Cea mai mare capcană a comerțului modern

Într-un comentariu la postarea mea de ieri, cineva a făcut o observație extrem de pertinentă asupra căreia simt că e nevoie să ne aplecăm mai adânc. Într-adevăr, am discutat despre nenumărate aspecte ale așa-zisului „comerț modern”, dar am uitat un aspect esențial, anume dependența. 

Boicotul ca necesitate

Și brusc, societatea s-a împărțit iar în două: într-o parte vacciniștii progresiști, cei pro-război și anti orice urmă de identitate, iar de partea cealaltă oamenii normali, care se simt călcați pe grumaz, sufocați, furați oficial și cărora le-a fost luat totul. Iată imaginea crâncenă: într-o parte cei care s-au săturat, care efectiv nu mai pot, iar în partea cealaltă tot niște amărâți, dar atât îndobitociți de propagandă încât le explică celorlalți de ce sclavia e bună, de ce „hoția practicată de ăia e corectă” și de ce nu ești civilizat atunci când îți afirmi dorința legitimă de a nu mai fi jefuit. 

Cum a făcut Ciolacu astfel încât băncile să iasă pe plus? Pe un MARE PLUS!

Există și o perspectivă ceva mai prozaică legată de limitarea tranzacțiior cash operată de Guvernul României. Toată lumea se gândește la control însă, până la activarea lui Big Brother, e bine să înțelegem că se câștigă bani frumoși din tranzacționarea românilor. Ceea ce veți citi în continuare este un mod de acțiune aproape fraudulos prin intermediul căruia românii sunt storși lună de lună fără să înțeleagă cum. Nu suntem singuri în acest „joc al foamei”. La fel se întâmplă peste tot în lume. Dar, pentru a înțelege cum stau treburile, trebuie să înțelegeți câteva noțiuni din lumea bancară.

Vi se spune deseori că trebuie să folosiți „metode moderne de plată”, că acestea ne aduc confort și că sunt incredibil de ieftine. De fapt, după cum veți vedea în continuare, realitatea este la polul opus. 

Lumea cardurilor este fundamentată de două tipuri de business: cel de emitere și cel de acceptare. Emiterea se referă la capacitatea de a elibera carduri sub una dintre siglele cunoscute la nivel mondial(VISA sau Mastercard în România). Acceptarea se referă la capacitatea de a instala echipamente care permit utilizarea cardurilor. E vorba de ATM-uri, POS-uri sau partea de plăți electronice. Pentru fiecare din aceste activități operatorul trebuie să primească acceptanță din partea organizațiilor de carduri, iar asta vine la pachet cu niște costuri destul de piperate. E vorba de costuri de licențiere de zeci de mii de euro, de personal specializat care e scump și de echipamente și softuri care, de asemenea, au costuri mari. Cele două linii de business sunt destul de debalansate; cele mai multe bănci preferă să-și activeze doar partea de emitere de card, renunțând la businessul de acceptare.  

Probabil intuiți că e ceva la mijloc. De ce ar fi mai interesante băncile să emită carduri - care, la urma urmelor, facilitează „fuga” banilor din conturile lor - în loc să investească în acceptare care le aduce bani în conturi? Secretul pe care marea majoritate a populației nu-l cunoaște are un nume: „interchange”. Ce este acesta? E un comision pe care banca emitentă a cardului îl primește pentru fiecare tranzacție efectuată cu cardul său. Cu alte cuvinte, când mergeți și plătiți „modern” la magazin, o parte din suma pe care o plătiți merge la banca emitentă a cardului. Cât e această sumă? În România avem 0.2% pentru cardurile debit(e o structură puțin mai complicată care duce costurile mai sus, dar nu insist acum ca să nu complic; voi rămâne la acest comision care e minimal). Cu alte cuvinte, insistența băncii de a vă furniza un card ține de dorința lor de a încasa bani de pe urma cumpărăturilor voastre. 

Se spune în mod fals că un client „nu simte nimic” atunci când folosește cardul. De fapt simte, dar nu direct. E cât se poate de clar că din toată ecuația nu pierde comerciantul, care face în așa fel încât să compenseze taxa prin creșterea adaosului comercial. Așadar, în final, tot clientul e cel care simte. 

