce alții sunt în culmea tristeții. De ce? În mod normal, fiind niște alegeri la „capătul lumii”, ar fi trebuit să ne preocupe ceva mai puțin. Doar că mai e un amănunt de care trebuie să ținem cont: suntem sub ocupație americană, astfel încât, ca orice slugi, ne uităm la ce e pe masa stăpânului.

Diaconescu. Dan Diaconescu! Ce-au avut cu el?

În ultima perioadă mă uit cu atenție la Dan Diaconescu. Este singurul om care a primit o pedeapsă de o brutalitate înfiorătoare. Mi se pare imposibil cât și stupid să interzici cuiva dreptul la cuvânt, la opinie. Mă rog, așa credeam, până să observ cum în „justițea” autohtonă cu infuzii ieuropene se poate! Culmea, motivul pentru care a primit interdicția a fost reprezentat de un presupus șantaj, judecat „pe sistem”, pe repede înainte. Fix în momentul în care i-ar fi expirat „perioada de tăcere”, lui Diaconescu i s-a fabricat un nou dosar, de data aceasta de sex cu minore. Ceva care s-a dovedit deja a fi un dosar absolut grosolan, un fals de la cap la coadă, ajuns acum la un final apoteotic, în stupiditatea sa: Parchetul și-a retras proba care era considerată „cheia de boltă” a întregii însăilări. E efectiv strigător la cer!

Cum a generat teoria climatică dezastrul din Spania?

Am mai publicat subiectul într-un flash pe rețelele sociale, dar cred că merită ceva mai mult decât o simplă postare sumară. Fără doar și poate ați văzut ce dezastru a fost în provincia Valencia. Mașini luate la vale, mutate precum jucăriile și oameni neputincioși care și-au pierdut tot. Cauza? „Schimbările climatice” - spun autoritățile. Cauza reală? Imbecilitatea, fără doar și poate!

O scurtă privire asupra economiei și a consecințelor care decurg de aici

A venit vremea să ne uităm peste ceea ce s-a petrecut în economiile lumii acest an, mai ales că avem la dispoziție raportările financiare și rezultatele care se tot publică la burse. În mare, pot spune că, în ciuda aspectului liniștitor, se ascund dileme mari în toate părțile. Spre deosebire de postările trecute în care aduceam foarte multe cifre, de data aceasta voi lăsa cifrele de-o parte deoarece sunt publice și cei care vor să le studieze le pot vedea singuri. Azi prefer să merg cu un pas în față și să vă prezint semnificația din spatele cifrelor seci. 

Cum voi juca alegerile acestea

Mi se pare absolut abject ceea ce se petrece în România. Securitatea a reușit să scoată din joc oameni cheie, care ar fi putut aduce un alt suflu actualelor alegeri. Sociologii mă vor contrazice, spunându-mi că oricum cei scoși din joc nu erau viabili din punctul de vedere al sondajelor. „Erau irelevanți, deci oricum nu se produce nicio pagubă!”.

Israel, încotro?

Am abordat subiectul atacului israelian asupra Iranului într-un material publicat pe Telegram și pe Facebook. În mare, am acoperit evenimentul, dar cred că e necesar să ne aplecăm ceva mai atent asupra situației întrucât atacul în sine este un eveniment declanșator care merită abordat în profunzime. Înainte de a începe voi aborda însă un subiect destul de sensibil care însă poate explica numeroase fațete ale istoriei. 

Universul scepticilor care demască BRICS

Nici nu s-a copt bine BRICS-ul că imediat au început să apară scepticii. „N-ai habar, ăștia cu BRICS-ul sunt aceeași cu ăia cu WEF-ul!”. „N-ai auzit că BRICS-ul a fost creat de ăia de la Goldman?”. „Ori cu ăștia ori cu ăia tot aia e!”. „Ce-a căutat șeful ONU la BRICS?”. „Nu vezi că și ăștia tot cu globalizarea sunt?”, „N-ai habar de blatul pe care-l fac!”. Dacă te apuci să-i contorizezi „argumentele” taberei sceptice constați că e mai bine să mergem spășiți la Klaus Schwab, să-i cerem scuze și să-l rugăm să ne și penetreze puțin că, deh, așa e în lumea nouă. O să încerc în cele ce urmează să le clarific tuturor acestor înțelepți de rit nou care-i lumea în care trăiesc.

