Marea dislocare

„Ieșirea Greciei din Euro va genera un  dezastru!” Acesta este sloganul la modă pe care-l contrapun unii analiști ipotezei ieșirii țării din uniunea monetară. Ceea ce este ciudat e faptul că aceiași analiști recunosc pe o voce șoptită că nu prea mai exista soluții. În paralel, societatea grecească se radicalizează sub presiunea unor declarații aberante venite din afara țării sau a unor măsuri de reformă care nu fac altceva decât să contracteze economia. 

Puși în fața acestei situații nu ne rămâne să ne întrebăm ce urmează. În cazul unei ieșiri mai mult sau mai puțin controlate a Greciei, presiunea evenimentului va îndrepta spectrul crizei către ceilalți membri ai clubului PIIGS. Și este logic să se întâmple așa deoarece atunci când ai un precedent evenimentele similare nu întârzie să apară. Cu toate că e trist, trebuie să recunoaștem că e destul de târziu pentru a se mai putea face mare lucru. Uniunea Monetară este fragilă și aceasta în ciuda siguranței arătate în special de Germania. Cert e că lucrurile stau prost iar spațiile de manevră sunt din ce în ce mai strâmte. 

Ca și variante de lucru au rămas două: accelerarea integrării sau dislocarea. Accelerarea integrării presupune cedarea de suveranitate a statelor către instituțiile europene, uniformizarea fiscalității și controlul strict al surselor și cheltuielilor de la nivel local la nivel continental. Aceasta ar fi trebuit să fie una dintre măsurile luate cu mult înainte de începerea crizei deoarece o monedă unică nu poate supraviețui în teritorii eterogene din punct de vedere fiscal. Tratarea monedei și a construcției care o susține ca pe o entitate externă de pe urmă căreia profită fiecare cât poate de mult nu poate conduce decât la dezastru. Cu toate că, din punct de vedere logic, soluția ar fi accelerarea integrării, ea nu poate fi pusă în aplicare deoarece construcția europeană este faultată chiar de către membrii săi. Egoismul unor state face imposibilă parcurgerea până la capăt a drumului la care se angajaseră. Astfel nu mai rămâne spațiu decât pentru varianta a doua, anume dislocarea. 

Dacă vă gândiți că atunci când spunem dislocare ne gândim doar la Grecia vă înșelați. Așa cum am mai spus ieșirea numai a Greciei nu va face altceva decât să mute presiunea către celelalte națiuni periferice și să se ajungă de unde s-a pornit. Este evident că un asemenea scenariu nu merge. Personal cred că în aceste zile se lucrează la un framework care să permită ieșirea rapidă a tuturor țărilor cu probleme. Cu toate că pare șocant, este cel mai bun scenariu de lucru. Ieșirea rapidă a Greciei, Portugaliei, Irlandei și, posibil, a Italiei și Spaniei ar permite țărilor respective rezolvarea mai rapidă a crizei cu ajutorul politicii monetare proprii. De cealaltă parte, țările rămase în Uniunea Monetară ar beneficia de o încredere sporită, iar moneda euro și-ar redobândi credibilitatea. 

O altă alternativă la cele două posibile soluții nu este decât dezintegrarea totală și dispariția monedei unice. Cu toate că e greu de crezut așa ceva, nu este imposibil dacă e să ne luăm după prostia afișată până în prezent de liderii marilor puteri din Europa. Personal pariez că nu se va ajunge la dezintegrarea totală și că moneda europeană va continua să existe. Însă e bine să faci acest pariu de pe margine, fără prea multe dețineri în euro. 

BVB(Bursa Valorilor Banale)

Mi-am aruncat privirea peste bursa autohtonă pentru a vedea ce se mai întâmplă și, în afara unei letargii contagioase, n-am mai văzut nimic. Avem o bursă(de fapt două!) care se zbate într-o banalitate greu de imaginat. Aceiași emitenți prăfuiți, neschimbata lipsă de lichiditate, aceleași instrumente de tranzacționare rudimentare și, mai ales, aceleași comisioane imense. În plus, la apariția unor emitenți mari(FP) se simte nevoia migrării acestora pe piețe cu vizibilitate mai mare. Aceasta este o palmă pe obrazul bursei autohtone.

Care să fie motivele faptului că avem o bursă atât de nepopulară? În primul rând avem de-a face cu o nehotărâre legislativă. Miniștrii de finanțe de până acum au fost cam analfabeți din punctul de vedere al cunoștințelor despre piețele de capital(se vorbește că Epicureanu' nici măcar nu avea habar să deschidă calculatoru'), ceea ce a permis apariția unor reglementări aberante. Una dintre măsuri, abrogată din fericire, îl obliga pe investitorul la bursă să meragă de patru ori pe an să dea cu suptsemnatul la Finanțe. Chiar dacă nu are sens, o să mai întreb încă odată dacă deștepții care stabilesc taxe și impozite gândesc această operațiune în termeni de profitabilitate. S-o fi gândit vreunul din prostovanii respectivi dacă nu cumva operațiunile de colectare(formulare, angajați, resurse folosite) a impozitelor rezultate din activitatea bursieră costă mai mult decât sumele colectate? N-am date referitoare la această situație, dar nu știu de ce am o bănuială că nu prea are ce să se strângă.

Desigur, oricât de aberante ar fi legile, situația poate fi schimbată atunci când ai oameni. Din nefericire, bursa autohtona n-a excelat nici din punct de vedere al resurselor umane atrase. Personal cred că a fost și este lipsită de oamenii de care are nevoie. Nu am văzut indivizi cu viziune care să propună un plan clar de dezvoltare, care să se ia la trântă cu politicienii și oficialii, care să-și rupă tălpile pantofilor în căutare de emitenți. Am văzut doar indivizi pe care-i consider mediocri , apăsați de evenimente și ascunși în spatele unor birouri prăfuite. Oameni care n-au viziune și se zbat între reflexe mimetice și frica de-a nu supăra pe cineva. Ați auzit de vreo strategie, de vreun plan? Ați auzit de vreo dezbatere națională pornită din sediul bursei? Eu unul nu și teama pe care o am este că bursa autohtonă va sfârși prin a fi cumpărată de vreo bursă ceva mai răsărită din regiune sporindu-ne instinctele provinciale și sentimentul inutilității.

Ar mai fi multe de comentat, dar, probabil, mulți vor fi tentați să spună că nu am dreptate din cauză că vremurile sunt grele. Că lichiditatea nu există din cauză că efectiv nu sunt bani, că e criză, că nu sunt emitenți s.a.m.d. Greșit! Bursa de la București încă are oportunități excelente. Nu sunt emitenți în România? De ce nu sunt atrași emitenți puternici din Balcani? De ce BVB nu face o propunere de integrare a burselor din Balcani într-o construcție regională care ar avea o vizibilitate mult mai mare? Vă imaginați ce ar însemna o bursă unică la care să se tranzacționeze titluri din România, Bulgaria, Macedonia, Albania, Muntenegru, Serbia, Bosnia Herțegovina și poate Croația? Să unești opt piețe într-una singură ar fi, cu siguranță, o oportunitate fantastică. Poate că sunt bariere legislative, poate că sunt alte probleme, dar nimeni nu te împiedică să demarezi discuțiile. Este numai una din zecile de oportunități pe care BVB le are, dar pe care le ignoră.

Listarea Fondului Proprietatea și la Varșovia este un prim semnal, un semnal deosebit de important care ar trebui să le spună oficialilor BVB că sunt aproape de intrarea în groapa fără ieșire. Știu că sună dur, dar aceasta e realitatea. Cu toate acestea, listarea FP la Varşovia se poate constitui în oportunitate dacă oamenii de la vârf vor face ceea ce trebuie făcut. Singura șansă a Bursei e să iasă din banalitate. Timpul trece în defavoarea ei și, dacă va continua pe drumul de până acum, va sfârși în dezastru.

În spatele unui incident de securitate

În timp ce în Siria se desfășoară o tragedie, iar restul națiunilor din zonă trec printr-o stranie perioadă de reașezare pe noi baze, o știre din IT ridică serioase semne de întrebare. E vorba de un virus(un troian, ca să fiu mai specific) descoperit aparent întâmplător de experții de la Kaspersky Lab. Chiar dacă aparent avem de-a face cu o știre banală, câteva elemente ciudate atrag atenția în mod special.

