În SUA mai e foarte puțin până la războiul civil

Marți ceva s-a prăbușit zgomotos în politica americană. Stenogramele unei convorbiri telefonice dintre emisarul președintelui american Steve Witkoff și Iuri Ușakov - consilier al președintelui Vladimir Putin -  au fost făcute publice arătând - în concepția mediei de propagandă - că Witkoff i-a sfătuit pe oficialii ruși cum ar putea prezenta planul de pace pentru Ucraina ca pe o inițiativă americană. S-a speculat intens despre modul în care americanul a recomandat ca Vladimir Putin să-l felicite pe Donald Trump pentru succesul acordului de pace din Gaza. Din aceasta, aceeași propagandă a tras concluzia că Witkoff i-ar învăța pe ruși cum să-l lingușească pe Trump.

Ca să înțelegeți, asemenea discuții sunt extrem de complexe și, fără doar și poate, ultra-secrete. De ce?Pentru că e vorba de negocieri clare, în care limbajul diplomatic e lăsat de-o parte pentru atingerea scopurilor urmărite de fiecare parte. De aceea se numesc „discuții tehnice”. De ce a recomandat Witkoff ca Putin să-l felicite pe Trump pentru planul din Gaza? În mod sigur, nu pentru a-l linguși ci pentru că un asemenea mesaj ar însemna susținerea de către Rusia a respectivului plan de pace. Sunt implicații imense ale unei asemenea declarații! Inclusiv negocierea paternității planului de pace reprezintă o tentativă de menținere a unei iluzii de primat american, la care SUA ține foarte mult în actualul context geopolitic. 

Problema dezvăluirii stenogramelor în presa americană nu este gravă, ci de-a dreptul infernală. Nici în cea mai dezarticulată țară africană astfel de discuții nu ajung la presă. Este ceva absolut anormal, arătând nu doar o breșă imensă de securitate, ci chiar mai mult: o detonare a fundațiilor statului american.

Mulți cred că e vorba de o luptă politică internă între două tabele. Doar că nu e așa întrucât aici e vorba de dezvăluirea unor discuții tehnice care se desfășoară, de când lumea, într-o discreție absolută. Ați mai auzit până acum așa ceva? E o premieră istorică întrucât doar prin arhive mai poți da de astfel de lucruri, dar și acolo prin referiri la respectiva discuție. Ceea ce s-a întâmplat în SUA este efectiv o prăbușire a credibilității statului american. Cine credeți că mai poate desfășura cu încredere o astfel de discuție în condițiile în care acel stat e incapabil să mențină nivelul necesar de confidențialitate? 

În ceea ce privește actualele negocieri de pace, ele pot fi considerate moarte. Din punctul rusesc de vedere, SUA nu mai e un partener credibil de discuție, astfel încât nu pot continua negocierile. Nu greșim dacă spunem că, în actualele condiții, SUA nu se poate salva decât dacă Trump folosește teroarea pentru a le impune ucrainenilor absolut toate doleanțele rușilor. Nu, nu e o speculație măruntă, asta e realitatea. Nu cred că Rusia va mai pierde timpul cu negocieri în condițiile în care SUA nu prea mai e stat.

Scăparea unei asemenea stenograme sugerează o luptă pentru putere care nu e normală în niciun stat care se consideră stabil. Așa ceva se întâmplă doar când vrei să răstorni un regim deoarece consideri că toate actele sale sunt ilegale. Când apare un astfel de fenomen? Într-o revoluție sau o lovitură de stat. Nu e cazul în SUA, asta vedem pe moment. Însă e clar că nu mai poți vorbi despre o țară, ci maxim despre o fundătură. 

Poate că vi se pare că repet ca o moară stricată, dar credeți-mă, evenimentele de acest tip sunt absolut imposibile pentru o țară care se consideră mare putere. Când se întâmplă semnalizează clar că nu poți avea încredere în sustenabilitatea regimului țării respective, că nu mai este un partener viabil de dialog. Pe scurt, despre asta e vorba! Rușii au înțeles și fac ceea ce știu că trebuie să facă: dau declarații diplomatice, dar s-au retras din joc. Ei au înțeles că orice pact semnat cu SUA nu valorează nici cât o ceapă degerată. De aceea continuă presiunea pe Ucraina, iar frontul se mișcă masiv, fără nicio șansă de oprire. Au eliberat Kupianskul și au reușit să elibereze jumătate de Seversk într-un timp record. În Zaporoja au înconjurat Guliaipole, ultimul obstacol major înainte de capitala regiunii, cea care le asigură controlul total asupra cursului inferior al Niprului și care e cheia către Herson, Nikolaiev și Odesa. 

În timp ce diplomația americană se rățoiește când la europeni, când la ucraineni, rușii merg înainte deoarece înțeleg că nu ai cu cine. Și, culmea, singurul element care ar putea da în acest moment credibilitate SUA este cel care le șterge relevanța, anume întreruperea oricărui ajutor către Ucraina, ceea ce se va constitui într-o cădere a frontului și o înfrângere a Occidentului.

De ce am făcut afirmația anterioară? Pentru că Rusia nu mai crede nimic din ceea ce spune SUA. Orice afirmație de-a lor e pusă sub semnul întrebării. În aceste condiții, Rusia are nevoie de o confirmare a capacității regimului american de la putere de a opri ceea ce au declanșat. Și cum pot demonstra americanii această capacitate? Doar oprind brusc întregul sprijin dat Ucrainei, lăsându-l astfel pe piticul porni de la Kiev orb, surd, mut și ciung în același timp. Adică, mai pe șleau, după ce rușii constată că piticul e total în rahat, pot înțelege că regimul american are capacitatea cu care se laudă, deci se poate negocia cu el. Doar că asta e o poziție total asimetrică, rușii putând din acel moment să cucerească în 24 de ore întreaga Ucraină. Adică e o poziție ultra-sensibilă pentru SUA depinzând exclusiv de cuvântul pe care rușii și l-au dat. E o situație ciudată, în care SUA nu s-a mai aflat până acum, una de umilință. Adică o situație, practic fără ieșire.

Oricine înțelege că SUA e cu spatele la zid. Ce poate face? Poate escalada conflictul? Nu, pentru că asta înseamnă terminarea lor ca nație și a lumii ca viață. Mai poate menține frontul? Nu. Deci indiferent ce ar face Trump e în pericol să piardă. Și atunci? Aici e marea întrebare! Cu o situație internă tensionată precum cea de acolo, devine clar că se coace ceva, iar acel ceva nu poate fi nimic altceva decât o confruntare internă, pe viață și pe moarte, adică un război civil. Personal cred că Trump deja a pierdut o parte din frâie și că statul subteran e atât de împărțit încât, în scurt timp, situația va deveni critică. Semnalele sunt mai mult decât clare, urmează să vedem confirmarea. Și dacă se va mai declanșa și furtuna bursieră - confirmând poli-criza - va deveni cât se poate de clar că ne vom afla într-un setup complet în care imperiul gol va face implozie. 

Rusia știe asta, China știe asta, doar SUA nu s-a prins încă. 

E falsă ideea că un CBDC ar reseta lumea occidentală salvând SUA și dolarul!

De foarte multe ori primesc replici naive, iar una dintre ele este reprezentată de credința că vrăjitorii financiari din spartele Occidentului au o baghetă magică, ținută ascunsă de prostime. Această baghetă, spun ei, îi va ajuta să emită CBDC-uri(bani electronici emiși de Banca Centrală) și astfel să scape de povara datoriilor, resetând totul de la zero. Păi dacă ar sta treburile chiar așa, atunci la fiecare schimbare de președinte am avea o monedă nouă și de fiecare dată s-ar lua totul de la zero. Hai să încercăm să punem conceptele pe înțelesul tuturor pentru a avea o perspectivă limpede asupra fenomenului.

Într-adevăr, vedem tot felul de scamatorii cu datoriile americane, chestiuni pe care vi le tot prezint amuzat. Eu unul mă consider rezonabil ca individ, motiv pentru care atunci când emit o opinie prefer să am un raționament în spate. Așa și cu datoriile americane. Mulți cred că treburile sunt simple, că în spate se află o mână de evrei care dau bani Americii pentru a o cumpăra sau cotropi. Aceeași oameni, în alte comentarii se plâng că SUA e deja cumpărată de evrei. Păi, măi oameni buni, hotărâți-vă: dacă evreii au cumpărat-o, de ce ar mai plăti în continuare? Nu neg că sunt mulți evrei băgați în ecuație, doar SUA este țara cu cea mai multă populație evreiască după Israel(aprox. 8 milioane declarați și probabil dublu cu origini evreiești) și una în care există o comunitate foarte bogată și influentă. Dar asta nu simplifică analiza.

Făcând disecția datoriei SUA avem, în mare, cam așa: vreo 30% este deținută de FED, vreo 40% de diverse instituții private din SUA și vreo 30% este deținută de alte state(datorie internațională). Dacă în ceea ce privește FED treburile sunt clare, ar trebui să vedem ce anume se ascunde în acel 40% datorie privată. Cine anume creditează SUA? În principal e vorba de instituții financiare de tipul fondurilor de pensii, fonduri de investiții s.a.m.d. Adică, în ultimă instanță, cetățeni de rând ai SUA. Dacă vreți, ne uităm și la zona de datorie internațională. De ce e Japonia un creditor atât de mare al SUA? Pentru că vinde mult în SUA, încasează dolari și dacă dolarii încasați i-ar schimba în yeni ar duce la aprecierea yenului și la o pierdere de competitivitate. Astfel, firmele japoneze schimbă în yeni cât au nevoie, iar restul banilor ajung - printr-o schemă isteață - în datorie americană. Cam la fel se întâmplă și cu China. Iar micșorarea dimensiunii deținerilor chinezești de titluri americane este direct proporțională cu diminuarea comerțului între cele două state. Pe măsură ce China își diminuează comerțul cu SUA, scad și titlurile de datorie cumpărate de China în SUA.