Viermele georgian

Așa cum v-am spus pe rețelele de socializare, partidul de guvernământ, Visul Georgian, a câștigat detașat alegerile cu un scor de peste 52%. Șocul, pentru cei care nu știu cum funcționează mașina occidentală de mâncat rahat, este mare întrucât Visul Georgian era dat în sondaje cu un procent maxim de 35%.  Cum poți, totuși, să crești peste noapte atât de mult? E imposibil, nu-i așa?

Lumea modernă nu va fi pedepsită. E pedeapsa.

În 1913 s-a născut, probabil, cea mai enigmatică personalitate a secolului XX. Aparținea unei familii aristocrate, din vârful societății columbiene. Pleacă în Franța, împreună cu familia unde își începe studiile la un colegiu benedictin. Vacanțele de vară și le petrece în Anglia. Pare o biografie tipică unui aristocrat. Doar că, în adolescență, personajul nostru este lovit de o pneumonie severă, boală deosebit de gravă în acele vremuri, care-l va ține la pat timp de doi ani. Ei bine, în acești doi ani, neputând urma cursurile vreunei instituții, ia lecții particulare. Și, practic, de-aici începe o aventură intelectuală teribilă. Tânărul este atras de cultura clasică, dezvoltându-se în el acel sâmbure al cunoașterii care-i va marca întreaga viață. Perioada franceză i se termină în 1930, când se întoarce în Columbia. Acolo se căsătorește și duce o existență retrasă, împărțindu-și viața între familie și ... biblioteca sa.

BRICS

Summitul BRICS de la Kazan a fost, de departe, cel mai vibrant eveniment geopolitic al momentului. Nu doar personalitățile de nivel înalt care s-au aglomerat acolo, în „izolata Rusie”, ci mai ales, temele discutate. Dacă întâlnirile gen G7 sunt unele formale, cu agendă prestabilită, în care întâlnirea propriu-zisă este de fapt o sesiune de fotografii, întâlnirea BRICS a fost una deosebit de diversă, cu idei multiple și dezbateri reale, dar canalizate toate în aceeași direcție: ieșirea de sub actuala dominație artificială a SUA.

Frauda cu populația

Populația României este estimată la 19 618 000 locuitori. Registrul Electoral ne spune că sunt 18 987 000 alegători înscriși. Cu alte cuvinte, aproape toată populația României e matură. OK, o putem înghiți și pe-asta, dar ce ne facem când Institutul de Statistică ne spune că sunt cam 1 milion de tineri sub 18 ani! Asta înseamnă că populația s-a dat peste cap cu peste 300 000 de oameni. Stați că n-am terminat! Conform acelorași statistici sunt cam 1.5 milioane de români plecați în afara Uniunii Europene și 6 milioane de români emigrați în interiorul Uniunii Europene.  Dacă scădem din cei 23 milioane raportați de Ceaușescu, ne rezultă că în România ar mai fi 15.5 milioane de români. Asta dacă n-ar fi murit nimeni de-atunci(că nașterile oricum au fost anemice și n-au acoperit nici pe departe morții)! În ciuda a ceea ce ați putea crede, ceea ce urmează nu este despre alegeri! Dar e mult mai interesant de-atât. 

Ultima zbatere a mutantului geostrategic

La ora la care scriu acest articol, situația nu era încă foarte clară la referendumul din Republica Moldova. S-au numărat vreo 97% dintre voturi, iar rezultatul este cumva la egalitate. Probabil urmează blatul pentru a da câștig de cauză Maiei Sandu și așa-zisei adeziuni europene a Republicii Moldova. „Amazoana” de la Chișinău acuză un „amestec al forțelor străine”, arătând cu degetul către Rusia, uitând de faptul că grosul voturilor pro-UE a venit ... din Uniunea Europeană. Așadar, tanti colhoznica de rit nou, da, e un amestec străin în Referendum, dar al Uniunii Europene! În fapt, dacă este balotaj înseamnă că votul real al moldovenilor a fost, probabil un 35% pentru în cel mai bun caz. M-a amuzat teribil deplasarea de forțe media acolo, pentru a ne prezenta „de la locul faptei” un referendum inutil. O să înțelegeți imediat de ce.

Cu Lee in Virginia

Istoria are multe fețe, strălucește în multiple moduri, însă învingătorii lasă să se întrevadă doar zona care le convine. Și aceasta, filtrată, la rândul ei, prin propaganda macabră, menită a-l anihila pe celălalt. De aceea fiecare episod al istoriei oficiale trebuie pus sub semnul întrebării și restudiat pentru a încerca să afli realitatea care se afla în spatele său. Marile revelații ale istoriei vin atunci când începi să studiezi istoria reală a celor înfrânți. Abia atunci evenimentele capătă coerență și poți înțelege cu adevărat ceea ce s-a întâmplat.