Nu mai vorbesc de faptul că fiecare card are o taxă de emitere, iar contul bancar vine la pachet cu tot felul de comisioane de întreținere. În plus, în relația cu Banca trebuie să îndeplinești anumite condiții - cum ar fi actualizarea datelor personale - ceea ce se traduce în timp pierdut, adică în și mai mulți bani pe care-i cheltuiești. 

Punând cap la cap toate acestea, ne rezultă limpede că „devierea” banilor prin bancă vine la pachet cu costuri destul de mari din care pierde, în mod evident, clientul. Așadar, în ciuda publicității, banii electronici sunt extrem de scumpi! 

Un șablon utilizat în prezent este acela că Guvernul a luat inițiativa limitării plăților cash deoarece luptă împotriva evaziunii fiscale. E fals! Cea mai mare parte a tranzacțiilor se fac cu bani din venituri salariale, adică venituri fiscalizate. Ce evaziune poate face cetățeanul salariat? Desigur, e o șarlatanie la mijloc. 

Culmea, o inițiativă legislativă care prin primăvară a intrat în circuitul parlamentar vorbea desopre obligativitatea plății salariilor prin carduri. Oups! Păi ce relevanță are? Dacă vrei să lupți cu evaziunea mergi acolo unde unde se face. De exemplu, poți lua inițiativa obligativității plății exclusive prin bancă în tranzacțiile B2B. Asta nu se face deoarece mafioții își protejează teritoriul. În schimb, toate inițiativele au ca țintă persoana fizică. Ciudat, nu-i așa?

Ceea ce trebuie să înțelegem este că plafonarea Ciolacului nu are legătură nici cu evaziunea și nici cu dorința Guwernerului de a face rost de mai mulți bani. E pur și simplu o schemă de fraudare a omului simplu.

Ajunși aici ne întrebăm, totuși, de câți bani este vorba? Cum BNR a început să ascundă cifrele statisticilor(în special cele legate de carduri) a trebuit să fac calculele apelând la date indirecte venite de prin instituțiile statului sau de la firmele de carduri. Ca idee generală, bătălia are ca target încasarea unei hălci de 220 miliarde lei în tranzacții cu cardul. Asta ar conduce la încasări ale băncilor de cel puțin 440 milioane lei, adică aproape 100 milioane EUR. Bani frumoși, încasați din „vânt”. Nu-i așa că e bine să fii monopolist pe „piața liberă”? Cu alte cuvinte, Ciolacu face cadou băncilor o sumă de aproximativ 100 milioane EUR!

Probabil acum, unii cârcotași vor spune că eu mint deoarece Ciolacu tocmai ce-a anunțat că taxează băncile cu 2% din cifra de afaceri. Nebunie! Revoluție curată, frățioare! Prostimea a înlemnit în fața curajului „haiducului Ciolacu”. De partea cealaltă, din instinct, tefelimea a început să critice. Toată lumea are câte o opinie, doar băncile stau liniștite. De ce se întâmplă asta? Pentru că avem o țară de proști!

Oricine are habar de un gram de contabilitate și înțelege specificul activității bancare se prinde că „goanga lui Ciolacu” e doar o goangă. Dacă veți avea curiozitatea să „investigați” cifra de afaceri a băncilor autohtone(pe site-ul Ministerului de Finanțe) veți constata că aceasta este zero sau aproape de zero! Trebuie să fii extrem de cretin ca politician pentru a lua o asemenea măsură. Așadar, taxa „haiducilor” de pripas Ciolacu&Boloș - recunoscuți după sintagma „unu' mai prost ca celălalt” - nu are absolut niciun efect pentru bănci. Pur și simplu nu există.

Iată încă o faptă măreață comisă de prostovanii analfabeți pe mâna cărora a intrat România. Prostia nu doar că ne sărăcește, dar ne și transformă în robi. Pas cu pas!