Primul element care iese în evidență este targetul acestui virus, anume Orientul Mijlociu. De asemenea, este foarte interesant faptul că virusul este descoperit de o firmă rusească de securitate. Sunt cunoscute interesele strategice în zonă și monitorizarea extrem de atentă a întregului Orient de către Rusia. E o zonă care fierbe la comandă și în care se ciocnesc numeroase interese. Dacă aceste elemente pot părea întâmplătoare, ciudățeniile tehnice ale troianului Flame(căci acesta este numele de botez) sunt de-a dreptul interesante. În primul rând avem de-a face cu un virus foarte mare, având aproximativ 20MB. Cei care au legătură cu domeniul pot confirma faptul că este extrem de mare pentru un troian. Însă această greutate nu este dată de vreo greșeală de programare ci de complexitatea foarte mare a programului. După ce citești detaliile dezvăluite de cei de la Kaspersky îți dai seama că este un soft de spionaj. Flame poate asculta conexiunile criptate, are acces la mailuri și documente stocate în calculator, poate face capturi de ecran și primește comenzi remote. O noutate absolută a troianului constă în faptul că este capabil să înregistreze prin intermediul microfonului intern, funcție având ca target atât activitatea voip a posesorului cât și ceea ce se întâmplă în proximitatea sistemului infectat. De asemenea, este interesant un alt lucru: dacă sistemul este dotat cu bluetooth și acesta este activat, Flame colectează informații despre dispozitivele care sunt accesibile prin intermediul acestui tip de conexiune. Tot legat de bluetooth, în funcție de configurație, Flame poate activa automat conexiunea și poate să-și transmită criptat statusul prin intermediul informațiilor despre device. Și mai interesant e faptul că Flame comunică cu exteriorul prin intermediul a aproximativ 80 de servere către care transmite capturile de ecran, înregistrările audio, alte date sensibile precum și orice alte informații la cerere. În  ceea ce privește detaliile legate de servere, informațiile date de cei de la Kaspersky sunt destul de vagi. Se lasă însă să se înțeleagă că e vorba de o rețea globală menită a colecta rapid datele de la victime.

Flame este construit modular, având o arhitectură extensibilă. Noi module pot fi adăugate foarte ușor, troianul având integrat limbajul de scripting lua. Așa se face că, pentru operațiuni specifice, Flame poate primi plugin-uri care se integrează discret în sistem și-și fac treaba pentru care au fost programate. Vorbim deci despre un sistem extrem de complex, iar gândurile nu ne pot duce decât către serviciile secrete. Și, dacă gândim așa, nu suntem singurii care o facem, ipoteza fiind confirmată de cei de la Kaspersky: ”Currently there are three known classes of players who develop malware and spyware: hacktivists, cybercriminals and nation states. Flame is not designed to steal money from bank accounts. It is also different from rather simple hack tools and malware used by the hacktivists. So by excluding cybercriminals and hacktivists, we come to conclusion that it most likely belongs to the third group. In addition, the geography of the targets (certain states are in the Middle East) and also the complexity of the threat leaves no doubt about it being a nation state that sponsored the research that went into it”.

Este, cred, clar pentru toată lumea că avem de-a face cu un incident major de securitate. În general activitățile informative de un asemenea nivel au loc în perioada premergătoare a unui război. Să nu uităm că un asemenea sistem este unealta ideală pentru dezinformare și pentru provocarea isteriilor în masă. Implicarea Kaspersky cred că este făcută din două motive: primul pentru popularizarea informației(Kaspersky este un jucător global cu peste 100 de puncte de prezență la nivel mondial) și distribuirea rapidă a programului de curățare, iar cel de-al doilea pentru a sugera adevăraților autori că mai sunt și alții interesați prin zonă. Oricum, dincolo de ciocnirile de acest tip, este clar că zona începe să dea în clocot sub presiunea serviciilor secrete. Ce se pregătește e greu de înțeles, dar nu imposibil.

Swiss Bazooka

În 1970, Banca Elveției a avut numeroase încercări de calmare a cursului francului. Și atunci, ca și acum, francul era considerat un refugiu sigur, o oază de stabilitate într-o lume care o luase razna. Imaginea bună a monedei elvețiene începuse însă să aibă un impact negativ asupra economiei deoarece aprecierea amenința exporturile. Vigilenți cum îi știm, elvețienii au început să ia măsuri radicale. Interzicerea investițiilor străine în titluri și proprietăți elvețiene au fost primele măsuri, urmate de introducerea dobânzii negative pentru străini. Nu cred să fi existat vreodată măsuri mai dure. Cu toate acestea, chiar dacă sună incredibil, cursul continua să se întărească, motiv pentru care Banca Elveției a luat hotărârea legării temporare a cursul francului de al mărcii germane rezolvând problema din topor.

Iată că, la patruzeci de ani de la acel incident ne aflăm într-o situație aparent similară, dar cu un parcurs invers. Pentru evitarea intrării țării în recesiune, Banca Elveției a anunțat că va apăra un prag de 1.2 al francului în raport cu euro. Anunțul de-atunci a avut un ecou semnificativ în piață întrucât oficialii băncii au declarat apăsat că sunt pregătiți să intervină cu cantități nelimitate de euro și dolari pentru realizarea dezideratului. Se pare că declarațiile au fost luate în serios deoarece respectivul prag nu prea le-a dat bătaie de cap elvețienilor, iar economia și-a văzut liniștită de treabă. Singurul moment în care a părut că se întâmplă ceva a fost în aprilie când cursul a scăzut accidental sub 1.2. Nu prea e clar ce-a fost atunci, dar e posibil să fi avut de-a face cu un test al Băncii Elveției pentru verificarea vigilenței algoritmilor de tranzacționare din computerele marilor jucători de pe piață(cursul și-a revenit practic imediat...).

Se pare însă că măsurile de până acum nu sunt suficiente în măsura în care lucrurile se complică. Sperietoarea acestor zile este exitul Greciei și dezintegrarea Uniunii Europene, fapt care-i obligă pe elvețieni să fie cât se poate de vigilenți. Atât de vigilenți încât au anunțat că vor trece la controlul fluxurilor de capital și la măsuri pentru limitarea intrărilor. Adică ceva similar măsurilor luate inițial în 1970. Vom vedea probabil noi restricții de intrare, limitări ale achizițiilor și, într-un final, dobândă negativă la depozitele nerezidenților. 

Avem de-a face cu o mișcare în oglindă față de ceea ce s-a întâmplat acum patruzeci de ani? Ei bine, nu. Chiar dacă elvețienii nu se așteaptă la o dezintegrare a Euro sunt obligați să ia în considerare acest scenariu. Deocamdată se mulțumesc să supravegheze strict toate mișcările de pe piață și să limiteze intrările de capital. Acestea sunt toxice atât din punctul de vedere al economiei(scad exporturile) cât, mai ales, din punctul de vedere al siguranței. O dezintegrare a Uniunii Europene ar reduce masiv valoarea deținerilor în euro, lucru de care elvețienii sunt conștienți. În cazul scenariului radical nu vor să se transforme în salvatorii europenilor ci, mai degrabă, să se izoleze obligând fluxurile imense de euro să-și caute alt stăpân. Așa cum spuneam cu mult timp în urmă, Elveția se pregătește să pună lacătul la poartă. Deocamdată iese la atac cu bazooka declarațiilor și a măsurilor administrative, însă, dacă lucrurile se strică, e pregătită să înalțe zidurile în jurul său, izolându-se de problemele celorlalți. O reacție normală din partea unei națiuni neutre.

A reperat cineva reputatia?

A trecut o săptămână de când Ciuvică a demonstrat că teza de doctorat a Laurei Codruta Kovesi e un plagiat. Cu toate că iniţial duduia procuror general a anunţat că a sesizat CSM-ul pentru a-i apăra reputaţia, pe site-ul Consiliului Superior al Magistraturii nu apare nimic. În timp ce în cazul Dumitrescu a fost publicat suspect de repede un comunicat de presă, pentru cazul başchet pare a se merge pe strategia mucles. 

Nu-mi rămâne decât să mă întreb dacă atunci când a spus CSM doamna başchet s-o fi referit într-adevăr la Consiliul Superior al Magistraturii. Nu de alta, dar în lipsa unui comunicat mă gândesc să nu cumva să fie vorba de vreun club sportiv municipal, întrucât prescurtarea e tot aia și doamna cu pricina poate confunda structurle. 

P.S.
1. Lăsând gluma la o parte, dacă vă roade curiozitatea vis a vis de subiect, vă puteţi adresa CSM-ului la adresa de mail relatiicupublicul@csm1909.ro. Sunt obligaţi să răspundă!
2. Domnu' deontolog șef cetepeu' stă tot ca scroafa-n păpușoi! Ce ți-e și cu verticalitatea asta...