Ciclul financiar și ciclul cultural

Începând cu anul 1980 lumea a început să intre într-o zodie total diferită, una în care banul a fost scăpat de sub control. Dorința Imperiului American de a câștiga războiul cu Blocul Comunist a eliberat din cutia Pandorei două forțe care acum s-au întors, exact ca bumerangul, împotriva SUA: dezordinea financiară și dezghețarea Chinei. 

Ciclul tehnologic

Mulți au fost impresionați de prezentarea făcută de Musk. Puțini au înțeles însă că grandiosul spectacol a avut ca țintă menținerea cotațiilor bursiere a firmelor sale listate. De asemenea, un element pe care nu l-au luat mulți în considerare este că Musk tot vorbește despre viitor de când a intrat în vizorul public. Mai mereu proiectează succesul în viitor. Doar că tot ceea ce a prezentat a fost ... tehnologia trecutului căreia i s-a mai făcut o iterație pentru a-și lustrui spectacolul.  

Ciclul deglobalizării

Există un ciclu istoric - despre care nu prea am vorbit - de globalizare/deglobalizare. Sunt perioade în istorie când țările se deschid(sau sunt „deschise” prin apariția unor imperii), moment în care comerțul între state înflorește. Aceste perioade de deschidere sunt urmate de alte perioade de închidere. 

Ciclul credit-business

Nu e posibilă înțelegerea evoluției economiei mondiale în secolul XX fără a înțelege ciclul credit-afaceri. În definiție totul pare simplu, fiind vorba despre relația dintre disponibilitatea creditului în economie și evoluția mediului de afaceri. În mare, avem o perioadă de expansiune, în care cererea crește, iar ca efect al acestei cereri crește și nevoia de finanțare pentru satisfacerea cererilor pieței. Băncile văd în ciclul de creștere o perspectivă profitabilă și astfel dau drumul „pungii cu bani” în economie. Însă se intră într-un cerc vicios care conduce la risipă și cheltuirea iresponsabilă a banilor împrumutați. Așa se ajunge în zona de contracție, în care supra-producția se confruntă cu o scădere a cererii. Băncile se trezesc cu un aflux de credite neperformante și astfel luptă să salveze ceea ce mai poate fi salvat. Desigur, crește nivelul de prudență astfel încât, în această parte a ciclului se petrec accidente în care inclusiv companiile cu un business solid au greutăți în a se finanța, în anumite cazuri fiindu-le chiar refuzată finanțarea. Din comportamentul obtuz al băncilor, rezultă o intrare într-o criză profundă care, de obicei, se deblochează printr-un nou ciclu economic generat de o nouă „tehnologie cheie” care are potențial de creștere.

Ciclul de descentralizare

Cei care-au trecut prin comunism au trăit pe propria piele ceea ce începe să se vadă acum în așa-zisul capitalism. Cei care-au trăit mai mult în comunism, știu bine că a existat o perioadă în care s-a trăit bine în acel regim. Apartamentele confort redus, cele pe care le vedem acum ca pe niște spații insalubre și de nelocuit, au reprezentat la vremea respectivă un upgrade locativ absolut de neimaginat. Gândiți-vă doar ce însemna pentru un om care trăia în bordei un apartament cu două camere, în care să existe și WC și bucătărie. Și care, în plus, să aibă apă curentă, gaze și electricitate. Cât avans înseamnă un asemenea apartament pentru un om care vine de la bordei? S-a făcut mult caz de casele demolate de Ceaușescu. Într-adevăr, pentru unii oameni a fost o nebunie să se mute din casa lor confortabilă într-un apartament înghesuit. Însă, pentru cei mai mulți oameni, ale căror case erau niște maghernițe care abia se țineau pe picioare, trecerea la apartament a reprezentat un avans al confortului efectiv de neimaginat. 

60 de minute de fake

Biden e ramolit, Kamala e prostă ca noaptea. Încep cu elementele care-s reale, pe care le vede toată lumea, dar care sunt manipulate cu disperare. Până la eșecul confruntării cu Trump, Biden era prezentat ca un bătrânel sprinten, ager la minte, numai bun să mai ia încă un mandat. Orice eșec de-al său era ascuns și fiecare reușită era preamărită. Ce însemna reușită? Chestii banale, gen mers singur până la capătul coridorului, încheiat de citit un paragraf de pe prompter s.a.m.d. Totul s-a prăbușit după confruntarea cu Trump. Cu toată disperarea establishment-ului a devenit clar că oamenii chiar nu mai pot fi păcăliți indiferent de capacitatea propagandei.