Acum hai să vedem un element interesant din structura bugetului american. Până de curând, cheltuielile cele mai mari erau făcute cu armata. De o vreme s-a schimbat bine de tot roata, astfel încât acum cea mai mare cheltuială a SUA este cea cu dobânzile(cu 25% mai mare decât cheltuiala cu apărarea!). Motiv pentru care am spus că SUA este învinsă de ... matematică. E hilar că, prin 2008-2009, când pronosticam că matematica lucrează împotriva SUA și că, în final, America va fi învinsă, criticii îmi arătau cum curg trilioanele și cum se formează bogăția. Nice! Acum însă apar ceilalți care spun că CBDC-ul va rezolva problema, iar SUA va păcăli din nou pe toată lumea.

În ciuda faptului că CBDC sună așa „tehnic”, în realitate este vorba de un alt fel de ban. E drept, ceva mai tiranic, dar e tot un ban. Schimbarea banilor unei economii s-a făcut de multe ori în istorie și are o denumire cât se poate de sugestivă: stabilizare. De ce i se spune așa? Pentru că acest gen de acțiuni apar în urma unei inflații masive, care face ca banii să ajungă atât de lipsiți de valoare încât trebuie să-i cari cu roaba și tot nu valorează nimic. 

Din experiența trecutului înțelegem ceva esențial, anume că stabilizarea e utilă doar în conjuncție cu reforme dure care fac în așa fel încât inflația să se tempereze. În principal e vorba de două elemente: tăierea apetitului statului de a cheltui obscen de mult și o mai bună colectare a taxelor și a impozitelor. Fără aceste două elemente, orice stabilizare devine inutilă. Doar că, din ceea ce se vede limpede, stabilizarea este o strategie de luptă împotriva inflației, nicidecum una menită să combată îndatorarea excesivă!

Și-abia acum intrăm în esența problemei. Ce se întâmplă dacă SUA înlocuiesc dolarul cu un CBDC. Păi dacă vrei să-ți funcționeze economia, trebuie să oferi posibilitatea agenților economice să-și transfere dolarii în noua monedă. Poți introduce interdicții doar la banii de la ciorap, așa cum s-a întâmplat la toate stabilizările. Dar banilor din bănci nu ai ce le face, trebuie să-i convertești. Și la fel stau treburile inclusiv cu datoria. N-ai cum să n-o convertești la noii bani pentru că ești în aer și nu mai are nimeni încredere în tine. În plus, ca să fie treaba și mai complicată, după cum am văzut, majoritatea covârșitoare a datoriei americane este datorie internă, in monedă proprie. Dacă încerci să „paradești” ceva acolo ajungi la revoluție deoarece oamenii simpli au economiile/pensiile investite în datorie americană. Nici în ceea ce privește datoriile internaționale nu poți face prostii întrucât, dacă ți se prăbușește încrederea, te trezești cu o monedă BRICS peste noapte.

Concluzia? E simplă: SUA e în război cu matematica, iar artificiile simple nu funcționează. Există o singură posibilitate de a scăpa de datorii: din topor. Dar asta vine la pachet cu pierderea întregii credibilități și puteri, cu transformarea sa într-un pitic al lumii. După cum puteți vedea și înțelege, absolut nimic nu e atât de simplu precum pare. Și, desigur, nici datoria!

Disperarea e la cote maxime! Autopsia unui sistem răpus de propria sa incompetență

Există trei stadii prin care trece orice regim marionetă instalat de puterea din umbră. Statul modern a fost croit încât să ruleze la infinit prin aceste trei stadii astfel încât prostimea să aibă permanent impresia că se schimbă ceva, fără a se schimba nimic în esență. E simplu, e intuitiv și, în același timp, asta trăim zi de zi fără să înțelegem exact ce ni se întâmplă. Iată de ce vă invit atât la o disecție a infernalului sistem în care suntem scufundați cu forța, dar și la o vizită în spatele ușilor închise unde acum e disperare mare. 

Tot ceea ce trăim din punct de vedere politic se înscrie în ceea eu numesc „Legea celor trei D”: dominație, disperare și disoluție. Fiecare regim marionetă trece prin aceste stadii. Dominația apare la instaurarea unui regim, imediat după alegeri. Tuturor li se spune că gata, ceea ce urmează va fi înfloritor, că ceea ce a fost rău a trecut s.a.m.d. Se impune așadar o pseudo speranță de mai bine. Noul regim are justificarea alegerilor, ceea ce-i dă legitimitate, astfel încât e îndreptățit să ia orice măsuri, pentru „binele colectiv de mai târziu”. Cei care l-au votat se îmbată cu succesul întronizatului de parcă ar fi propriul succes și găsesc justificare în orice acțiune pe care-o face regimul, inclusiv atunci când acea acțiune le e ostilă. Însă, treptat, încrederea se erodează și astfel se intră în cel de-al doilea stadiu, cel al disperării. În ciuda denumirii, regimul nu este încă pus sub semnul întrebării, dar eroziunea sa se remarcă și, în acest stadiu, se fac eforturi intense de marketing pentru menținerea sa. Cea mai comună strategie este „inventarea dușmanului” care, dacă vine, rupe tot, distruge bunăstarea, aduce dezastru. Doar că treptat apar dizidențele întrucât cei mai versați înțeleg că totul e pe un făgaș nefast. Însă, pentru o perioadă, mișcările tectonice sunt contrate de un marketing masiv. Jivinele media fac eforturi monumentale pentru a contrabalansa situația, pentru a „lupta împotriva dușmanului care, iată, și-a întins tentaculele chiar și la nivelul puterii”. Se înregistrează astfel un moment de echilibru întrucât mulți dintre cei inițial prostiți sunt din nou prostiți și asta pentru că, pur și simplu, sunt proști. Însă, treptat, marketingul devine surd, iar eroziunea e atât de mare încât regimul-marionetă nu mai are niciun cuvânt de spus. Propaganda amuțește. Acesta este stadiul de disoluție, cel în care inclusiv apropiații se îndepărtează, iar media este îndrumată mai degrabă spre criticarea regimului pentru a câștiga credibilitate. Iar credibilitatea pe care-o câștigă prin „lupta” cu deja obositul regim va fi pusă în practică pentru următorul ciclu, cel în care forțele se coalizează pentru viitorul „ales”, cel care redeschide o nouă serie prin contrazicerea anteriorului, vinovat de absolut toate relele. Este un joc tacit, înțeles de la bun început de toți participanții, mai puțin de masa ineptă a votanților, cei care se îndreaptă strict spre propunerile Sistemului, ca efect al marketingului pe care-l au.

La noi, în mare, prima etapă durează un mandat, disperarea deschide cel de-al doilea mandat, iar disoluția se instaurează în ultima parte a celui de-al doilea mandat. Așa a fost la băsescu, la fel a fost și la Plăvan. 

Probabil vă întrebați de ce funcționeză tot circul? Răspunsul e banal: societatea nu are memorie pe termen lung, de fapt e încurajată să nu aibă o astfel de memorie, iar media e cea care superficializează societatea. Știri „mereu noi” care vin pe toate canalele, evenimentele care se succed, condamnă individul la un consum  din ce în ce mai rapid de maculatură, astfel încât primordială devine memoria pe termen scurt. Societatea, ca ansamblu, este un animal a cărui inteligență sau memorie este dată de cei mai precari membri ai săi. Astfel, dacă memoria individului este una pe termen scurt, a societăți, în ansamblul său, e una pe termen și mai scurt. Asta face ca manipulata schemă ciclică să funcționeze natural Și, în ciuda repetiției să nu poată fi identificată decât de foarte puțini.

Și-acum, după ce am înțeles mecanismul, să vedem ce s-a întâmplat la noi. Am constatat o gripare a mecanismului cu ocazia ultimelor alegeri care, întrucât reprezentantul sistemului nu s-a calificat, au fost anulate. După un circ inept, sistemul s-a regrupat punându-l președinte pe Nicu Psihicu. S-au cheltuit o grămadă de bani absolut aiurea, s-au călcat în picioare o grămadă de legi, s-au făcut abuzuri absolut grosolane pentru a petici calea zălghitului către prima funcție în stat. Și astfel isteții din spate au crezut că s-a rezolvat povestea, că ciclul se va relua și totul va fi OK. Oare?

De fapt, ecuația pe care n-au înțeles-o a fost una cât se poate de banală. În prostia lor servilă, care trebuie să răspundă doar cu „Da, să trăiți!” în fața oricărei inepții venite din afară, n-au înțeles un element cât se poate de elementar, anume că, atunci când calci repetat pe bombeurile celui mai revoltat segment din societate, riști și pierzi. Situația de care nu a ținut nimeni cont este aceea că, odată cu impunerea lui băsescu, s-a început un meta-ciclu de furare a majorității. Alegerile repetate ale lui băsescu au fost TOATE fraude. Apoi s-a continuat prin impunerea Plăvanului gângav, o altă călcare în picioare a majorității, în două rânduri. Au crezut că merge așa fără să observe că primele două mandate ale lui băsescu au fost înscrise într-un meta-ciclu de dominare, iar mandatele Plăvanului s-au constituit în a doua fază a meta-ciclului, anume cea de disperare. Iată de ce ceea ce s-a întâmplat anul trecut nu a fost întâmplător. Majoritatea a ajuns la saturație și n-a mai putut fi oprită.