Am devenit neutru din punct de vedere climatic

Sper să nu mă înjuraţi, dar trebuie să arăt că-mi pasă, astfel încât am devenit neutru din punct de vedere climatic. Cum am făcut asta? Păi e o întreagă ştiinţă în spate, dar dacă vreţi puteţi face ca mine: ieri seară m-am culcat apăsat de dezastrul climatic pe care-l săvârşesc la fiecare răsuflare a mea, iar în dimineaţa asta m-am trezit neutru din punct de vedere climatic. Am tras adânc aer în piept i mi-am dat seama că viaţa e mai frumoasă aşa neutru climatic. Am conştiinţa împăcată şi sunt conştient de faptul că nu vom mai vedea secetă, încălzire, uragane s.a.m.d. „Dar, stai! Nu ne-ai spus nimic!” - îmi vei replica. Aşa e, vă las explicaţia pentru final, deoarece în continuare vă voi prezenta două exemple relevante de succes.

Mi-am cumpărat auto-grădinar

Eram zilele trecute într-un orăşel de provincie. Am parcat la un supermarket de unde am luat nişte nimicuri, dar am şi surprins o conversaţie dintre două angajate. Una îi spunea celeilalte că „ăştia de la televizor spun că ne chinuieşte magazinul că ne bagă case automate şi noi abia aşteptăm să scăpăm de lucrul la casă”. Aşa mi-am amintit o întâmplare de acum doi ani. 

„Băncile ne iau casele, iar companiile ne fură afacerile”

Aud de multe ori acest lucru; pentru unii a devenit o mantră pe care-o repetă peste tot crezând că-i mântuiește în vreun fel. Cred că a sosit momentul să înțelegem ce se întâmplă de fapt și să nu ne mai lăsăm „scăpați” într-o retorică păguboasă.

Unde e economia?

La începutul stării de urgență s-a spus că guwernerul va face și va drege. Și a făcut: a trimis în faliment aproape întreaga economie națională. S-a dat ordonanța aceea aberantă cu șomajul tehnic propunându-se antreprenorilor să facă totul pe banii proprii, urmând ca, la calendele grecești, să-și ia banii înapoi. În următoarele zile, pe fondul adâncirii crizei, asta se va transforma într-un șomaj galopant întrucât firmele vor prefera desfacerea contractelor de muncă - pe motiv de forță majoră - decât spinosul șomaj tehnic.

Iluzia pieţei libere

În 2004, Schwarz Group a primit din partea IFC un credit de 100 milioane EUR pentru expansiunea în Polonia. În 2007 au obţinut de la acelaşi finanţator 100 mil. EUR pentru extinderea pe pieţele din Sud-Estul Europei(în principal România şi Bulgaria), iar în 2009mai primesc 150 mil. EUR tot pentru extindere şi tot din partea BERD. BERD şi IFC au tot pompat în extinderea reţelelor controlate de Schwarz(LIDL&Kaufland).

Noua realitate economică

Am atras de mai multe ori atenţia asupra acestui fapt. Şi lucrurile se mişcă. Se mişcă exact în direcţia în care am spus. Uşor, dar sigur. Şi, odată mişcată, situaţia devine ireversibilă. Credeţi-mă, suntem în plină revoluţie!

De fapt, suntem în faţa celei mai mari revoluţii din istoria umanităţii! O revoluţie în care omul contează din ce în ce mai puţin. O revoluţie clamată ca fiind făcută pentru om, dar care se întoarce definitiv împotriva omului. 

Aventuri in ... economia reala

Am tot vorbit despre bănci, macroeconomie, strategii etc. Şi am făcut-o pentru că acestea sunt subiectele - să le spunem - „la modă”. Pe toate drumurile găseşti experţi care înşiră verzi şi uscate despre orice poveste macroeconomică.

Interesant e că autorităţile din toată lumea au acţionat şi acţionează la unison bazându-se pe parametri aberanţi. Spre exemplu, la începutul ultimei crize s-au băgat bani cu basculanta în bănci pentru a face bine economiei. Numeroasele relaxări cantitative au fost decise tot pe baza aşa-ziselor realităţi macroeconomice şi, pentru binele economiei, s-au „elicopterizat” bani în piaţă cu ghiotura. Au avut numitele acţiuni efectul scontat?

Tranzitia

Din Africa în România. Poate așa am putea numi un eveniment peste care - la nivel local - s-a trecut cu destul de puțin chef, chiar dacă a produs reacții importante la nivel internațional. Ne-am obișnuit cu aceste hachițe ale mediei autohtone care însă n-ar trebui să ne împiedice să distingem ceea ce urmează.