FB - faza pe procese

Iată că, mai devreme decât ne-am fi așteptat, Facebook a început să gâfâie. În primul rând avem o evoluție în linie cu ceea ce prevăzusem, adică o cădere clară de 23%(18% fata de IPO). Era de așteptat ca realitatea pieței să spulbere iluziile unor neofiți care au crezut că pot face facil trecerea de la a da like la poze cu pițipoance la investițiile bursiere. Pentru ca spectacolul să fie de-a dreptul haios s-a ajuns rapid, la numai trei zile de la listare, la procese colective intentate Facebook, Morgan Stanley și celorlalte bănci care au făcut parte din consorțiul responsabil pentru listarea rețelei sociale. Fără doar și poate putem spune că trecerea de la extaz la agonie(sau, ca să fim în linie cu vremurile, de la like la unlike) s-a făcut la o viteză demnă de era computerelor. 

Spectaculos e faptul că cei care dau în judecată Facebook chiar au șanse reale de câștig deoarece, cu câteva zile înaintea închiderii ofertei inițiale, Morgan Stanley și-a redus estimările privind perspectivele rețelei sociale, informând însă doar o parte a clienților. O nimica toată care i-a spoliat pe unii punându-i pe alții în avantaj. Fără a greși cred că putem spune că la această listare s-au utilizat toate practicile negative încetățenite pe Wall Street. Însă, dincolo de acestea, trebuie să remarcăm un alt element de care ne tot lovim și care este mereu ignorat: piețele simt nevoia unor momente iraționale. Cu mult înainte de listarea Facebook am atras atenția ca e o mizerie la mijloc. Nu trebuia să fii un geniu al burselor pentru a-ți da seama că e ceva putred în toată această afacere. Doar o simplă  analiză pe care o putea face un student în anul II ar fi relevat faptul că esperții fabulează. Așa cum se întâmplă de fiecare dată, după război apar alți viteji care demonstrează cât de simplu era să-ți dai seama că nu era oportun să cumperi(uitând însă să explice de ce nu au fost ei cei care să atragă atenția înainte de dezastru!).

Ce urmează de-aici? Momentan Facebook și Morgan Stanley încearcă să contracareze trendul negativ. Dacă e să dăm crezare unei investigații CNBC(trebuie tratată cu rezerve deoarece băieții sunt experți în gherle), Facebook intenționează să se listeze la NYSE. Aceasta pentru a sugera că, de fapt, eșecul listării ar fi cauzat de disfuncționalitățile NASDAQ. De cealaltă parte, Morgan Stanley pare a depune toate eforturile pentru a scăpa cu basma curată. Nu știu de ce tind să cred că stabilizarea anemică a titlurilor Facebook ține de interesul celor din spate pentru calmarea apelor. Realitatea însă deja îi contrazice și analizele imparțiale relevă faptul că prețul este în continuare mult prea umflat. Bloomberg, după ce a sondat opiniile mai multor analiști europeni, a ajuns la o estimare medie pentru perioada următoare de 22$/acțiune, adică un preț cu peste 30% mai jos decât cel prezent. Pentru că tot sunt la momentul confidențelor risc să fac o previziune: în cazul în care Facebook nu-și va crește anul acesta veniturile cu mai mult de 40%, am putea vedea acțiunile rețelei sociale prăbușindu-se sub 15$. Vorbim peste 1 an. Până atunci mă tot întreb cine-o fi fost short în prima zi de listare? E o întrebare la care vom primi răspunsul ceva mai repede.

Update: Încep să apară informaţii în WSJ. 

Discursul regelui

În timp ce lumea era cuprinsă de flăcările banalei listări Facebook, la un nivel discret, s-a petrecut un eveniment de o importanţă covârşitoare. Practic, din punctul meu de vedere, luna aceasta am asistat la schimbarea regelui în lumea IT. Sună suficient de provocator? 

Dar oare ce s-ar fi putut întâmpla atât de radical încât să fac o asemenea afirmaţie? Ei bine, pentru prima dată în istorie Chrome, browserul de la Google, a depăşit Internet Explorer instalându-se în fruntea programelor pentru accesul la web. N-o să fac aprecieri despre capacităţile produsului celor de la Google. Mă limitez să observ că, în conformitate cu graficul ataşat articolului, creşterea Chrome pare a fi alimentată de scăderea Internet Explorer. Schimbarea de poziţie pare a fi fost o luptă exclusiv Chrome vs IE întrucât restul browserelor analizate şi-au menţinut cota de piaţă. 

Chiar şi în condiţiile în care s-a petrecut această schimbare de poziţie cred că vor fi destui cei care vor considera că nu e mare lucru. La urma urmei e vorba doar de un program. Cu ce-ar influenţa un simplu program schimbarea ierarhiilor în lumea IT? Ei bine, browserul este mai mult decât un program şi susţin acest lucru încă de când Google a lansat lupta pentru un nou sistem de operare. Cu o lume al cărei trend se îndreaptă inevitabil spre cloud, browserul devine sistemul de acces la această lume. Aşa se face că cel care va avea controlul pieţei browserelor va avea practic la picioare imensa lume a utilizatorilor de internet. Aici este miza. Aşa cum am spus în mai multe rânduri, în scurt timp sistemele de operare nu vor mai conta. Din acest punct de vedere putem spune că Microsoft a murit în timp ce noul rege, "MS" Google, îşi rosteşte discursul. 

Lumea se schimbă rapid! Locomotiva noii paradigme din IT e Google. Vrem/nu vrem acesta e adevărul deoarece Google de mult nu mai înseamnă doar search. E o lume care se dezvoltă aproape subversiv, iniţial în umbră pentru ca, la un moment-dat, să explodeze în prim-plan. Exact aşa a evoluat Chrome, după un tipar folosit de numeroase alte produse ale Google. Marea problemă a gigantului este aceea de a-şi manageria dimensiunea uriaşă la care a ajuns. Nu de alta, dar prin intestinele creaturii din Mountain View există numeroase tehnologii cu potenţial imens şi care, odată ieşite la lumină, pot conduce la rezultate surprinzătoare chiar şi pentru creatorii lor.

O privatizare necesara

Ieri ANAF a blocat conturile TVR pentru datorii în valoare de 308 milioane lei. Este cel mai recent dintre scandalurile în care această instituție este implicată. Practic, după '89, TVR a fost o continuă gaură neagră, o instituție care nu a făcut altceva decât să livreze antiperformanță. Este de neimaginat cum o televiziune care, pe lângă o taxă abuzivă, mai este susținută și de la bugetul statului, se află practic în faliment. Mai mult, situația nu este justificată de vreo performanță notabilă. TVR este un dezastru în audiențe, iar acest trend de cădere este unul cunoscut de mult timp.

De ani de zile Televiziunea Română este o instituție prin intermediul căreia sunt plătiți de la Buget propagandiștii puterii. Un sport practicat de toate partidele care s-au perindat pe la putere. Rezultatele se văd din plin acum: o instituție insignifiantă pe piața media, cu cheltuieli imense și pierderi pe măsură. Văzând dezastrul de la TVR te întrebi sincer ce fac celelalte televiziuni pentru a supraviețui? Cum se descurcă alte posturi fără taxă TV? Toată lumea știe că în piața de televiziune performanța este cea care conduce spre câștig. Orice realizator TV tremură când aude cuvântul rating deoarece este măsura instantanee a performantelor sale. La TVR aceste chestiuni sunt străine. Acolo umflatul facturii și obediența față de putere par a fi principalele elemente luate în considerare. 

N-o să mai descriu și alte lucruri scandaloase deoarece nu are sens. Sunt cunoscute de toată lumea de-atâta amar de vreme. Având în vedere că toate partidele care au trecut pe la putere au făcut aceleași compromisuri soldate cu plata unor facturi piperate de către stat, cred că a sosit momentul separării apelor: TVR trebuie privatizată! Ce sens are să mai ții pe spatele statului o instituție falimentară care nu mai reprezintă mare lucru pe piața media? Într-adevăr, în Europa se mai obișnuiește să fie subvenționate televiziuni de stat. Însă peste tot aceste televiziuni livrează performanță. În România, de aproximativ 15 ani băgăm sume imense pentru resuscitarea unui cadavru. Nu merită!