În imbecilitatea lor, oamenii sistemului au crezut că impunerea unui „fake Georgescu” în persoana diliului psihic Nicușor ar putea reseta jocul, fără să înțeleagă că, întrucât au încălcat regulile care presupuneau o schimbare majoră după băsescu, au dat naștere unui meta-ciclu care nu mai poate fi păcălit. Iar mișcarea este absolut de neînțeles întrucât Ponta, care ar fi trebuit să se constituie în răzbunarea față de băsescu, era tot omul lor, antrenat pentru rolul acesta. Ceea ce n-au înțeles prostovanii a fost că, prin intermediul Plăvanului, și-au auto-dinamitat poziția, generând un meta-ciclu care n-avea cum să evolueze altfel. Și uite-așa s-a ajuns la o confluență la finalizarea mandatului prostului de la Sibiu. Georgescu ar fi fost singura lor speranță de reset. În realitate nu cred că i-ar fi pus în vreun fel în pericol deoarece, așa cum am mai spus, aveau controlul Parlamentului, iar problemele economice ar fi dinamitat întreg mandatul lui Georgescu, care oricum ar fi stat sub semnul disoluției meta-cilului despre care v-am spus. Doar că ceea ce au făcut echivalează cu înlocuirea frauduloasă unui produs autentic, calitativ, cu unul low cost, achiziționat precipitat de pe Temu. Cum să te crezi vreodată că un neterminat precum Nicu Psihicu ar putea reseta zona nefastă în care s-a ajuns? Cum să îți imaginezi că pui un cort rupt în loc de-o vilă și nimeni nu se va prinde? E semn de incompetență masivă! 

Și uite-așa apare disperarea între ei. De ce? Pentru că dominația pe care au fabricat-o după ce Nicu Psihicu a fost impus, coalizând întreg spectrul politic în spatele său, a început să crape mai repede decât se așteptau. După Revoluție, președintele care a avut cea mai rapidă deteriorare a imaginii a fost Emil Constantinescu. Însă, chiar și în cazul său, s-a intrat în zona de disperare după doi ani, disoluția apărând în ultimul an de mandat. În cazul regimului-clovn al lui Nicu Psihicu, dominația a fost spulberată  în mai puțin de șase luni. S-a trecut rapid în zona de disperare, iar acum se cheltuiesc bani cu nemiluita pentru coalizarea mediei în spatele său. Am studiat comportamentul rețelelor sociale și ceea ce constat este o campanie masivă de PR. Tuturor celor din media li s-au dat bani serioși pentru „acapararea narațiunii”.   Cei nealiniați ideologic o pot vedea limpede  prin numărul teribil de mare de anunțuri politice sponsorizate din celălalt spectru, care efectiv le invadează fluxul. E o campanie dementă, ale cărei costuri sunt gigantice. Orice trompetă a sistemului a primit bani pentru propria publicitate. Mesajele sunt din nou coordonate, așa cum erau în campania electorală. Funcționează?

De fapt, toate sumele gigantice care se bagă în acțiunea „de resuscitare” semnalizează un singur lucru: panica! Așa cum, după ce au primit comanda, tovarășii sistemului au jucat prost, anulând alegerile, fix la fel fac acum când, văzând că barca ia apă, au pus din nou mâncătorii de rahat pe făgaș. Păduchii se bucură, doar e rost de bani însă merită? 

Vă dau un singur exemplu: Cotidianul. Au dat o groază de bani să-l achiziționeze, și-au pus acolo la butoane întreaga gașcă de inutili, gen Zachmann, Silviu Sergiu, Claudiu Crăciun etc., blurând voit articolele pline de substanță ale lui Călin Marchievici. Ce-au obținut? O publicație în tranziție spre neomarxism care e în picaj masiv din punct de vedere al numărului de cititori. De ce se întâmplă toate acestea?

Pentru că, dacă faza de dominație a ținut mai puțin de șase luni, faza de disoluție se va instala mult mai rapid, cel mai probabil în maxim trei luni de la finalul primei faze. Iar finalul a fost undeva spre sfârșiul lui septembrie! Există o relație de înjumătățire între cele două prime faze pe care nu am amintit-o: de obicei cea de-a doua fază durează cam jumătate din prima. În mandatul lui Constantinescu dominația s-a sfârșit după doi ani, disperarea a durat aproximativ un an, după care s-a intrat în disoluție. În mandatul lui băsescu, dominația a durat patru ani, disperarea doi ani, după care s-a intrat în disoluție. În meta-ciclul băsescu-Plăvan-Nicu Psihicu, dominația a ținut pe întreaga perioadă a lui băsescu, disperarea până la realegerea Plăvanului, iar acum, începând de atunci, suntem în disoluție. Există așadar o matematică a acestor faze.

Ce se întâmplă acum? După abuzul de anul trecut, majoritatea absolută a populației a fost trecută în „revenge mode”, ceea ce e critic. Nu poți ține populația atâta în zona de disoluție întrucât în final iese rău. Memoria pe termen scurt n-a mai fost resetată, astfel încât oamenii devin conștienți că trăiesc un coșmar de cel puțin douăzeci de ani. Asta e mai mult chiar și decât deceniul de coșmar al lui Ceaușescu. Iar Ceaușescu, dragi tovarăși și pretini, a sfârșit-o la zid! Sistemicii s-au mulțumit să constate că au reușit impunerea lui Nicu Psihicu, prin intermediul unei campanii aberante, în care au băgat bani cu nemiluita, atât de mulți încât nici măcar slugile de la AEP n-au putut să aprobe eliberarea întregii sume. Și, întrucât dezvăluirea listei de sponsori ar fi putut devoala întreaga structură de firme acoperite care au contribuit la așa-zisa „sponsorizare” a retardatului, au modificat inclusiv regulile prin intermediul sclavilor de la CCR. Toate aceste abuzuri nu au cum să funcționeze la infinit, iar ceea ce se vede e extrema disperare a tovarășilor care nu au replacement pentru stadiul în care s-a ajuns.

„Revolta PSD” este un punct pus la punct pentru calmarea spiritelor. Însă nu mai are nimeni încredere nici în asta. Circul se vede inclusiv din interiorul partidului unde revoltele reale sunt din ce în ce mai frecvente, iar vocile sparte ale unor „revoltați cu voie de sus” sunt considerate insuficiente. Inclusiv de la baza PNL-ului se aud voci revoltate. Colac peste pupăză, începe să intre vria inclusiv în cel mai dobitoc segment al populației, anume tefeliștii. Corporațiile multinaționale încep să concedieze masiv tefelei invocând AI-ul. De fapt, așa cum se știe, nu AI-ul concediază, ci necesitatea de optimizare care face ca India să devină din nou dezirabilă: în condițiile în care automatizarea face mare parte din treabă, restul de externalizare poate merge lejer la forța de muncă iefină și slab calificată din Asia. E un mod de operare la scară: inclusiv în SUA se concediază masiv și se angajează forță de muncă ieftină cu viză H-1B. 

Rețineți așadar că, atât din punct de vedere al meta-ciclului generat de impunerea Plăvanului, cât și din punctul de vedere al ciclului în care ne aflăm, suntem aproape de o disoluție absolută. Desigur, asta nu înseamnă că de mâine începe revoluția, dar e chiar mai rău de-atât întrucât o revoltă masivă poate începe oricând, de la orice accident. Inclusiv un fenomen banal, precum o amendă auto sau o  arestare abuzivă a vreunui dizident al sistemului, se poate constitui într-o revoluție în toată regula. Dar și mai grav e alt fenomen, anume posibilitatea ca orice forță interesată să poată genera o revoltă sistemică.  Nu mai există pic de tracțiune pentru actualul sistem nici măcar în interiorul său! Odată intrat totul într-o asemenea stare de disoluție, schimbarea sa devine facilă. Iată de ce propria incompetență a sistemului atotputernic de la noi este cea care-i sapă temeinic groapa. Ceea ce nu înțeleg ăștia e ceva cât se poate de simplu, pe care-l spun apăsat: buba va veni din afară, dar nu de acolo de unde se așteaptă! O să vedeți ce surpriză va fi!

Zelenski a furat, Kallas a acoperit: scandalul momentului care riscă să îngroape Europa!

Un zvon circulă cu viteza luminii. Dacă ați crezut jucăria cu furtul a o sută de milioane de EUR din Ucraina și n-ați înțeles că ăia erau banii de țigări, atunci n-ați înțeles nimic. Păi dacă de la sărăciile ălea din Republica Moldova s-au putut fura un miliard de euro, oare asta nu înseamnă că o sută de milioane reprezintă zero, adică nimic pentru mahării din Ucraina? Pentru aristocrația criminală de la Kiev ăia sunt banii pe care uiți că i-ai avut, pe care i-ai strecurat într-un buzunar și, pur și simplu, ai uitat de ei. Doar că, după ce organismele ucrainene anticorupție au anunțat că investighează, șobolanii au fugit. De ce? Știu că e posibil să vină adevărul peste ei și e bine să li se piardă urma.

Mindici s-a evaporat și, chiar dacă SUA i-au anulat viza, nu se știe bine pe unde și-a refăcut existența. Umerov, după cum v-am spus, nu s-a mai întors în Ucraina, doar mimează normalitatea prin postări pe rețelele sociale care mimează că ar avea o activitate în interiorul țării. Nici vorbă, acum e în Elveția, unde negociază cu europenii, ei înșiși îngroziți de perspectiva unei scăpări de sub control a narațiunii. Dacă Ursula a eludat - cu chiu și vai - problemuța vaccinurilor, ceea ce urmează e posibil să vie un val atât de mare care să înece întreaga UE, s-o ducă la disoluție. Posibil ca SUA încă să nu se fi hotărât ce face aici, dar asta nu calmează deloc spiritele. Să intrăm însă adânc în problemă pentru a înțelege care sunt bubele momentului.