Din nou am fost aleși ca „sandbox” pentru o operațiune din SUA

Mai țineți minte mizeria cu „Ciclonul Ashley”? Timp de câteva zile infractorii de la ANMH, împreună cu televiziunile, au mâncat un rahat monstruos legat de ceea ce ar urma să se întâmple. Practic, iadul pe pământ urma să se prăvălească peste România. Ce am avut în realitate? Precipitații normale în contextul toamnei. Absolut nimic deosebit. Mizeria mi-a puțit din start a „poligon de încercare” însă nu înțelegeam ce anume testau și, mai ales, pentru ce. Ei bine, iată că negura începe să se destrame.

Invazia proștilor

O să încep cu decizia Curții Constituționale de interzicere a unei candidaturi pe motiv că Șoșoacă a fost la o recepție la Ambasada Rusiei. Și, mă rog, alte motive la fel de puerile. Așa cum am mai spus-o în multe rânduri, decizia respectivă arată o prostie enormă a acelor indivizi. Însă, de asemenea, prin acea decizie, cei ca mine sunt considerați cetățeni de mâna a doua în țara asta. Brusc, un segment important de români e scos în afara legii.

Fenomenele care vestesc apusul

Există câteva semne clare ale decăderii unui sistem, vizibile la nivel istoric. Absolut toate marile imperii, toate marile sisteme social-politice, au trecut prin aceiași pași, ajungând în aceeași situație în urma căreia a venit șahul și apoi matul. Exact asta se întâmplă la ora actuală în lume. În cele ce urmează vom analiza semnele pe care vi le aduc în atenție, astfel încât să se poată înțelege logic de ce susțin că suntem într-un moment premergător prăbușirii unui sistem. Iar despre ce înțeleg prin sistem vom vorbi spre finalul postării.

Regimul ayatollahilor

În Iran, pentru a putea candida la funcția supremă în stat, trebuie să treci „testul ayatollah-ului”. Nu-i un test în sine, ci este vorba de dreptul de veto al ayatollah-ului în cazul în care consideră că un anumit candidat nu este potrivit. Poate vi se pare ceva exagerat, dar dacă vom căuta justificarea, vom înțelege că Revoluția Islamică a proclamat un regim islamic unitar, astfel încât puterea ayatollahului este una cât se poate de justificată din acest punct de vedere. Fiind o societate monolitică în care instituția ayatollahului a fost acceptată de cetățeni, dreptul de veto al liderului religios suprem este cât se poate de justificat.

Dacă e să lupt pentru ceva

Am trăit atâtea situații imbecile de-a lungul timpului încât niciun abuz nu mi se mai pare excesiv. A existat un moment zero după care orice bruma de normalitate care mai exista a fost spulberată în mod barbar, introducându-se dictatura anormalului, a imbecilității, a prostiei absolute, a strâmbului, a diformului s.a.m.d. Cu toate că încerc să creionez o imagine printr-o repetiție obsesivă, simt că, pentru a descrie coșmarul în care trăim, cuvintele nu mai au putere.

Pușcăria digitală

Începi să-ți vinzi libertatea în momentul în care te apuci să externalizezi altcuiva ceea ce-ți aparține. Când dai banii unui fond de investiții să ți-i administreze ei, devii jucător după regulile lor. Când pui banii la bancă, ajungi să depinzi de bancheri, ești nevoit să-i rogi frumos pentru a-ți retrage proprii bani. Și așa mai departe! Înțelegeți despre ce e vorba.

Se pregătește suveranismul, cea mai mare țeapă globalistă

O să-mi iau multe înjurături pentru postarea de față, dar, ca de fiecare dată, sunt pregătit. M-am obișnuit să fiu înjurat când pun logica și rațiunea înaintea sentimentelor. Însă, cei care mă înjură știu bine(sau, cel puțin, au sentimentul) că, până la urmă, cei care vor avea de suferit vor fi ei. Așa se întâmplă de fiecare dată cu cei care se lasă copleșiți de sentimente, amânând de fiecare dată momentul analizei la rece. Până la urmă te lovește realitatea și te doare!