Privatizarea TVR ar putea aduce bani la Buget recuperând, chiar și parțial, pierderile de până acum. Marele câștig ar consta în tăierea cheltuielilor viitoare și reducerea apetitului manipulator al politicienilor mioritici. Fără jucăria numită TVR piața media s-ar mai curăța, abuziva taxa TV ar fi eliminată și toată lumea ar fi mulțumită. Nu în ultimul rând atrag atenția că acum este unul din ultimele momente când se mai pot scoate bani frumoși pe cadavrul în semi-putrefacție numit TVR. Concurența acerbă de pe piața TV din România va face ca licitația pentru preluarea stațiilor de stat să fie una puternică și să se obțină bani frumoși. Mai târziu nu se știe ce loc va mai ocupa televiziunea în preferințele publicului. Mai degrabă vor face bani companiile media care vor ști să se adreseze paralel pe toate canalele de comunicare: radio, presă scrisă, internet, dispozitive mobile și TV. TVR nu este pregătită pentru așa ceva.

În aceste condiții cred că este clar pentru toată lumea că privatizarea este cea mai bună soluție pentru TVR și pentru noi. De asemenea, ar fi un lucru bun chiar și pentru Guvern deoarece ar da un semnal de bunăcredință. Atunci când renunți de bunăvoie la un instrument de manipulare arăți că ai curajul să elimini din vechile metehne. Iar pentru actuala majoritate(în special pentru componenta PSD) o asemenea demonstrație de bunăcredință este mai mult decât benefică. 

Grexit

Grecia, o economie relativ insignifiantă la nivel global, este pe buzele tuturor. A ajuns atât de importantă încât i se transmit mesaje încurajatoare tocmai de la întâlnirile G8. Totuşi, nu e ciudat ca o ţară al cărei PIB abia depăşeşte trei sute de miliarde să se afle pe buzele tuturor marilor lideri ai lumii? Motivul acestei atenţii nu este în niciun caz simpatia de care se bucură, ci teama. Teama că Grecia se va transforma într-un declanşator al unei noi crize mult mai urâte decât cea pe care o trăim acum.

Când liderii europeni porunceau Greciei acceptarea unor planuri iluzorii de salvare o făceau convinşi fiind că au de-a face cu un rob spăşit care, la urma urmei, îşi merită condiţia de sclav. Ceea ce însă nu înţelegeau atunci era un lucru cât se poate de simplu: bunăstarea lor depindea într-o măsură covârşitoare de stabilitatea săracilor care-i deranjau. Întârzierea conştientizării acestui lucru îi va cost scump. Mult mai scump decât îşi pot imagina.

Dacă ar fi să facem un calcul al pierderilor care ar rezulta din părăsirea zonei Euro de către Grecia ne-am lovi de o mare necunoscută. S-au înaintat diverse valori, însă nimeni nu poate garanta că vreuna din metodologiile de calcul este corectă. Aşa se face că plaja posibilelor pierderi se află între o sută de miliarde şi peste un trilion. Niciuna dintre aceste cifre nu este corectă deoarece nimeni nu poate evalua în acest moment cum pot evolua pieţele în cazul unui scenariu radical. Există posibilitatea ca o ieşire precipitată a Greciei să coste fix câteva sute de miliarde, adică datoriile acumulate de ţară. Aceşti bani ar avea un statut incert, ceea ce va obliga creditorii să-i înregistreze ca pierdere. Este scenariul optimist. Problemele apar însă abia din acest punct deoarece nimeni nu poate cuantifica ce presupune asumarea acestor pierderi. Şi aceasta pentru că nu e vorba de pierderile ca atare ci şi de produsele derivate având în componenţă datorii ale Greciei. Mai mult, asumarea bruscă a unor pierderi poate conduce la picajul unor instituţii financiare mari care şi-aşa abia mai sunt menţinute pe linia de plutire. Cu alte cuvinte, ne putem aştepta la o reacţie financiară în lanţ care ar produce pagube enorme. 

Şocul ieşirii Greciei din Euro poate genera o nouă creştere bruscă a dobânzilor la care se împrumută celelalte ţări fragile din UE. Aşa se face că, o ieşire a Greciei poate obliga părăsirea imediată a bărcii de către Portugalia şi Irlanda(pariez că nimeni nu-şi mai aminteşte de ei!), iar într-un scenariu de coşmar am putea adăuga Italia şi Spania. Fiecare dintre aceste ieşiri poate creşte turbulenţa, ajungându-se la niveluri de-a dreptul nesustenabile. Teama marii majorităţi a analiştilor este că aceste scenariu va conduce într-un final la căderea monedei euro, un lucru la care nimeni nu vrea să se gândească. Acesta este adevăratul motiv pentru care Grecia este pe buzele tuturor şi, la nivel declarativ, ieşirea ţării din uniunea monetară este exclusă.

Totuşi realitatea nu poate fi contrazisă! În lipsa unor soluţii eficiente adoptate la începtul crizei greceşti problemele s-au agravat, iar acum singura soluţie pare a fi revenirea la drahmă. Şi aceasta deoarece şi costurile rămânerii ţării în euro sunt piperate, cu perspective similare celor din prezent. Mai mult, problemele devin critice în condiţiile în care ţara trece printr-o criză politică profundă. Cu alte cuvinte, lucrurile nu mai pot continua ca până acum, dar nici schimbarea nu e bună. Un paradox pentru care deocamdată nimeni nu are soluţie. Aşa se face că, în spatele mesajelor încurajatoare, se află de fapt dorinţa liderilor europeni de a cumpăra timp. Posibil ca în scurt timp să vedem adoptarea unui framework de ieşire din euro care să mai reducă din incertitudine în ceea ce priveşte pierderile. Este posibil ca ieşirea să presupună asumarea pierderilor de către ţara care părăseşte barca. Este desigur o asumare formală care ar avea rolul imediat de a da iluzia unei certitudini a plăţii datoriilor, undeva într-un viitor incert(în acest caz titlurile datornicilor n-ar mai fi înregistrate ca pierdere în scripte, chiar dacă în realitate nu mai reprezintă nimic). O ieşire controlată a Greciei, urmată de ieşiri ale "verigilor slabe" pot recredibiliza moneda euro deoarece, din punct de vedere teoretic, economiile rămase sunt cele mai puternice, iar principiile solide ale monedei unice vor părea a fi restabilite. Ce înseamnă aceasta? Chiar dacă în prima fază euro va scădea, pe termen mediu şi lung moneda va recâştiga terenul pierdut.

Ca o concluzie putem spune că suntem în mijlocul unui nou moment de incertitudine. O incertitudine care le dictează investitorilor reîntoarcerea la cash. Cel puţin pe termen scurt cred că o să avem un nou episod de cădere generalizată a pieţelor. Sunt condiţii clare pentru un spectacol care trebuie să te prindă cu destui bani lichizi în buzunare. 

Şobolanii neprihăniţi

În momentul în care a existat bănuiala de plagiat asupra unor indivizi care se visau în funcţii publice, maşinile băsiste de mâncat căcat(acoperite informativ de securitate) se dădeau de ceasul morţii arătând indignate cum "vrea ăştia să ne distrugă". Era vorba atunci de atacuri coordonate, toate tunurile fecalice trăgeu la punct fix, în timp ce postacii şi bocitoarele cu juma' de normă mai, mai că nu-şi arătau păsăricile de indignare. Iată că, întâmplător sau nu(mie-mi miroase a mişcări de frondă în servicii), a ieşit la lumină cum că fata din capu la procuratoră se pare că a plagiat mizerabil tocmai în minunata-i teză de doftorat. Ei bine, deontologicele gazete au pus batista pe ţambal. [Paranteză: Bre nea cetepeule, cum de uitaşi bre să te isterizezi controlat în faţa lu' naţiunea? La piţipoanca blondă te indignaşi, la Mang te dăduşi de ceasu' morţii şi tomnai acu, la cazu' başchet, obosişi? Gazeta de perete a lu' matale şterse repede articolu' să nu cumva să se supere ăl bătrân. Bre nea deontoloage, ce ţi-e şi cu verticalitatea asta! Pesemne e şi ea dependentă de gologani şi dacă superi prea tare pe mult-prea-băşitoriu de arginţi s-ar putea să te cocoşezi de foame. Io te înţeleg în dilema lu matale: ce e mai rău să fii cocoşat de foame sau să stai vertical şi sătul? Bine, vertical numai fizic, pretene; moral de mult pute a vidanjă, oricât ai da-o tu cotită! Închis paranteza.]