Fostul analist CIA, Larry C. Johnson, a vorbit la podcastul Judging Freedom - găzduit de judecătorul Andrew Napolitano - despre o presupusă fraudă masivă implicând ajutoare occidentale pentru Ucraina, în valoare de aproximativ 48 de miliarde de dolari, care ar fi fost deturnate și spălate prin bănci estoniene. Conform lui Johnson, Departamentul Apărării SUA investighează o schemă uriașă de corupție legată de ajutoarele militare și financiare trimise Ucrainei de la începutul conflictului cu Rusia. Fondurile destinate înarmării și susținerii efortului de război ar fi fost deturnate de oficiali ucraineni din cercul președintelui Volodimir Zelenski. Johnson susține că majoritatea banilor au ajuns în conturile personale ale lui Zelenski și ale apropiaților săi. El descrie asta ca "cel mai mare caz de corupție" din istoria recentă a Ucrainei, care ar pune în pericol întregul efort de război, prin scăderea moralului și a credibilității.

Cu toate că Johnson este zugrăvit ca un pro-rus notoriu, backgroundul său spune cu totul altceva. Fost analist CIA în anii '80-'90, Johnson e acum consultant independent și analist geopolitic. E cunoscut pentru poziții critice față de politica SUA în Ucraina. În prezent conduce firma BERG Associates care este specializată în investigarea crimelor financiare și spălării de bani. Ca fost insider CIA, are acces la rețele de informații, dar declarațiile sale sunt adesea contestate ca fiind "one-sided". Însă nu așa au fost zugrăviți de fiecare dată toți cei care au spus adevărul? Mai țineți minte vaccinita și stupizenia deciziilor pandemice? Presa mainstream ar fi prima care ar trebui desființată într-o societate normală și asta nu printr-un act tiranic, ci, pur și simplu, prin lăsarea sa să trăiască strict din ceea ce produce, așa cum fac ceilalți, adică așa-zișii „conspiraționiști”.

Revenind la subiect merită să ne aplecăm asupra schemei de fraudare. O parte semnificativă din fonduri ar fi fost spălate prin bănci estoniene, folosind statul baltic drept hub financiar pentru operațiuni obscure. Johnson sugerează că Estonia a fost aleasă din două motive: pe de o parte sistemul său bancar este discret și, de cealaltă parte, proximitatea geografică o face ideală pentru operațiuni murdare de transport cash și spălare de bani. Aici intră automat acuzațiile politice: Johnson o implică pe Kaja Kallas(fost prim-ministru al Estoniei, acum Înalt Reprezentant UE pentru Afaceri Externe). El afirmă că Kallas ar avea un interes personal în prelungirea conflictului din Ucraina tocmai pentru a proteja aceste fluxuri financiare întrucât "majoritatea operațiunilor au trecut prin Estonia". Asta ar explica de ce Estonia(și Kallas) au fost atât de vocale în susținerea Ucrainei.

Acuzațiile însă vizează "mulți oficiali europeni de rang înalt", ceea ce ar putea zgudui instituțiile UE. Dacă se dovedește, ar duce la o criză majoră de încredere nu doar în scopul real al ajutoarelor pentru Ucraina, ci și în întreaga conducere coruptă a UE.

De fapt, după cum putem înțelege din expunerea lui Johnson, e vorba de o masivă schemă de spălare de bani care are ca scop canalizarea banilor dinspre fondurile publice spre buzunarele privale ale hoților participanți la schemă. Johnson, a menționat ca sursă principală o plângere a unui denunțător din interiorul suveicii(whistleblower) depusă la Departamentul de Justiție(DOJ) și Pentagon. Și-aici e partea frumoasă întrucât, acuzația venind din SUA, înseamnă că se confirmă ceea ce vedea toată lumea, dar nimeni din sferele rarefiate ale puterii nu voia să vadă, anume că finanțarea efortului de război al Ucrainei a fost o suveică menită a finanța cercurile de putere și propagandă ale Partidului Democrat. Și-aici e un interes major al lui Trump care, prin dezvăluirea vinovaților, poate îngropa definitiv Partidul Democrat.

Ceea ce vedem este un adevărat modus operandi: banii publici sunt alocați printr-o schemă guvernamentală de ajutor(la noi ținută secretă pentru a nu ridica suspiciuni sau opoziții), după care intră în mașina de spălat bani ucraineană, din care pleacă spre paradisuri fiscale(via Estonia), unde banii furați se împart între oficialii ucraineni corupți și finanțatorii lor la fel de corupți, care astfel se trezesc îmbogățiți din banii publici ai contribuabililor pe care-i vrăjesc cu „deficite bugetare care trebuie acoperite inclusiv prin taxarea cuștii câinelui”.

Asta e de fapt schema și aici trebuie să căscăm ochii cât se poate de bine! Motivul e simplu: statul e un infractor la fel de mare precum hoții care-l conduc. Desigur, speranța oamenilor este că întreg scandalul va ieși la lumină. Nu-mi e clar cât anume din acest scandal va deveni public. Doar dacă SUA își propune să distrugă UE ar putea lăsa treburile să curgă întrucât aceasta este cea mai scurtă cale spre desființarea artificialei construcții europene. Însă nu trebuie să uităm că, în ciuda aparentei „schimbări de macaz”, politica SUA este neschimbată. Și-acum țineți-vă bine deoarece vine bomba!

În realitate, SUA începe să se confrunte cu un deficit de hidrocarburi și, pentru a-l acoperi, acum pornește colaborarea directă cu Rusia. În fosta Administrație se știa că se va ajunge la un deficit energetic, astfel încât s-a pariat pe destructurarea Rusiei prin intermediul războiului proxy din Ucraina și preluarea pe gratis a imenselor resurse rusești. Acum, când s-au lovit de zidul de fier al Moscovei, caută să schimbe macazul indicând că „nu ei, ci ceilalți” sunt vinovați de agresiune. Însă politica e aceeași, doar că acum au înțeles că trebuie să plătească prețul corect. Iar prețul corect, credeți-mă, îl veți vedea în scurt timp. Vă dau doar un tips: 30 lei pe litrul de benzină la pompă. În câteva luni!

De ce impozitul pe proprietate este o fraudă?

Impozitul pe proprietate este o fraudă, în ciuda faptului că a fost practicat din cele mai vechi timpuri. O variantă coerentă a acestui tip de impozit o avem încă din timpul Imperiului Roman, atunci când erau taxate inclusiv animalele pe care le dețineai. Iată argumentul pe care se bazează fiscaliștii contemporani pentru a justifica jefuirea populației printr-unul dintre cele mai intruzive impozite, care ajunge să distrugă oamenii.

Dominația NVIDIA pe AI e pe cale să se topească. A apărut jucătorul tăcut care a dezvoltat cel mai avansat cip AI(Hint: Nu e China)

Dacă vă voi spune că întreaga retorică a Nvidia e pe cale să se dizolve mă veți crede? Dacă vă voi spune că Nvidia deja a fost îngropată de un jucător tăcut, iar acel jucător nici măcar nu-i unul chinez, vă veți trezi din sevraj? Dar dacă vă voi spune că acel jucător a dezvoltat fără conferințe de presă zgomotoase cea mai avansată soluție AI a momentului mă veți crede? Relaxați-vă pentru că azi vă voi spune o poveste care mi se pare extrem de interesantă. Și promit să folosesc un limbaj cât mai facil, astfel încât totul să fie înțeles și de cei care nu au idee de sectorul tehnologic.

Nvidia: de la „minunea AI” la cea mai mare fraudă care poate prăbuși întreg sistemul

Ieri primesc următorul comentariu pe blog: „Dar de Nvidia ce zici? Ai văzut rezultatele financiare anunțate ieri? Te oftici?”. Inițial am vrut să-l public și să-i răspund pe loc omului, că urmează să mă ocup azi de problemă. Doar că, până la urmă, nu l-am mai publicat deoarece m-am hotărât să-i dau o vizibilitate mai mare decât ar fi avut-o în secțiunea de comentarii.

Bomba japoneză: piața obligațiunilor japoneze prăbușește arhitectura financiară mondială

Au trecut doar două zile de când am publicat un articol relevant despre miezul a ceea ce se întâmplă în Japonia și cum un mecanism care părea fără sfârșit se prăbușește cu repeziciune. Există numeroase cauze pe care le vom analiza acum, aprofundând cumva ceea ce am discutat în urmă cu două zile.

De ce Rusia nu va ierta niciodată SUA? Adevărul inconfortabil nespus, dar care se vede limpede în Rusia.

Mulți se lasă cotropiți de declarațiile lumii diplomatice, fără să înțeleagă valențele limbajului diplomatic. Glumind, putem spune că atunci când ți se spune „din păcate, vedem o divergență fundamentală între existența dumneavoastră și interesele noastre vitale” ar cam trebui s-o iei la fugă. V-ați întrebat de ce diplomația rusă vorbește despre „partenerii noștri” și nu despre dușmanii noștri, așa cum ar fi real? E simplu: în cazul dușmanului acțiunea violentă este justificată de statutul său, în timp ce în cazul partenerului e vorba de trădare, pe care ești îndreptățit s-o pedepsești aspru.