Pe scurt, Vodafone introduce pe piața locală serviciul M-Pesa, un serviciu dezvoltat pentru piețele sărace. M vine de la „mobile”, iar pesa înseamnă în limba Swahili bani. M-Pesa, extrem de popular în Tanzania, Kenya, Afganistan sau India, părea un sistem dezvoltat doar pentru țările sărace. Intrarea în Europa poate fi considerată o surpriză.

Nebunie?

Să începem abrupt: Warren Buffett pune la bătaie un miliard de dolari total aiurea. Nu, nu e o glumă, chiar dacă ați fi tentați să o luați așa. Miliardarul pare a se transforma la bătrânețe într-un american adevărat, un american tipic. Suferă el oare de grandomania și superficialitatea clișeului american? La suma imensă aruncată în joc partea de grandomanie pare exacerbată. În ceea ce privește superficialitatea am dubii.

Până acum eram obișnuiți cu un Warren Buffett cumpătat, preocupat de găsirea chilipirurilor piețelor și cu multiplicarea banilor acționarilor fondului său. Asta face de-o viață și a făcut-o bine. De fiecare dată a arătat că știe să se mențină lucid, indiferent de turbulențele mediului extern. Ce mai, un exemplu! Însă de la imaginea lui de „proprietar de turn de fildeș” și până la ultima exuberanță e cale lungă.

Pornind de la o idee

Totul a început cu un anunț sec făcut în treacăt de un executiv. La început a stârnit rumoare, apoi au venit bancurile. S-a umplut netul de bancuri, reinterpretări și miștocăreli. Și, după ce lucrurile s-au așezat, opiniile savante ale celor care încercau să demonstreze de ce nu se poate s-au estompat. Miștourile au încetat, iar viața merge înainte și o concurență acerbă este pe cale să înceapă.

Cam așa s-ar rezuma cele întâmplate după anunțul de-a dreptul șocant al lui Jeff Bezos. Utilizarea dronelor pentru livrarea coletelor comandate la gigantul Amazon a fost, cu siguranță, un anunț de-a dreptul șocant. Părea că nimeni nu s-a gândit la așa ceva. Pur și simplu metoda livrării automate ține mai mult de SF decât de realitate. Asta au spus atât opinioniștii de net cât și indivizii cu ștaif, cunoscătorii domeniului cu pricina. Însă, în spatele muntelui de opinii lucrurile stau radical diferit.

Dotcom 2?

Într-o discuţie generată de un articol recent, mă declaram sceptic în ceea ce priveşte acţiunile Facebook. Intrarea mea într-o asemenea discuţie poate părea unora cel puţin dubioasă şi aceasta din cauză că este cunoscută poziţia pe care o am în legătură cu acest emitent. De fiecare dată am subliniat slăbiciunile companiei şi am recomandat evitarea. 

Piaţa vede însă lucrurile radical diferit. Facebook aproape şi-a dublat valoarea într-un an, iar temerile incipiente abia dacă se mai aud. Noi, denigratorii de altădată, ar trebui ori să facem linişte ori să trecem gălăgioşi în tabăra învingătorilor. Nu de alta, dar când eşti contrazis de realitate e timpul să faci o pauză. Altfel rişti să fii consecvent precum boul. 

Protecţia castelului

După ce cotaţia Google a sărit de 1000, lumea pare a arăta diferit. Brusc, opiniile s-au reaşezat, iar bursa pare a se fi obişnuit cu această nouă realitate. Dincolo de ultima creştere spectaculoasă de peste 13%, poate ar trebui să ne punem întrebarea dacă nu cumva asistăm la un eveniment similar unuia din trecutul apropiat. Un cunoscut de-al meu exact asta a evocat atunci când acţiunile Google depăşeau triumfalist reduta de la 1000$.

Cu un an în urmă, în septembrie 2012, acţiunile Apple săreau timid de 700$. Avertizam atunci că avem de-a face cu o creştere isterică, total nejustificată. Privind retrospectiv ne dăm lesne seama că am avut dreptate. De fapt, atunci, rumoarea lansării unui nou model de iPhone, a aruncat imaginaţia investitorilor la cote isterice, făcându-i pe mulţi să parieze sume nebuneşti. Oare acum nu avem parte de acelaşi scenariu dar cu alt personaj? E o întrebare.