Observ că în timp ce Mang a găsit inspiraţie în surse exotice(gen japonezi, chinezi şi alţi oblici la ochi), mai neaoşa noastră procoroare a mers pe calea cea dreaptă a complexelor şi ştiinţificelor site-uri de specialitate referat.ro, 6profu.ro, etc., surse din care-şi fac lucrările şcolerii mai leneşi. Dacă e să dau crezare site-ului lui Ciuvică(unde un tabel kilometric prezintă paginile şi sursele başchetbalistei), ar rezulta cât se poate de clar că lucrarea e o magleală ieftină. Din punct de vedere ştiinţific respectivul colaj cred că ar trebui situat supt glezna broaştei, iar calificarea ei ca teză de doctorat e obligatoriu să atragă sancţionarea atât a conducătorului de doctorat cât şi a universităţii. Păi şi noi, ce facem? Aşteptăm cesemeu' să apere neprihănirea la fetiţă şi servicile(sic!) să producă rapid alt scandal?

Cum am cam spus ce era de spus, n-aş vrea să merg pe aceeaşi cale pe care propaganda băsistă acoperită a impus-o, chiar dacă sunt deplin de acord că cei care sunt prinşi plagiind trebuie aruncaţi la groapa cu căcat. Şi aceasta pentru că avem de-a face cu un furt infect, cu o sfidare grosolană a bunului simţ. Cum probabil, cel puţin declarativ, toată lumea e de acord cu acest punct de vedere trebuie să mergem mai departe. 

După '89 standardele universitare au scăzut teribil. Nici înainte nu erau grozave, dar ceea ce s-a întâmplat după Revoluţie a fost dramatic. A devenit posibil ca orice neavenit care are o sursă de bani ceva mai mare decât media să ardă etape, să-şi ia rapid doctoratul şi să evolueze liber în mediul universitar. Aşa ne-am îmbogăţit cu falşi profesori universitari deveniţi peste noapte conducători de doctorate şi punând bazele manufacturilor de titluri. Şi, cum la nivelul cel mai înalt au pătruns cu ghiotura prostovanii, standardul universităţilor autohtone a scăzut dramatic. Facultăţile de doi lei au îmbibat piaţa cu profesori de doi lei, ajungându-se în prezent ca întreg învăţământul să fie un dezastru. E un rău imens care ani la rând a fost ignorat. Acesta este motivul pentru care din şcoală ies generaţii întregi semi-analfabete. Ştiţi ce înseamnă aceasta? Condamnarea naţiunii. Un studiu făcut acum un an revela faptul că Portugalia va fi incapabilă să depăşească actuala criză economică din cauza educaţiei precare. Este ceea ce ne paşte şi pe noi. O şcoală slabă scoate proşti care nu sunt buni pe piaţa muncii. Nu mai trăim în vremurile în care era cerere aproape exclusivă de sculeri matriţeri, betonişti, prelucrători prin aşchiere s.a.m.d. Lumea actuală e complexă, iar lipsa de pregătire a tinerei generaţii e o sabotare a ţării. 

Oare se mai poate face ceva? Vă spun sincer că nu am un răspuns, dar cred că, în primul rând, ar trebui distrusă rădăcina acestui rău. An după an, indiferent de guvernare şi vremuri, o singură instituţie a patronat acest întreg dezastru. O singură instituţie a frânat, a pus tălpi şi a permis existenţa unor căi ocolite. Se numeşte Ministerul Învăţământului şi este, din punctul meu de vedere, ultima redută stalinistă din România. De-aici începe răul şi de-aici trebuie începută curăţenia. Aşa că, tema viitorilor miniştri n-ar mai trebui să fie tembela schimbare a sistemului de învăţământ la fiecare patru ani ci, mai bine, curăţarea ministerului de şobolanii şi mentalităţile staliniste care mustesc pe-acolo. Abia după ce ai pus bazele unui minister credibil poţi trece la adevărata reformă care ar presupune reevaluarea întregului corp profesoral şi eliminarea impostorilor. 

Este însă teribil de greu. În primul rând s-ar putea ca după o curăţenie ca la carte să nu mai rămânem decât cu vreo 2-3 universtăţi. În ceea ce priveşte şcolile şi liceele e posibil ca în proporţie de peste 80% să fie compromise. Credeţi că poate cineva să se lupte cu un asemenea monstru? Probabil că nu deoarece virusul e deja în noi! N-am fost atenţi şi iată-ne în punctul fără întoarcere în care nu ne rămâne decât să constatăm cu stupoare cum ne-am transformat dintr-o naţiune într-o adunătură abulică de prostovani.

O suta de miliarde de iluzii

Iată că s-a încheiat cea mai mare listare din istorie. Facebook face 104 miliarde! Asta înseamnă că a fost evaluată la de peste douăzeci de ori mai mult decât valoarea vânzărilor sale. De-a dreptul incredibil.

Din acest moment, putem decreta că suntem destul de aproape de vârful Dot-com Bubble 2.0. Goldman și ceilalți investitori care s-au hotărât să vândă au făcut bani frumoși în urma acestui buzz mediatic, obținând randamente fabuloase. Personal cred că cei care au cumpărat acum nu au făcut altceva decât să parieze pe un cal mort. Care poate fi modelul de creștere al Facebook? Nu știu și chiar nu-mi pot imagina cum va reuși compania lui Zuckerberg să vândă mai mult. 

Probabil în zilele și săptămânile următoare vom vedea adevăratele performanțe bursiere ale rețelei sociale. Realitatea însă va lovi cu putere la prima raportare financiară. Atunci măreții investitori de-acum cred că vor cunoaște cu adevărat plăcerea unui duș rece. 

În final nu-mi rămâne decât să vă recomand să citiți ipotetica scrisoare a lui Zuckerberg către investitori. Pentru a vă deschide apetitul vă voi reproduce un scurt fragment:

Dear Potential Investor:

For years, you’ve wasted your time on Facebook.  Now here’s your chance to waste your money on it, too. 

Tomorrow is Facebook’s IPO, and I know what some of you are thinking.  How will Facebook be any different from the dot-com bubble of the early 2000’s? 

For one thing, those bad dot-com stocks were all speculation and hype, and weren’t based on real businesses.  Facebook, on the other hand, is based on a solid foundation of angry birds and imaginary sheep.(textul complet aici)

P.S. Decât să fi aruncat banii pe like-ul virtual, un investitor serios s-ar fi putut uita, spre exemplu, la Mastercard. La venituri cu 50% mai mari e evaluata la sub 50% din valoarea Facebook. În ultimul an Mastercard aproape mi-a dublat banii. Sunt tare curios cum va arăta FB peste un an!

Negotul cu Sfarsitul Lumii

Exista printre arabi un mit conform căruia căderea Constantinopolului ar însemna instaurarea universală a islamului şi începutul sfârşitului lumii. O altă profeţie, de data aceasta cu origini creştine, spunea că atunci când marea capitală a creştinismului va cădea, cerul se va întuneca şi o negură se va coborî peste lume. În acele vremuri tulburi, sultanul Mehmed, conducătorul otomanilor, era puternic contestat. Astfel, Constantinopolul, ultima rămăşiţă a ceea ce fusese Imperiul Bizantin devine pentru sultan un  scop în sine, o modalitate prin care să-şi consolideze definitiv poziţia legându-şi numele de mitul căderii simbolului creştinismului. Cum calea era cunoscută, sultanului nu i-a rămas altceva de făcut decât să-și urmeze atent traseul, fără a face economie de resurse. După o iarnă în care Mehmed și-a întărit armata și Împăratul Constantin al XI-lea a căutat cu disperare sprijinul Occidentului, inevitabilul s-a produs. Mehmed și-a mutat trupele și a început asediul capitalei Bizanțului. Din nefericire, pe 22 mai a fatidicului an 1453, eclipsa de lună vesteşte că vremurile tulburi se apropie. Mai mult, câteva zile mai târziu, o ceaţă deasă învăluie oraşul, iar o iluzie optică face ca un apus de soare să se reflecte într-un mod ciudat deasupra domului Sfintei Sofia, ca şi cum aceasta ar fi fost cuprinsă de flăcări. Cunoscând profeţiile, Mehmed a simţit că e momentul său şi şi-a concentrat atacul final. Cu un moral la pământ, cu pierderi imense şi părăsiţi de vestici, bizantinii au fost învinşi în 29 mai. Astfel sultanul şi-a consolidat facil poziţia, contestatarii săi au fost reduşi definitiv la tăcere, iar noul imperiu a păşit pentru totdeauna în Europa.  Creştinilor nu le-au mai rămas decât speranţele că cei doi preoţi vor ieşi vreodată din zidurile catedralei sau că regele de marmură va redeveni vreodată om.