Cei care cred că învârt lumea

Este o incredibilă blocadă informațională pe care o vedem în legătură cu evenimentele din Israel. Cu toate că a trecut destul de mult de la bombardarea Israelului de către Iran, în afara propagandei nimic nu prea mai scapă. În general, în timpul unui conflict, nu mă apuc să caut surse secrete deoarece acestea sunt inaccesibile. Fracturile din zona secretă apar ceva mai târziu, când conflictul s-a maturizat și există dezertări de-o parte sau de cealaltă. De aceea, cele mai importante surse la debutul unui conflict nu-s cele secrete, ci cele diplomatice. Acestea sunt singurele care te pot ajuta să-ți faci o idee extrem de clară despre vectorii care fundamentează acel conflict. Ei bine, în ceea ce privește actualul conflict având Israelul în centru, inclusiv sursele diplomatice au amuțit.

Ciudatele cărări ale istoriei

Ceea ce este prezentat drept istorie este fals. O știți deja, a devenit un loc comun. Doar că, în ciuda faptului că putem pica de acord că trăim într-o falsitate profundă, multă lume nu știe unde poate găsi adevărul. Și asta chiar dacă datele le avem sub ochii proprii. Trebuie doar să scuturăm puțin praful și avem posibilitatea să aflăm adevărul. Sau să ne apropiem de el.

Schimbarea doctrinei nucleare a Rusiei

Ieri, Putin a anunțat schimbarea doctrinei nucleare. Este cea mai masivă modificare operată și, în același timp, cea mai mare amenințare împotriva dușmanilor Rusiei. Prin noua inițiativă Rusia sugerează că a ajuns la capătul răbdării în ceea ce privește jocul proxy făcut de SUA și NATO în Ucraina. Abia acum înțelegem disensiunile grave care s-au manifestat la vârful puterii americane, între nulitățile din echipa Biden(Sullivan, Kirby etc.) și Pentagon. 

Ce anume ține piețele sus?

Nu vreau să vă plictisesc cu cifre, dar vă spun încă de la început că încep să înțeleg negura din capul lui Powell. Revăzând conferința de presă a acestuia, am constatat că omul e departe de imaginea de până acum a șefilor FED. Mai țineți minte vremurile în care aceștia coborau din turnul de sticlă și lansau câteva formulări voit ambigue pentru ca lumea să aibă din ce-și face presupuneri? Frumusețea a venit atunci când și ai noștri căutau să stăpânească un limbaj similar. Dar să nu ne abatem.

Până când?

Ascultându-l pe Powell ai putea crede că trăim în lumi diferite. Una mizerabilă și aflată în colaps, care se vede cu ochiul liber pe străzile americane, căreia i se opune una strălucitoare, cu oameni fericiți și o expansiune economică de invidiat, adică cea pe care ne-o transmite Powell. Cine are dreptate?

E fals să crezi că și de data aceasta va fi la fel

Știți care-i misterul anului pe care-l trăim? V-am povestit de atâtea ori despre ciclurile istorice care se concentrează acum, despre picajele și excesele care se văd cu ochiul liber, despre dezechilibrele absolut imposibil de crezut și despre atâtea alte probleme vizibile cu ochiul liber. Când le expun, arătând cu degetul spre SUA, idioții utili mă fac pro-rus. Alții care mă citesc, îmi reproșează că aceleași acțiuni - sau unele similare - se petrec și dincolo de cortină, spunându-mi că, „uite, tu te uiți doar într-o parte, n-ai ochi și pentru problemele celorlalți. Nu cumva e un blat?”. 

Necesitatea separării tehnologice

Iată că ceea ce am numit „marea separare tehnologică” ajunge să devină nu doar un trend într-o lume multipolară, ci o necesitate. Episodul pagerelor explozive este unul care se va dovedi de cotitură. Practic, luptătorii Hezbollah făcuseră un pas tehnologic înapoi pentru a nu le fi ascultate telefoanele și de aceea achiziționaseră pagere. Doar că acele pagere se bănuiește că aveau, în zona bateriei, un exploziv, care a fost activat la momentul oportun.

Intrăm în zodia ruletei rusești

Cei care cred că păcăliciul de la Kiev spune ceva din capul său, se înșală amarnic. Respectivul idiot util este bun doar să-și joace rolul și să-și tragă banii din prestație. Inclusiv corupția sa - care e subiect real și public - e o parte a scenariului pe care-l joacă pentru a acoperi spatele celor care-l păpușează. Spun toate acestea pentru a le fi clar tuturor că, atunci când Zelenskyi a cerut arme cu rază lungă de acțiune pentru a lovi Rusia, în fapt n-a făcut-o el, ci puterile din spate care-l manipulează. Așadar, declarația lui Zelenskyi nu a fost altceva decât recitarea unui comunicat occidental de escaladare a conflictului.