Ați putea, de asemenea, să vă întrebați de ce a fost aleasă Ungaria ca loc de întâlnire Trump-Putin și nu o zonă din Orientul Îndepărtat al Rusiei, cum ar fi fost simetric. Așa cum prima întâlnire s-a desfășurat în Alaska, cea de-a doua întâlnire s-ar fi putut desfășura la Vladivostok, Habarovsk sau Petropavlovsk-Kamceatski. De ce nu s-a aranjat o astfel de întâlnire? Nu doar că nu s-a aranjat, dar nici nu se va aranja niciodată! Sosirea lui Putin în Alaska a fost cumva justificată de faptul că pământul respectiv este rusesc. Însă primirea unui american pe pământ rusesc este absolut de neacceptat pentru Rusia în acest moment. Dacă s-ar fi aranjat o astfel de întâlnire s-ar fi sugerat o iertare istorică a SUA, doar că nu este cazul. Dar, totuși, care poate fi motivul?

În mod normal este vorba despre arhitectura de securitate negociată pentru perioada post Războiul Rece. Dacă mai țineți minte, acel „not one inch” al lui James Baker însemna o lume puțin mai normală decât imbecilitatea la care s-a ajuns. Țările Estului European trebuiau să fie lăsate să-și găsească singure drumul de revenirea din comunism, căzându-se de acord inclusiv asupra unor pachete financiare care ar fi ajutat reconstrucția și adaptarea la economia de piață. Neutralitatea militară și politică a acestor state era considerată axiomatică, asigurându-se astfel inclusiv necesarul de securitate al Rusiei într-o lume care ar fi trebuit să elimine războiul ca opțiune. A fost așa?

Evident nu. Culmea, cu toate că URSS permisese inclusiv utilizarea externă a unor agenți de-ai săi pentru destrămarea controlată a regimurilor comuniste ale Estului, ceea ce a urmat a fost o golănie fără margini. Occidentul a tăbărât precum tâlharul asupra unui copil naiv rămas fără ajutor. Și-au infiltrat agenții, și-au dezvoltat rețele finanțate din banii care ar fi trebuit să asigure tranziția și au transformat lumea estică într-un dușman pe față al URSS, luând ca bază ura care exista oricum în societățile Estului față de Imperiul de la Răsărit. Însă, paralel cu distrugerea Estului, agenții SUA își desfășurau activitatea de distrugere programatică a URSS. Brusc, banii americani au început să fie canalizați către miliardari ruși de carton, răsăriți de nicăieri. 

În 1991 s-a reușit destrămarea URSS, după care Rusia a intrat într-un proces avansat de degradare. FMI și SUA  au început să finanțeze Rusia, aparent pentru asigurarea unei tranziții controlate astfel încât, spuneau ei, după o scurtă suferință să urmeze bunăstarea. Și-au asigurat inclusiv telecomenzi eficiente în Guvern, precum premierul Viktor Cernomîrdin sau mult prea dubiosul Anatoli Ciubais, responsabilul cu privatizarea și autor al controversatului program „Împrumuturi pentru acțiuni”, programul prin care au răsărit toți oligarhii cunoscuți ai Rusiei, inclusiv impetuosul Hodorkovski. 

În anii 90, în timp ce Occidentul predica Rusiei despre „piețele libere”, au fost elaborate legi special gândite pentru a face ca Rusia să nu mai aibă acces la beneficiile din propriul petrol. După prăbușirea URSS am avut așa-numitele acorduri de partajare a producției, susținute de SUA. Astfel companiile străine au preluat profiturile, în timp ce Rusiei i-au rămas cheltuielile și câteva fărâme din profit. În fapt, sub masca tranziției la economia de piață s-a pus în aplicare un program parșiv de transformarea  Rusiei într-o colonie, exact așa cum au făcut în toate țările Estului Europei.

Ca să înțelegeți, urmând termenii înțelegerilor de partajare, din propriul petrol Rusia primea mai puțin de 10% și plătea cheltuielile, rezultând astfel un dezastru bugetar. Totul părea uns, iar pe măsură ce rusul de rând sărăcea, devenea și mai ieftin de cumpărat. Polarizarea excesivă a societății - între oligarhii miliardari răsăriți peste noapte și oamenii care abia își duceau traiul de pe o zi pe alta - era modelul ales pentru Rusia. 

Unde s-a greșit? Rușii au crezut basmele cu companiile care se luptă pentru cota de piață și care astfel contribuie la o bunăstare generalizată, din care rezultă o eficientizare a activității, un progres perpetuu al societății și o bunăstare a omului de rând. Același basm care ni s-a predat și ni se predă în neo-lecțiile de „informare politică” desfășurate acum la scară, în toată media. Lumea nu realizează nici măcar acum că acele companii denumite „investitori străini” sunt, în realitate, statul profund occidental, beneficiind de întreaga infrastructură politico-militară și de intelligence a Occidentului. În timp ce la suprafață totul e descris frumos, în subteran avem aburii unei conspirații teribile, în care oamenii tenebrelor manipulează totul după bunul plac. 

Ceea ce trebuie să știți este că la momentul „partajării producției” Rusia era țara care obținea cel mai mic preț din lume pentru resursele sale. Nici statele africane nu obțineau atât de puțin, iar prin manevre dubioase toate resursele ajunseseră sub control străin, guvernate de o legislație ne-rusească. În paranteză vă spun că acum lipitorile occidentale au dus jaful pe „noi culmi de progres și civilizație”. De exemplu, pentru petrolul pe care-l extrag din apele teritoriale ale Greciei, cei de la Exxon dau statului grec ... 1.58%. Asta în cazul în care vă întrebați de ce Grecia este o țară predispusă falimentului. Acum, pentru a înțelege deplin ce se ascundea în spatele privatizărilor cu cântec din Rusia, ar trebui să vedeți(sau să revedeți) interviul în care Hodorkovski recunoaște, la douăzeci de ani distanță de la acele evenimente, că în spatele său se afla Jacob Rotschild. De asemenea, ar trebui să înțelegeți inclusiv cum crime oribile, precum asasinările lui  Stephen Curtis(accident de elicopter) sau Yuri Golubev(infract în arestul poliției londoneze), au putut fi executate cu atât sânge rece. 

Revenind, voi spune că jafurile de neimaginat ale bandiților occidentali s-au transformat în premisele renașterii Rusiei. Nucleele dure ale KGB s-au regrupat și au hotărât recucerirea țării, dar cum acțiunea nu se putea face brusc, au pus în practică o strategie de încețoșare. Putin a apărut în politica mare în 1996, inițial ca adjunct al șefului Direcției Administrative a Președintelui(avea chiar și un dosar cu cântec în relația cu Germania). Până în 1998 a ajuns Director al Serviciului Federal de Securitate (FSB), după care a cumulat această poziție cu cea de Secretar al Consiliului de Securitate(mai 1999). La sfârșitul anului a fost numit premier, ulterior preluând ca interimar funcția lui Boris Elțîn. A fost un plan croit din timp și pus în practică extrem de rapid și coerent. În timp ce Elțîn se maimuțărea, adormind instinctele Occidentului, Putin era împins discret spre vârful statului. 

Prima parte a mandatului lui Putin a fost una „globalistă”, tot pentru adormirea instinctelor balaurului. În timp ce poza ca globalist convins, paradea miliardarii de carton ai Rusiei până când a readus toate activele furate sub controlul statului. Nu-i de mirare că bugetul Rusiei a crescut de 3-4 ori doar ca efect al lichidărilor privatizărilor făcute printr-o corupție de cea mai joasă speță. Dar nu vă imaginați că a fost simplu. De exemplu, proiectele de extracție Sahalin 1 și 2 au rămas sub control preponderent occidental până la începerea conflictului din Ucraina când, profitând de sancțiunile internaționale, Rusia a reușit preluarea controlului acestor facilități. E de menționat că Putin a pus atât de bine în aplicare „poza globalistă” încât a cerut inclusiv aderarea Rusiei la NATO. A fost o lovitură de maestru întrucât i-a condus pe occidentali către negarea pe față a angajamentelor pe care și le luaseră. În timp ce URSS a acceptat desființarea Tratatului de la Varșovia, Occidentul a profitat pentru a înainta până la granițele Rusiei.

De fapt, putem vedea cererea Rusiei de aderare la NATO ca pe o tentativă de repunere la punct a înțelegerilor inițiale URSS-SUA. Refuzul a mers pe calea fără întoarcere, iar de-aici a început marea ruptură. Escaladarea absolută s-a produs cu ocazia Olimpiadei de Iană de la Sochi. Atunci, provocările Occidentului au fost pe față, culminând cu mizeria Maidanului de la Kiev. Din acel moment a devenit cât se poate de clar că Occidentul caută un război cu Rusia, iar Putin a putut redeveni ceea ce era de fapt, anume un naționalist rus.

Ajungem așadar în zilele noastre, în care constatăm că ciocnirea din Ucraina era inevitabilă, iar angajamentul Occidentului acolo este total. Din acest punct de vedere, orice înțelegere dintre cele două părți nu poate fi una temeinică, indiferent cine ar veni la putere într-o parte sau alta. Rusia nu poate lăsa umilința îndurată nerăzbunată, astfel încât tot ceea ce se va petrece în perioada următoare va fi exploziv până când una dintre părți este înfrântă. Ca în ultimul Război, Rusia s-a văzut târâtă cu forța în prima linie, din nou europenii au repetat jocul lor tembel de-a cucerirea Rusiei și, din nou, Rusia e hotărâtă să-și apere țara până la ultimul pământean. Este avertismentul sumbru pe care trebuie să-l înțelegem.

Dacă până acum conflictul din Ucraina a fost unul localizat, Occidentul, prin Vestul Europei, îl vrea generalizat. Și, probabil, îl va avea generalizat, așa cum și-l dorește. Poate însă Rusia să câștige un meci dintre ea și Occident? E sub semnul întrebării. Însă ceea ce e cert este că, dacă cineva va înclina balanța în favoarea sa, așa cum s-a întâmplat la ultimul Război, atunci rușii vor ajunge nu doar până la Berlin, ci până la Londra și Paris. Va interveni jucătorul tăcut?