Nu ştiu de ce acest fapt istoric îmi revine în minte acum, când o criză teribilă ne-a prins în mrejele ei nemiloase. Sultanul(încă neîncoronat) probabil se va confrunta cu o opoziţie puternică încă de la înscăunare. Motivele ţin atât de originile sale cât şi de economie, ale cărei dificultăţi probabil se vor accentua. În aceste condiţii cum poţi schimba regulile jocului, cum poţi face modificări radicale de paradigmă menţinându-ţi în acelaşi timp legitimitatea? Și, mai mult, cum îți poți consolida poziția atunci când știi că alegerea ta e, în realitate, un compromis grosolan? E o întrebare grea pentru unii şi, în acelaşi timp, o temă pentru armata din spate. Istoria ne învaţă că războiul este cel care poate schimba radical regulile, dar care război mai poate fi acum pus în practică? Am avut războaie în Irak şi Afganistan, războaie care au măcinat vieţi, au lăsat urme adânci şi totuşi n-au reuşit să schimbe nimic. Se poate spune că s-au transformat în nişte bâlbe penibile ale căror justificări sunt de-a dreptul ruşinoase. Există alternative?

În mod normal, pentru ca un război să fie eficient ar trebui să fie mare și să se constituie într-o amenințare  pentru ceea ce numim civilizație. Ceva măreţ, precum unul din cele două războaie mondiale e greu de imaginat acum. Chiar dacă o Europă în haos ar aprinde imaginaţia unora, e imposibil să faci tărăboi cu o populaţie îmbătrânită şi ajunsă la un grad de pragmatism incredibil.  În aceste condiții, singura zonă care oferă setup-ul ideal pentru planurile nebunești ale unora este Orientul. Avem acolo o confruntare a marilor religii care-şi trag seva din acelaşi oraş şi care, într-un mod ciudat, şi-au fixat punctul terminus în acelaşi loc. Şi cum diverse calendare ne prevestesc vremuri apocaliptice, un război al sfârşitului lumii ar putea fi ultima şansă atât a sultanului cât şi a lumii lui.

Semnele sale par destul de clare şi, în cele ce urmează, voi descrie ceea ce reprezintă una dintre alternativele clasice la actuala stare de fapt. O să încep cu o confruntare care a scăpat multora din vedere, anume diferendul dintre Iran şi Emiratele Arabe Unite în ceea ce priveşte posesia micuţei insule Abu Musa. În ciuda dimensiunii insignifiante, insula capătă o covârşitoare importanţă strategică deoarece este situată în Strâmtoarea Ormuz. Chiar dacă insula este controlată de facto de către Iran, chiar dacă Emiratele nu au emis timp de treizeci de ani nicio pretenţie în legătură cu ea, spiritele s-au învolburat în urma unei vizite a lui Ahmadinejad. Cu toate că face parte din Iran, Abu Musa are un statut cel puţin ciudat, iar acest lucru este întărit de faptul că Ahmadinejad este primul oficial iranian de rang înalt care o vizitează. Binevoitori cum îi știm, americanii au sărit imediat pentru aplanarea conflictului recomandând Iranului să demareze negocieri cu Emiratele în ceea ce priveşte posesia insulei. E un prim lucru care trebuie luat în considerare. Celălalt este reprezentat de intenţia monarhiilor din Golf de a face paşi decisivi în vederea realizării unei uniuni politico-economice. Iniţial Uniunea ar include Arabia Saudită, Qatar şi ... Bahrein, urmând ca şi celelalte ţări să se alăture treptat construcţiei menţionate. Ei bine, de-aici începe o altă problemă majoră. Bahreinul este condus de suniţi, dar e majoritar şiit. Există şi o puternică mişcare de opoziţie şiită ţinută însă sub control strict cu ajutorul armatei și a serviciilor secrete saudite. Chiar dacă iniţiatorii Uniunii merg pe ideea unei construcţii eminamente arabe, este clar că vom avea de-a face cu o construcţie sunită pregătită pentru confruntarea definitivă cu şiiţii al căror reprezentant este Iranul.

Cu toate că cele două probleme anterior menţionate(Abu Musa şi Bahrein) ar putea constitui motive suficiente ale unui conflict în zonă, scânteia pregătită pentru aprinderea luptei este Siria. Acolo se desfăşoară o confruntare ciudată între diverse sevicii secrete, fracţiuni şi organizaţii oculte, toate acestea mascate de lupta dintre al-Assad şi opoziţie. Structura populaţiei este, de asemenea, una în măsură să transforme ţara într-un focar periculos. Siria este un Bahrein pe dos, fiind majoritar sunită și condusă de o minoritate şiită. Chiar dacă apartenenţa la fracţiunea şiită este ignorată de conducerea politică a Siriei, avem de-a face cu un element suficient pentru a aprinde spiritele. Și evenimentele din ultima vreme ne oferă destule dovezi asupra a ceea ce se dorește acolo.

Poate vă întrebați de ce totuși Orientul poate oferi setup-ul ideal? În primul rând din cauză că, în urma campaniei deșănțate de până acum, s-a reușit creionarea în mentalul colectiv a Iranului ca rău absolut. Astfel, indiferent de cauzele unui conflict se va ști de la început cine e vinovatul. Din punctul de vedere al impactului, un război Iran-Uniunea Arabă s-ar transforma rapid într-un război între suniți și șiiți. Cu enclavele șiite din lumea arabă, conflictul poate lua o întorsătură de-a dreptul explozivă. Mai mult, cum granița dintre șiiți și suniți trece pe undeva prin mijlocul Irak-ului, există un ipotetic teritoriu de extensie al Iranului care ar putea pune pe jar observatorii externi și care ar putea constitui justificarea intervenției străine în zonă. Acestea fiind spuse, în conformitate cu acest scenariu, ne putem aștepta la un război remote care are capacitatea de a băga spaima în toată lumea. Probabil o primă ofensivă iraniană pentru eliberarea lumii șiite, paralel cu o posibilă intrare a statelor arabe prin vestul Irakului pentru asigurarea unui culoar necesar eliberării Siriei(cel mai probabil Iordania va rămâne independentă) vor face suficient zgomot pentru a trage semnalul de alarmă. Cu siguranță pentru europeni apropierea de teatrul conflictului nu va fi deloc comodă, iar pentru ceilalți previzibilele sufocări de aprovizionare cu petrol vor justifica intervenția unei forțe multinaționale pentru calmarea spiritelor și, mai ales, pentru îngenuncherea răului absolut, Iran-ul. Întârzierea unei asemenea forțe(justificată de birocrația ONU și de diversele interese din zonă) vor fi elementele suficiente pentru amplificarea crizei și a readucerii în prim plan a tabloului apocaliptic al sfârșitului lumii. Vă imaginați care poate fi adevărata amploare a conflictului? Cum se vor tranșa diferendele doctrinare în zonele cu imigrație arabă? Va fi o atmosferă de război mondial dublată de analizele media referitoare la puzderia de profeții ale inevitabilului sfârșit. Un tablou perfect pentru ca sultanul să-și facă apariția în zonă și, după tranșarea grosolană a noilor granițe și ideologii pacificatoare, să-și betoneze imaginea de salvator al umanității. Popularitatea câștigată îi va oferi libertatea de a face atât acasă cât și în afară schimbările necesare pentru rezolvarea din creion a problemelor economico-politice(de altfel nu prea există alte modalități de rezolvare în afara celor artificiale).

În linii mari cam acesta ar fi scenariul alternativ al războiului salvator. Este un model clasic, al cărui efect se dorește a fi, în principal, rezolvarea problemelor actuale prin distragerea atenției de la cauza principală. Mutând focusul către amenințarea care vine dinspre Orient și la posibilul haos care ar rezulta în cazul în care răul absolut ar acapara zona se pot face schimbări radicale acasă. În plus, deschiderea orizontului pentru democrație și creionarea unui bloc/model laic al țărilor musulmane, pe scurt un parcurs similar Europei post WW2 ar pune Orientul pe alte baze. Întrebarea esențială ar fi însă legată de ceea ce se va întâmpla în cazul eșuării acestui comerț cu sfârșitul lumii? Se va sfârși lumea imperiului? Sunt câteva întrebări pe care trebuie să ni le punem înainte de a fi luați prin surprindere de celălalt sfârșit, acela al fanteziei, iraționalului și falsei logici. 

Pregatindu-ne pentru marele reset

Încep prin a vă spune că, cel puțin pentru mine, ultimele săptămâni au avut un ritm absolut nebun. Practic n-am mai avut timp deloc, iar asta s-a văzut limpede pe blog. Motivul e unul pe care probabil l-ați intuit și ține de ceea ce urmează! Datele problemei s-au schimbat mai repede decât ne-am fi așteptat, lucrurile se precipită, iar reacțiile radicale pot veni oricând.