Despre abuzuri, clauze si interpretari

În anul 2000, ca efect al iminentei noastre aderări la Uniunea Europeană, în legislația autohtonă și-a făcut loc, în premieră, Legea privind Clauzele Abuzive(193/2000). Respectiva lege nu făcea altceva decât să transpună Directiva 93/13, una dintre cele mai importante măsuri de uniformizare a dreptului contractelor în Europa. 

Cum bine intuiți, pentru a ne bucura cu adevărat de o liberă circulație a bunurilor și serviciilor, sunt necesare câteva elemente comune, care să se constituie în pietre de temelie ale modului de funcționare a afacerilor în Uniune. În acest mod, un contract semnat între două entități din zone diferite ale Uniunii este obligatoriu să se supună unor norme minimale, cunoscute de toate părțile.

Ceas portabil cu cuc

Nebunia sistemelor de operare mobile a cuprins toți producătorii de electronice. Se lansează într-o veselie telefoane cu ecrane din ce în ce mai mari, telefoane accesorii la telefoane, inutilități smart s.a.m.d. Tabletele - din punctul meu de vedere cele mai inutile accesorii - devin ba din ce în ce mai mici, ba din ce în ce mai(exagerat) de mari. O explozie de dimensiuni, culori, forme. 

Mai există oare o limită a invaziei de inutilități? Oare cum s-au inventat piețele pentru toate aceste nebunii? Fără a fi conservator de fel mă declar totuși nedumerit în fața atacului electronicelor inutile. Este o adevărată explozie de inutilitate, o falsă revoluție repetată doar pentru că trebuie să pară așa și nicidecum pentru că ar fi așa.

Cum te frige short-ul

Spre sfârşitul anului trecut s-a petrecut un eveniment despre care n-am scris, dar pe care l-am urmărit îndeaproape. Un război surd, care ar părea chiar stupid pentru multă lume. Însă, deznodământul său poate fi o lecţie pentru cei care încă sunt cuceriţi de profeţii pieţelor.

De multe ori am spus că nu există profeţi, că doar o slăbiciune de-a noastră ne face să credem în invincibilitatea unora, de "calităţile ascunse" de care ar dispune aceşti guru ai pieţelor. Şi mă văd nevoit să o repet: NU, nu există aşa ceva! Pe pieţe lucrurile sunt, în realitate mult mai simple: există naivi care joacă la ruletă şi există indivizi care-şi fac temele. Prima categorie este carnea de tun pentru cea de-a doua categorie; statistic, procentul celor din prima categorie care câştigă este egal cu procentul celor din a doua categorie care pierd(e o ipoteză de-a mea).

Și-a fost să fie Steve

Vineri, anunțul privind retragerea lui Steve Ballmer din fruntea Microsoft a umflat cotațiile. Efectiv prețurile au explodat sub impactul emoțional al retragerii celui care, de 15 ani, conduce gigantul din Redmond. Comentariile sunt inutile.

Este totuși curios. De mult n-am mai văzut ca un CEO să fie atât de clar văzut ca o frână a companiei. Putem spune că n-am văzut asemenea reacții nici măcar atunci când HP a schimbat pe bandă dezastruoșii săi conducători(începând cu Carly Fiorina și terminând cu Léo Apotheker). Oare de ce a avut Ballmer acest destin? 

Dileme mioritice

De ceva vreme publicațiile autohtone de business cântă prohodul economiei. Trecând peste faptul că multe dintre ele, văzându-se cu fondurile tăiate, se simt nevoite să prezinte doar „the dark side of the force”, trebuie să conștientizăm că lucrurile nu sunt deloc roz. Este clar că economia are de înfruntat una dintre cele mai negre perioade și nimeni nu poate garanta că, din groapa în care am căzut, vom mai ieși cu vreun gât nefracturat.

O să mă opresc astăzi asupra unui indicator care în orice economie a lumii stârnește teamă. Este vorba de evoluția comerțului cu amănuntul, practic principalul indicator al consumului populației. În ultimele două luni raportate(mai și iunie) acest indicator a scăzut îngrijorător. Minusul din iunie de 4.2%(YoY) este de-a dreptul îngrijorător și aceasta în condițiile în care în mai cunoscuserăm o cădere chiar mai spectaculoasă, de 4.4%!