Stop joc! Cine plătește nota de plată a bunăstării? Revenirea la costul real al capitalului va sfărâma economia globală

Roșii americane trimise la împachetat în China pentru ca apoi să fie vândute în supermarketurile americane. E un exemplu care mă obsedează privind cultura risipei generate de banii ieftini. Atât de ieftini au fost banii încât o companie care abia se târa în țara ei a ajuns să invadeze Europa cu supermarketurile sale în care vinde carton și plastic la prețuri mici. Atât de ieftin încât țăranii spun cu emfază că „nu se mai merită să ai porc sau vacă”. Atât de ieftin încât orice om a ajuns să se creadă nabab într-o fake-economie care face din rahat brand. Tenișii au ajuns să coste cât o pereche de pantofi sport premium pe vremuri, treningurile din plastic cât un costum de lână în alte vremuri, iar o jachetă mizerabilă de fâș - care se rupe în 3-4 luni - cât un palton care te ținea zece ani. Nu e ceva ciudat?

E imposibil să nu vă fi întrebat care-i sursa bunăstării și cum de oamenii aruncă atât de ușor banii lor pe niște mizerii fără valoare? Dacă mergi în parcările supermarket-urilor te crucești la câte junk-uri pot să cumpere oamenii. Cum e posibil? De unde atâta ușurătate a risipei?

V-ați gândit probabil că totul vine de la FED, banca centrală americană care, până la urmă, inundă lumea cu bani. Și, cum SUA are nevoie de dobânzi mici, lumea întreagă a trecut la dobânzi mici. Ar fi explicația cea mai favorabilă, doar că nu e una exactă, iar azi vă voi explica întreg fenomenul mecanicii monetare contemporane. Dar înainte ar trebui să înțelegem cum de-a reușit SUA să devină jucătorul nr. 1 al finanțelor mondiale.

După Al Doilea Război Mondial, unul dintre principalii câștigători era Anglia, imperiul unde soarele nu apunea niciodată. Însă, pentru englezi, s-a întâmplat ceva fenomenal: cu toate că au câștigat Războiul, au pierdut lumea. Întreaga lor lume colonială s-a prăbușit pe fondul irelevanței economice a Angliei. Londra, cea care fusese până atunci centrul mondial al finanțelor, ceda locul mult mai impetuoaselor instituții similare de peste Ocean. Brusc, lumea lor s-a prăbușit. Lira sterlină a devenit o monedă banală și golită de sens, pe măsură ce imperiul se destrăma din toate părțile. Care era motivul real? Economia. 

SUA avea o productivitate de invidiat, Anglia nici nu mai exista. Orice aveai nevoie era mai ieftin și mai bun dacă era produs în SUA. Banda de producție americane, inventată de Ford și perfecționată de nenumărate iterații, era mașina de tocat a vechii lumi și creatoarea impetuoasă a noii lumi. Uite-așa, treptat, a fost impus primul „circuit”, căruia i-am putea spune auro-dolarul. Rezervele imense de aur ale SUA și rolul de lider al Războiului împotriva Axei i-au permis să emită cea mai credibilă monedă a vremii: oricând dolarul putea fi schimbat în echivalentul său în aur, căpătând astfel valențe globale. 

Ca de fiecare dată în istorie, aberațiile populiste ale guvernelor fac ca moneda să se erodeze, chiar și când este strânsă într-o chingă precum cea a aurului. Mereu guvernele au capacitatea prostească de a cheltui bani pe care nu-i au, rezultând o depreciere previzibilă a banului. Asta s-a întâmplat și în SUA, în momentul în care Nixon a pus capăt denominării în aur a dolarului. O mișcare brutală, de-a dreptul teroristă, care ar fi trebuit să stârnească un val de nemulțumire la nivel mondial și care să se încheie cu abandonarea dolarului. N-a fost așa, SUA încă erau puternice, astfel încât au reușit să-și impună noua paradigmă, menținând dolarul ca monedă mondială de facto, în ciuda faptului că nu reprezenta nimic. A mai fost însă ceva. 

Dincolo de puterea economică a SUA, care era reală, o nouă schemă a luat locul auro-dolarului, anume petro-dolarul. Înțelegerea dintre SUA și Arabia Saudită a creat un veritabil circuit economic care a revitalizat dolarul, aruncându-l din nou în față ca monedă primară „justificată”. Dar lipsa chingii aurului a făcut ca finanțele SUA s-o ia realmente razna, mai ales pe fondul hotărârii de a câștiga Războiul Rece. De fapt, dacă e să judecăm limpede, pe cifre, constatăm un fenomen ciudat: puterea SUA a scăzut teribil în următorii 15 ani, ridicându-se un nou far călăuzitor al lumii, anume Japonia. Produsele sale hightech au lăsat în urmă SUA, iar prețurile efectiv au zdrobit nu doar industria americană, ci și pe cea europeană. Japonia deja lucra la o altă scară, era echivalentul Chinei de azi. Seriozitate, disciplină, calitate și prețuri imbatabile. Cine să-i oprească? Cum cine? Doar Japonia a fost și este o țară sub ocupație.

Așa a apărut în 1985 evenimentul cunoscut drept Acordul Plaza. Ca să fim corecți, încă din 1980 Japoniei i s-a pus în vedere să-și reducă voluntar exporturile către SUA, dar în 1985 ministrul de finanțe și guvernatorul Băncii Centrale a Japoniei au fost înghesuiți în hotelul Plaza, punându-li-se în vedere reducerea absolută a debalansării dintre ei și restul lumii. Și uite-așa a apărut o nouă înțelegere care-a menținut supremația dolarului.

Japonezii au fost obligați să-și devalorizeze moneda. Înainte de Acord, cursul era de 1$(USD) la 240¥(JPY). În doi ani cursul a ajuns la 130¥ la dolar, moneda jponeză apreciindu-se atât de tare încât produsele țării au ajuns duble pe piețele de export. Și așa a început marea stagflație japoneză. Doar că acesta nu a fost unicul fenomen. Treptat, Banca Centrală a Japoniei a devenit PRIMUL CREDITOR AL LUMII, punându-se bazele unui circuit financiar fabulos, cel cunoscut de destul de puțini inițiați ai lumii financiare, anume Yen Carry Trade.

Bazându-se pe dobânzile voit mici ale yenilor, investitorii(fonduri speculative, instituții financiare) se împrumută masiv în Yeni Japonezi(JPY) la o rată a dobânzii foarte mică. Apoi convertesc yenii împrumutați în moneda unei țări cu o rată a dobânzii semnificativ mai mare(de exemplu, dolarul SUA, euro sau dolarul Australian). Urmează investirea banilor schimbați în active care oferă un randament ridicat în moneda respectivă, cum ar fi obligațiuni guvernamentale, acțiuni sau alte instrumente financiare. Cam care e profitul? Imens. Dacă te împrumuți de pe piața japoneză cu 0.5% și investești în obligațiuni americane cu 3% obții un randament de 2.5% pe an fără riscuri. E alchimie, banii sunt produși prin transmutația nimicului. 

Ratele mici de dobândă practicate de Banca Japoniei - care era și primul creditor al datoriei americane - au condus la premisele care au scăzut dobânzile. Mecanica financiară ne spune că, în momentul existenței unei astfel de oportunități, piețele tind să se echilibreze. Iată mecanismul infam care a permis scăderea dobânzilor la dolar și EUR, un mecanism cât se poate logic și dubios în același timp. Vă vine sau nu să credeți, nebunia acestui circuit financiar a canalizat lumea în cea mai turbată perioadă a sa, punând bazele crizelor dotcom și subprime. Am analizat de mult prea multe ori criza subprime pentru a mai insista acum. Așa ceva, pur și simplu, într-o lume cât de cât normală NU ESTE POSIBIL!

Ceea ce nu s-a înțeles a fost faptul că 2008 - anul crizei subprime - a însemnat ruperea totală de normalitate și intrarea într-o epocă a irealului. Pur și simplu dolarul și fenomenul economic din jurul său nu mai aveau justificare. Dar asta nu a oprit dezvoltarea fabuloasă a randamentelor pe fondul hârșâitelor circuite financiare ale trecutului: petrodolar și „finanțatorul japonez”.

Vă vine sau nu să credeți, Japonia este cel mai mare creditor al lumii, cu active externe nete de peste 3 trilioane de dolari(se vorbește despre sume care ar depăși 4 trilioane!). Când vă uitați la gradul de îndatorare extrem al Japoniei ar trebui să puneți în calcul un element aproape invizibil: țara răsăritului a împrumutat extern sume de aproximativ 14 trilioane $, având credite de aproximativ 10 trilioane $. Și totul la un PIB de 4 trilioane de dolari! Vă vine să credeți? Chiar și aflați sub ocupație, japonezii au jucat inteligent un joc care, chiar dacă le-a afectat economia, i-a menținut solvabili și oricând gata de restart! Și-acum puteți înțelege momentul cheie!

10 noiembrie 2025, o dată ca oricare alta, dar în care randamentul obligațiunilor de stat japoneze pe 10 ani a atins 1,71%. Pare ceva banal, nu-i așa? O altă cifră care nici măcar nu are cum să stârnească atenția. Ce-i atât de special aici? Păi este întrucât este cel mai mare randament din 2008 încoace. Și dacă vorbim de randamente, cele din 2008 au fost ca rezultat al furtunii de pe piețe, însă aici nu e vorba aparent de nicio furtună, ci de semințele unui adevărat uragan care e în formare. Așa ceva n-ați mai văzut niciodată.