O să începem cu Grecia care trăiește o dramă venită pe fondul nehotărârii generalizate: pe de o parte cea internă și, de cealaltă parte, cea externă. Din punct de vedere intern, țara se află într-o abulie totală neștiind încotro să meargă. Rezultatul alegerilor de-acolo nu este un semnal de radicalizare a societății grecești, ci o dovadă a nehotărârii sau, mai bine spus, a disperării participantului la ruleta rusească. E normal să fii disperat și confuz atunci când știi că, la următorul declic, pe țeava rece care ți s-a pus la tâmplă poate ieși ucigătorul plumb. În aceste condiții e logic să te întrebi dacă mai are sens să asculți sfaturile prietenilor care te asigură că pistolul e gol sau, mai bine(știind că ai de-a face cu o adunătură de bandiți), să părăsești jocul. Din punct de vedere extern lucrurile stau la fel de prost deoarece partenerii Greciei s-au dovedit a fi un mix de ticăloșie, prostie și neputință. De la începutul acestei crize interesele prostești au fost cele care au făcut jocurile în luarea deciziilor. Mai țineți minte scandalul submarinelor modernizate de nemți? Un scandal care s-a repetat și în cazul Portugaliei dovedind cu vârf și îndesat reaua credință a nemților. Cocktailul a devenit exploziv atunci când acest mod barbar de a profita s-a amestecat cu neputința decidenților de a creiona o metodă viabilă de ieșire din criză. Așa se face că, pe zi ce trece, situația din Grecia se agravează oferind din ce în ce mai puține alternative la faliment. Chiar dacă deocamdată nu se va pune problema falimentului(cred că încă vom mai avea destule episoade din modernizata tragedie greacă), pe zi ce trece rămâne din ce în ce mai puțin spațiu de manevră. S-ar putea ca în scurt timp alternativa la faliment să nu mai existe. Atunci vom avea un moment zero în care mai marii Europei vor lua cunoștință la o manieră radicală cu monstrul rezultat din propria lor prostie.

Trecând peste Ocean, constatăm o schimbare de paradigmă în ceea ce privește băncile. Dacă ar fi să dăm crezare declarațiilor de vineri ale lui Gruenberg, ar însemna că noțiunea de too big to fail este de domeniul trecutului. Oficialul FDIC a lăsat să se înțeleagă că, în cazul problemelor, băncile mari vor fi lăsate să cadă. Dacă vă întrebați cum, răspunsul e simplu: după o schemă similară băncii punte de la noi. Cu alte cuvinte, instituția cu probleme va fi preluată de FDIC urmând să-și continue activitatea. Se speră că, în acest mod, impactul căderii unei instituții mari va fi minimizat. Ajunși aici cred că ar trebui să extindem cadrul și să ne întrebăm oare de ce nu s-a procedat așa de la bun început. Este puțin probabil ca autoritățile să nu fi știut care e amploarea dezastrului. Personal sunt tentat să cred că, în ciuda realităților, s-a crezut că lucrurile pot fi rezolvate clasic: prin buzz și extravaganță. Iată că nu s-a întâmplat așa, iar ceea ce a rezultat este un labirint complicat și imposibil de rezolvat.

Dacă vă imaginați că noua schimbare de paradigmă din domeniul bancar este un panaceu vă înșelați. Deja problemele nu mai pot fi rezolvate în acest mod deoarece, extinzând cadrul la nivelul țărilor, putem lesne constata că lucrurile sunt scăpate de sub control și lipsite de fundamente. În cazul naționalizării unor instituții cu probleme ce garanții pot fi oferite de către statul care naționalizează? Cine are încredere în stabilitatea unui Titanic proaspăt lovit de iceberg? Cred că este clar pentru toată lumea că suntem încă departe de găsirea unei soluții. Și, în aceste condiții, probabil se vor încerca rezolvări alternative urmând exemplele trecutului. În cazul în care soluțiile alternative se vor dovedi a fi falimentare, atunci nu va rămâne decât alternativa resetului, a marelui reset. Care nu știm în ce va consta, dar știm că e singura alternativă, singura modalitate rămasă pentru rezolvarea problemelor. O modalitate radicală, nedemocratică și, cu siguranță, ilegală. Dar care va fi acceptată de toată lumea mai ales în momentul în care spectrul unor dezastre va pândi de după colț. Sună rău? Posibil. Și mai rău e că, într-o asemenea situație, variantele optime de trecere vor ține mai degrabă de noroc și hazard decât de planificare și analiză. Aici e pericolul.

Pretul libertatii absolute: 1600 $/luna

Sună ciudat? Cu doar 1600 de dolari pe lună ai putea să trăieşti într-o ţară liberă, fără nicio taxă şi niciun impozit. Prea frumos ca să fie adevărat? Poate că da, dar aceasta nu înseamnă că visul dintotdeauna al libertarienilor nu poate prinde contur. Şi, aşa cum veţi vedea în continuare, aceasta se va întâmpla mai repede decât v-aţi imagina.

Blueseed este primul proiect de ceea ce am putea numi o ţară privată. În principal e vorba de un vapor ancorat în apele internaţionale, la doar 20 km de Silicon Valley. Situarea sa în afara oricărei legislaţii naţionale face posibilă implementarea oricăror reglementări. Aşa se face că noua ţară care va apărea pe hartă în trimestrul trei al anului 2013 nu va avea niciun impozit sau taxă. Cei 1600 de dolari menţionaţi în titlu reprezintă contravaloarea chiriei. 

Care este totuşi interesul din spatele proiectului? Bineînţeles că nimeni nu e nebun să se mute pe o bărcuţă doar pentru a trăi liber, mai ales că lumea încă e destul de largă pentru a-ţi permite exercitarea libertăţii de care ai nevoie. Ei bine, miza este una extrem de deşteaptă şi are legătură cu tehnologia şi Silicon Valley. Blueseed răspunde unei probleme legate de permisul de muncă în SUA. Fondatorii săi consideră că birocraţia din jurul acestui subiect frânează dezvoltarea. Aşa se face că, un investitor străin care ar dori să-şi dezvolte în legendara Silicon Valley o afacere se va lovi de suspiciunile oficialilor SUA. În aceste condiţii, mult mai simplu va fi să-şi deschidă afacerea pe Blueseed, beneficiind atât de un regim fiscal relaxat cât şi de apropierea de Silicon Valley. Iar atunci când business-ul se va fi maturizat, ipoteticul investitor va putea să-şi mute afacerea pe continent fără a mai trezi suspiciuni cerberilor americani. 

Proiectul Blueseed îl are în spate pe legendarul Peter Thiel, cunoscut ca şi cofondator al PayPal, sau ca early investor în afaceri tehnologice de succes precum Facebook, LinkedIn, Yelp. Peter Thiel este un libertarian notoriu, iar proiectul Blueseed este unul dintre pariurile sale prin care speră să schimbe societatea. Interesant este că printre fondatorii proiectului se află şi un român. Este vorba de  Dan Dascalescu, cel care ocupă funcţia de CIO al Blueseed.

Întrebarea care se pune este dacă Blueseed sau proiectele similare vor ameninţa societăţile tradiţionale. Este cu adevărat o provocare, însă trebuie reţinut că aceste aşa-zise ţări nu sunt atât de independente pe cât am putea să credem. Pentru a ajunge pe Blueseed ai nevoie de o viză americană deoarece trebuie să tranzitezi SUA. Chiar dacă e vorba de o viză turistică pe care oricine o poate obţine relativ simplu, putem spune că avem de-a face cu un ciur prin care fondatorii se asigură că nu vor avea parte de vizite ale unor terorişti sau mafioţi. Nu de alta, dar dincolo de independenţa pe care şi-o clamează, noua ţară poate fi ştearsă de pe faţa pământului cu o singură torpilă. 

Trecând de aceste amănunte care, de altfel, intră în categoria interacţiunilor dintre state, cred sincer că apariţia noilor proiecte libertariene va influenţa societăţile tradiţionale, le va forţa să se optimizeze şi să adopte soluţii mai flexibile de guvernare. Ceea ce se va întâmpla am scris în urmă cu doi ani într-un articol care, la momentul respectiv, a stârnit patimi aprinse(e vorba de "Ce nemaipomenită harababură"). Trebuie totuşi înţeles că aceste societăţi futuristice nu pot trăi de sine stătător, însă simbioza dintre ele şi societăţile tradiţionale va ajuta la creionarea unui alt model care, cine ştie?, poate ne va scăpa din capcana post-istoriei.