Valoarea mare a randamentului obligațiunilor japoneze e un semnal. Așa cum un general, dintr-o mișcare a mâinii produce o regrupare masivă a soldaților săi de pe câmpul de luptă, la fel se întâmplă și cu mișcarea politică a Japoniei: e o chemare a banilor plasați în afară către casă, sugerând încheierea Acordului Plaza. Ce înseamnă însă în termeni reali? În primul rând, jucătorii instituționali din Japonia, cei care au profitat cot la cot cu ceilalți de Yen Carry Trade, își retrag banii de pe piețele internaționale deoarece pentru ei începe epoca riscului valutar. Și există un echilibru pe care un administrator al unor astfel de fonduri îl înțelege extrem de bine, mai ales în condițiile în care Banca Japoniei pare hotărâtă în acțiunile sale. Apoi vin investitorii internaționali care-și văd ruinate pozițiile, astfel încât încep să vândă titlurile care, până mai ieri, le asigurau profitabilitatea. 

Aceste vânzări în cascadă de titluri de datorie pun presiune pe finanțele țărilor emitente care, pentru a face rost de bani, sunt obligate să ofere randamente mai mari. Păstrându-se la o distanță suficientă între dobânzile japoneze și cele ale lor, pot menține astfel interesul investitorilor. Doar că un randament mai mare înseamnă plăți mai mari cu dobânzile. Imaginați-vă cum e pentru SUA, unde cheltuielile cu dobânzile au depășit cu mult bugetul apărării! Înțelegeți? E un fenomen complex care nu face altceva decât să se constituie într-un uriaș tsunami financiar la nivel global!

Culmea, întregul fenomen nu e unul generat arbitrar. Japonia CHIAR E NEVOITĂ SĂ PROCEDEZE ASTFEL deoarece are o presiune internă din partea populației sale îmbătrânite, căreia trebuie să-i ofere randamente mai mari pentru fondurile de pensii. Și astfel se declanșează o pârghie financiară imensă întrucât acum cel mai mare creditor al lumii a ajuns la momentul în care își cere banii înapoi.

Când randamentele se normalizează în Japonia putem spune că e similar „datului cu sec”. Și-aici încep problemele întrucât, dintre jucătorii de la masă, Japonia e singura care a jucat cu bani reali, pe poziții solide, în timp ce restul celorlalți au jucat la cacealma, dând impresia de soliditate. Iar când se strigă stop joc începe să doară, iar piețele se însângerează.

Ce se întâmplă deja e grav. Singurul scenariu benefic pentru actuala ordine mondială ar fi acela în care yenul japonez ar prelua rolul dolarului, transformând Nikkei în vedeta internațională a fluxurilor financiare și transformând SUA într-o provincie insignifiantă, așa cum a fost Anglia de după Război. Ar fi probabil cea mai umilitoare înfrângere din partea fostului dușman aflat sub ocupație. Există, desigur, și un scenariu în care Japonia temporizează returnarea capitalurilor sale, printr-o politică extrem de controlată a dobânzii. Însă povestea acestor randamente nu e atât de limpede întrucât ele pot produce inflație, iar inflația necesitatea unei creșteri a randamentului ceea ce s-ar finaliiza cu forțarea din partea Băncii Japoniei a reintroducerii controlului curbei randamentelor sau reluarea relaxării cantitative pe scară largă, în ciuda inflației peste țintă! Ar fi un fenomen terminal, punând în balanță presiunea datoriilor record ale Japoniei, raportate la PIB-ul său.

Indiferent de ceea ce se va întâmpla, putem spune că suntem la o aruncătură de băț distanță de un fenomen generalizat de creștere a randamentelor, dincolo de ceea ce și-ar dori Băncile Centrale sau factorii politici. Am ajuns în momentul în care capcana monetară e totală, prinzând în interiorul său inclusiv Băncile Centrale. Știți doar că v-am explicat pe larg că, după trecerea în imaginar petrecută în 2008, la următoarea criză Băncile Centrale vor rămâne în fundul gol. 

E un punct terminus care ar fi putut fi rezolvat prin dezvoltarea unui alt circuit financiar, spre exemplu în japonizarea Chinei. Doar că aici avem o problemă cât casa întrucât, după cum bine știți, China nu e Japonia. China s-a aflat printre câștigătorii Războiului, astfel încât opinia SUA acolo nu valorează prea multe parale. Și, da, nici măcar opinia celor care se află în spatele „opiniei SUA”. Spun asta pentru cei care mă acuză că nu dau cărțile pe față, în condițiile în care ei reduc într-un mod naiv harta forțelor lumii, după cum vor strict cei pe care-i atacă!

Iată acum ce se întâmplă cu adevărat. Comerțul dintre China și Rusia a fost un experiment care a arătat că lumea poate funcționa fără dolar și asta fără a se afunda. Imensa creștere a Rusiei, continuarea ascensiunii Chinei în ciuda faulturilor americane, arată limpede că ceva e putred în Occident. Iar putrezeala are un nume: lipsa de relevanță. Mai țineți minte când clovnii Uniunii Europene s-au ridicat vocal spunând că China e obligată să facă transferuri tehnologice către Europa pentru a echilibra balanța comercială? Ce-a fost acea ieșire? Speranța deșartă a papagalilor Comisiei Europene era că vor repeta Acordul Plaza, de data aceasta cu China. Cum să fii totuși atât de prost încât să crezi că vei putea îngenunchea China așa cum ai făcut-o cu o țară aflată sub ocupație? Iar răspunsul Chinei a fost unul pe măsură, în spatele mesajului diplomatic fiind o întrebare jenantă: „Cine sunteți voi, pigmeilor?”.

Las pentru mai târziu analiza a ceea ce urmează la nivel global, anume analiza lumii post-dolar. Ceea ce însă contează acum este efectul imediat al noii politici a Japoniei. E o politică a disperării, generată de forțele pieței și, automat, e imposibil de contrat. Ceea ce înseamnă că, pe termen scurt, vom vedea o creștere masivă a randamentelor datoriei statelor, generată de disperarea de a se putea finanța. Doar că, după o astfel de disperare nu poate urma nimic altceva decât falimentul întrucât matematica e total inflexibilă, nelăsând loc de echivocuri.

Lovitura de stat: de la dictatura unui regim slab la dezastrul total

E revoltător ceea ce se întâmplă. Aproape a trecut un an de la anularea alegerilor, iar proștii din capul țării, în afara unor imbecilități, n-au reușit să-l acuze pe Georgescu decât  că e legionar, prin prisma unui citat. Care citat intră în contradicție cu legea lui Vexler, un cetățean neales de nimeni în Parlament și intrat acolo pe algoritmul pentru minoritățile naționale. Pentru cei care-și pun în cap să înjure evreii am o replică pe care-o repet mereu: oare evreii sunt de vină că avem în fruntea țării niște boi cretini care execută orice, fără o minimă filtrare a aceea ce li s-a cerut să facă? Legea Vexler este neconstituțională întrucât nu poți încălca la modul acesta Articolul 30 al Constituției, ajungând la chestiuni absurde, în care hotărârile judecătorești ale dictaturii carliste sau ale regimului bolșevic devin literă de lege!

Când planul Occidentului se înfundă, rămâne doar verdictul: CORUPȚIE!

Am scris extrem de mult despre corupția ucraineană, încă din perioada în care subiectul era tabu, „de nerostit”. Pe vremea apologiei „eroului Zelenskyi”, chiar și a-l bănui de fapte neconforme era considerată o impietate atât de mare încât jurnaliștii sistemului te lichidau, aruncându-te la groapa pro-rusă și conspiraționistă. Dar oare nu același comportament l-am tot văzut repetându-se de fiecare dată? Oare nu aceleași și aceleași șabloane au fost repetate până la refuz, de fiecare dată când ideologia spunea că trebuie să mergem pe drumul descris de ea și orice încercare de a călca lateral era aspru criticată sau pedepsită? Ați uitat amenzile nesimțite din timpul ilegalei stări de urgență pandemice? Ați uitat „vaccinurile miraculoase”?

NU E ISTORIE – e ACUM! Germenii revoluției care bate la ușă

Am văzut aseară în reluare spectacolul macabro-prostesc al conferinței de presă ținute de bolnavul psihic de la Cotroceni. Un plictis absolut în care ocupantul ilegal al fotoliului prezidențial a ținut cu tot dinadinsul să ne repete sloganele și imbecilitățile ideologiei impuse prin împingerea sa ilegitimă pe cea mai înaltă poziție a statului român. Cu toate că cei din spatele diliului se străduiesc din răsputeri să strecoare în discursurile sale elemente care să fie percepute de marea masă de români ca fiind „corecte” sau „pozitive”, realitatea din intestinele statului e una extrem de dubioasă.

Când imperiile cad, o fac din interior: America e în incapacitate de a ieși din propria-i capcană

Imperiul Roman a căzut din cauza costurilor propriei puteri. Istoria se repetă, doar moneda s-a schimbat. Asta ar sintetiza ceea ce urmează să spun azi. Vă uitați fascinați la spectacolul din Congresul american în care se discută - pentru a câta oară? - spinoasa problemă a „debt ceiling”? Ați înțeles-o? Puteți răspunde afirmativ doar dacă ați realizat că deja „debt ceiling” nu mai e o limită, ci un ritual.

Musk, inovația și confruntările prezentului

Musk este un caz de individ care știe să profite de val și știe s-o facă atât de bine încât, pentru a profita la maxim, își inginerizează propriile valuri. Așa a fost cu banii digitali, cu tehnologia spațială „low cost”, cu mașinile electrice s.a.m.d. Inclusiv în politică a vrut să-și facă propriul drum, doar că nu i-a mers, întrucât acolo s-a lovit de un adevărat zid impenetrabil. 