Noua paradigma europeana

Acum mai bine de un an vă spuneam că se pregăteşte o schimbare masivă de macaz în Europa. Se pare că am avut dreptate, iar anul acesta probabil va confirma noua direcţie a continentului.

Hollande este prima schimbare la nivelul unei ţări mari a Uniunii Europene, este cel care marchează începutul unui proces de destructurare a puterii politice actuale care aproape de distrus ceea ce au construit câteva generaţii de politicieni cu viziune. Dreapta populară(mai bine zis populistă) a însemnat împingerea în faţă a unor papiţoi jalnici, habarnişti şi devianţi. Un înfiorător spectacol de prost gust al cărui efect este o Europă fără direcţie şi din ce în ce mai pesimistă. Sunt convins că Germania va fi următoarea redută care va cădea, despărţindu-se iremediabil de perioada Merkel. Şi, apoi, treptat, peste tot se vor instala noi forţe care trebuie să rescrie destinul Europei.

Ceea ce urmează să se întâmple în Europa este un recurs al normalităţii. Oamenii s-au săturat de prostul gust al unor indivizi excentrici, de papiţoi cu probleme psihice etalându-şi nonşalant complexele. S-a ajuns într-un moment în care este nevoie de ca de aer de reîntoarcerea la normalitate, de revenirea la omul politic serios, pregătit şi sigur pe el. Vă puteţi imagina că atâta amar de vreme destinul continentului s-a aflat la mâna unei individe care habar n-avea despre diferenţele dintre salariul net şi brut? Cu vreo 20-30 de ani în urmă asemenea dezastre n-aveau loc nici măcar ca femei de serviciu. Acum au ajuns să conducă ţări, să producă strategii, să-şi dea cu părerea despre subiecte pe care nu le înţeleg.

Sper ca schimbările care urmează să se petreacă să fie, aşa cum am spus, o necesară eliminare a prostiei care ne-a sufocat până acum, să aducă o restaurare a normalităţii. Fără un plan clar trasat de oameni care au habar despre efectele produse de deciziile pe care iau, fără o strategie coerentă, Europa riscă să cadă din ce în ce mai mult într-o fundătură în care arată ca o formă fără fond. De altfel, destructurarea europeană, cu toate consecinţele negative care rezultă de-aici, ar fi fost deznodământul previzibil în cazul în care aceste jalnice figuri ar mai fi rămas pe scenă.

Partea proastă actualei schimbări constă în faptul că va fi una majoritar de stânga şi aceasta din cauză că popularii nu au făcut altceva decât să compromită ideea de dreapta. Mimarea reformelor, aplicarea unor măsuri duplicitare, deciziile luate haotic şi prosteşte au fost elemente care au compromis dreaptă în ochii electoratului european. Ca om de dreapta nu pot decât să constat cu tristeţe o deplasare masivă a indivizilor spre stânga şi toate acestea numai din cauza prostiei popularilor. Realitatea e că grăbita lume actuală nu are timp de analize, nu face diferenţe între ceea ce a fost şi ceea ce ar fi trebuit de fapt să fie; la nivelul electoratului deciziile se iau rapid şi, de ce nu, radical. Probabil că urmează o perioadă în care reforma va sta sub zodia principiilor stângii, cu toate avantajele(pentru unii) şi dezavantajele(pentru alţii) rezultate din acest model. Dacă la nivel social lucrurile sunt clare rămâne de văzut cum va fi abordat mediul de afaceri. Şi spun aceasta deoarece fragilitatea Europei este la nivelul economiei, iar aici singurele măsuri viabile sunt cele de dreapta sau, mai bine spus, adevăratele măsuri de dreapta, cele care ar fi trebuit luate până acum. Vom vedea oare măsuri economice pragmatice şi corecte puse în practică de noua putere preponderent de stânga? Cu toate că pare greu de crezut, nu e imposibil. Şi, dacă mai adaug că aceasta ar fi cam ultima şansă de salvare a construcţiei europene, cred că avem imaginea cât se poate de clară a ceea ce ar trebui să se întâmple. Rămâne să vedem dacă va fi aşa.

In memoriam

Sunt cinci ani de când ne-am despărţit de el. Mai jos aveți o sinteză, ceva ce-am reuşit să mai găsesc pe net. Pentru a-l înțelege cu adevărat mergeți la bibliotecă!

Octavian Paler 02.07.1926 - 07.05.2007

 

1 secunda

Acum câteva momente am terminat de văzut discursul lui Ungureanu de la adunarea PDL. Un prieten mi l-a trimis atrăgându-mi atenția asupra deviațiilor personajului. Dacă încă nu l-ați văzut, vă rog insistent să o faceți. 

Dincolo de penibilul unui personaj fabricat, dincolo de discursul bombastico-sforăitor, mai e ceva. Urmăriți gestica individului de la „parteneriatul nostru rămâne în continuare valabil” până la sfârșitul discursului. Părerea mea este că avem de-a face cu un delir paranoic al unui maniaco-depresiv, aș îndrăzni să spun o personalitate similară lui Hitler(mă rog, fără sclipirile ultimului). Gândul că acest băiat a fost șeful unui seviciu secret și prim ministru al țării chiar e îngrijorător. Oare de ce nu este obligatoriu controlul psihologic? E o întrebare pe care mi-o pun de mult timp...

Deglobalizare(II)

În urmă cu vreo două săptămâni vă atrăgeam atenția asupra unei mișcări începute cu naționalizarea YPF în Argentina. Spuneam atunci că, dincolo de actualitatea imediată,  mișcarea argentinienilor ar putea însemna începutul unei schimbări masive de paradigmă economică. Falimentul globalizării și declinul masiv al sistemului financiar(poate chiar explozia în cazul în care aterizarea nu va mai putea fi controlată) vor fi primele elemente care vor marca noua epocă. Până atunci însă, mișcări de mică intensitate prevestesc ceea ce urmează să se întâmple.

Iată că n-au trecut nici două săptămâni și o altă naționalizare face vâlvă. Este vorba despre cel mai mare transportator de electricitate din Bolivia, deținut de către o altă firmă spaniolă, Red Electrica. Președintele Evo Morales a ordonat armatei să ia în posesie operatorul bolivian responsabil pentru transportul electricității către aproximativ 85% din populația țării. Este o decizie de aceeași factură cu cea din Argentina. Așa cum intuisem în articolul anterior, Argentina a fost un declanșator, iar mișcările similare se vor amplifica.

Două lucruri cred că ar trebui să reținem. În primul rând, toate acestea se petrec pe fondul slăbirii puternice a vechii lumi. Spania se află într-o criză abruptă, e incapabilă să reacționeze, iar toate loviturile pe care le primește nu fac altceva decât să-i agraveze starea. Dacă ar fi să fac o comparație, țara este precum un bolnav incurabil care asistă cum rudele se ceartă pe moștenirea lui și-i reproșează nu moare mai repede; asta în timp ce-i mai sustrag diverse lucruri din casă! Însă nu numai criza din țara mamă este motivul acestor naționalizări ci și faptul că modelul după care operează este unul perimat. Companiile globale nu fac altceva decât să optimizeze o activitate economică în vederea maximizării profiturilor și a repatrierii acestora cât mai rapid. Este un neocolonialism mascat, o formă de subminare a economiilor țintă. Poate sună cumva comunist ceea ce spun aici, dar nu trebuie să ne gândim decât la exemplele din apropierea noastră(OMV vă sună cunoscut?). Mergând după un model perimat, aceste companii nu mai reușesc să răspundă exigențelor locale. Argentina a acuzat YPF că nu este capabilă să mărească producția, fapt care încetinește economia locală. E logic pentru oricine că, între a demara un program masiv de investiții și a teleporta câți mai mulți bani în țara mamă, cei de la Repsol au ales ultima variantă.

Putem lesne să ne dăm seama că avem de-a face cu o nouă mișcare de eliberare din colonialismul economic. Într-adevăr, mișcările de până acum s-au petrecut pe fondul fragilității Spaniei, incapabilă să riposteze. Însă, dacă stăm să ne gândim mai bine, coloniștii contemporani cu toții stau prost. Personal mă aștept ca deciziile similare celor prezentate să se multiplice și să înceapă să afecteze direct și pe fratele cel mare, SUA. De-globalizarea începe cu de-colonializarea economică și va continua cu redesenarea lumii financiare. Din acel punct lucrurile vor arăta radical diferit!