Ministerul Apărării Naționale ne mai dă un tun răsunător

Probabil vă puneți întrebarea ce-i cu atâtea șpăgi dezvăluite în ultima perioadă. Să dai un milion și jumătate de EUR doar pentru o audiență la Bolojan este deja ceva ce, pentru omul obișnuit, depășește limita înțelegerii. Avem apoi „șpaga demascată” de la Ministerul Apărării Naționale, și asta de un milin de EUR. Poate vă întrebați de ce sunt dezvăluite aceste șpăgi? Oare pentru că sunt cinstiți ocupanții fotoliilor respective(bine, Bolojan pare luat prin surprindere întrucât DNA-ul a dezvăluit șpaga)? Aiurea! Motivul real pare a fi unul și care-o să vă termine, anume faptul că șpăgile ... au fost prea mici.

Obiectiv despre Oana Gheorghiu

Am văzut-o ieri, pentru prima dată, pe Oana Gheorgiu. Sincer să fiu nu mă interesa deloc personajul întrucât nu am la ce anume să mă aștept de la o eroină de-a reziștilor. Însă, văzând controversele pe care le stârnește, m-am pus să mă uit la intervențiile domniei sale. Și uite-așa am scormonit clipurile cu interviurile recente pentru a înțelege despre ce e vorba. 

Moartea imperiului și noua paradigmă

V-am vorbit în mai multe rânduri despre ciclurile istorice, v-am desenat chiar momentul în care urmează să apară ruptura - mai precis în 2024 - v-am spus că urmează schimbări majore. Totul s-a întâmplat aproape milimetric. De ce? Pentru că nu te poți opune puterii ciclului. Ciclurile modelează istoria așa cum un copil mic modelează plastilina. Poate părea stupid de previzibil, dar nu e așa. Este însăși natura noastră.

Cea mai mare lipsă

Văd tot felul de oameni plângându-se de diverse lipsuri. Ba că prețurile au crescut, ba că „așa nu se mai poate”, ba că e frustrant totul s.a.m.d. Stau să mă gândesc că prin anii 80 treburile erau mult mai complicate din toate punctele de vedere, dar oamenii erau mai vii decât acum. Tefeleii, când vor să demonstreze „superioritatea” societății cavsi-corupte din prezent, se apucă să enumere beneficiile materiale. Care, desigur, există, dar care au fost posibile și sub impulsul general al societății. Casele occidentalilor din anii 80 erau mult mai sărăcăcioase decât cele de acum. Așa se trăia atunci. Mă rog, totul e discutabil, dar pista e falsă. 

Cum se „investește” în industria românească de apărare

Praful de pușcă este produs în România încă din Evul Mediu, țara noastră având o largă tradiție. Producem praf de pușcă înaintea multor țări europene, începând undeva din secolul al XIV-lea. În vremea în care nemții și-au inventat o legendă cu descoperirea prafului de pușcă de către un călugăr, aici „prăfăriile” lucrau din plin. După Unirea Principatelor, printr-un decret din 1861 dat de Alexandru Ioan Cuza, ia naștere baza industrială de producere a prafului de pușcă prin înființarea Fabricii de Pulbere de la Dudești. Astfel, organizării anterioare bazată pe mici „prăfării” îi ia locul un complex industrial major care a statutat trecerea Regatului într-o nouă epocă. 

Revoluția analogică

„Domeniul analogic a fost lăsat în urmă de digital, dar vă spun că nu și-a spus ultimul cuvânt, iar limitele sale, pur și simplu, nu există! Analogicul este o iterație lăsată neterminată din punct de vedere tehnologic și care e preluată de ruși din mers”. Este un citat dintr-un articol de-al meu scris în august, 2024(vezi aici: Din nou despre marea separare tehnologică).

Cine e Sistemul și cine sunt EI?

Vorbim despre SISTEM și ne imaginăm tenebre, agenți secreți care mișună într-o semi-obscuritate conspirând împotriva noastră. Avem impresia că sistemul este compus din super-oameni, indivizi înzestrați cu puteri fabuloase, intangibili și atât de puternici încât n-ai ce altceva să faci decât să te ofilești, frustrat de neputința care te domină. Ce este totuși acest SISTEM infernal care ne conduce și, mai ales, cine sunt EI, componenții, dar și cei care manipulează?

Uite americanii/ Nu-s americanii

Prin societatea noastră civilă este o fâțâială demnă de milă. Care mai de care iese în față, bătându-se cu pumnu-n piept cum că „el știa de câteva luni”. Măi, să fie! Așadar, iaca, doar eu sunt ăla care a aflat atunci când scriau ucrainenii despre subiect. În rest, în stânga și-n dreapta, doar oameni informați! Asta e, o înhățăm și pe-asta, doar știm bine că „după război mulți viteji se-arată”. Doar că partea interesantă abia acum urmează și pe asta n-o înțelege mai nimeni.

Joaca de-a mandatul și infernalul sistem de represiune de la noi

Aflu stupefiat că ICCJ a eliberat 2843 de mandate de ascultare pe „securitate națională” doar din ziua primului tur al alegerilor anulate și până la trimiterea abuzivă în judecată a lui Georgescu. Poate că nu vi se pare mult, dar 2843 de mandate echivalează cu aproape 60 000 de persoane urmărite și asta doar în București! Este ceva absolut înfiorător care face ca fosta Securitate să pară doar o biată jucărie față de sistemul represiv pus la cale de puterea „pro-ioropiană” din România. 

Cine e Ungaria?

Întrebarea e cât se poate de pertinentă. Cine e Ungaria? O țară insignifiantă din Estul Europei, pe care o străbați cu mașina în 2-3 ore și care, iată, s-a trezit brusc buricul planetei. Sau, cel puțin, al Europei. Cum e posibil așa ceva? Este posibil și, culmea, Ungaria e chiar mai mult de-atât.

Gustând din prăjitura deglobalizării

Pare că mai nimeni nu a înțeles exact ce e cu globalizarea. Totul a venit cu promisiuni minunate. E o singură lume, astfel încât ce e rău în a o avea pe toată la dispoziție? De ce n-am avea o lume în care să ne mișcăm liberi și în care totul să fie hiper-optimizat? Am tot experimentat-o, până când se ajunsese la nebunia ca roșiile din SUA să fie exportate în China doar pentru a fi împachetate. În ciuda faptului că totul părea stupid, era un model interesant. Dar care era scopul său?

De ce suntem idioți?

Rămâi blocat în fața deciziei MApN de a achiziționa tancurile Abrams, tancuri care s-au făcut de tot rahatul în Ucraina. Rușii le spun „focul de artificii” ca efect al modului spectaculos în care explodează. Și uite-așa, după ce am achiziționat F-16 de la cimitirele de avioane, rachete franțuzești cu raza de acțiune de 1 metru, urmează tancurile americane inutile, dar care explodează frumos. 

Ciudata demisie

Nu vi s-a părut cel puțin ciudată demisia lui Dorin Recean? S-a trecut foarte repede peste ea, mai ales în condițiile în care a apărut într-un moment neașteptat. Dorin Recean a fost cel care a asigurat, din punct de vedere operațional, întreg fake-ul din Republica Moldova. Practic el a coordonat desantul prin intermediul căruia s-au furat alegerile de acolo. Că a făcut-o neelegant, e altă mâncare de pește. Cei care n-au habar cum funcționează lucrurile nu înțeleg că scopul este esența, nu contează cum ajungi la îndeplinirea sa. 

Totuși, câtă corupție?

Uniunea Europeană a implementat un regim de teroare în România pentru combaterea așa-zisei corupții. De fapt n-a fost nicio luptă anti-corupție, ci una de decapitare a elitelor și a celor care mai aveau ceva conștiință națională. Însă, după cum veți vedea în continuare, adevărata corupție băltește la vârful Uniunii Europene și în fiecare dintre statele sale membre. Și, culmea, corupția de acolo este una de-a dreptul gheboasă, în care niște nulități fac contracte babane contra unor sume derizorii. O dovadă privind prostia, dar și corupția endemică care a reușit să optimizeze inclusiv șpăgile date la nivel înalt.

De unde atâta deranj?

De ce s-a sucit Trump atât de radical după ce a discutat cu Putin. De ce s-a sucit atât de radical după ce vorbea despre „my friend, president Xi”? E ceva ciudat în toate întoarcerile acestea. Cu fiecare dintre cei doi a avut o apropiere, după care, precum o femeie refuzată, a început o amplă campanie împotriva fiecăruia dintre ei. 

Cum ne imbecilizăm?

Ieri, Robert Turcescu a publicat pe contul său de Facebook clipul de mai jos. Este unul în care i se dă lui Mucușor o problemă banală(dar genială în același timp), de clasa a patra, pe care retardul nostru se apucă să o rezolve muncitorește. Încearcă cu două cifre, apoi cu trei, după care concluzionează că „vedem noi ce-i cu 19 ăla”. La acel moment am înțeles că omul e praf întrucât ce era cu 19 ăla? Era ultimul număr care împărțit la doi avea câtul de o cifră(mai precis 9). Problema într-adevăr are o chichiță. Dar înainte de toate să vedem întreg clipul:

Ce ne spun situațiile actuale?

Mă tot întreabă lumea ce se întâmplă și la ce trebuie să ne așteptăm? Treptat(recunosc, mai treptat decât mă așteptam), ceea ce am tot spus pe blogul ăsta se îndeplinește. O confirmare de dată recentă este cea a imobiliarelor canadiene care au început ireversibilul drum al deteriorării. Încă nu se vede radical de clar din cauza unei chichițe de piață care face ca prețurile imobilelor noi să fie în continuare mare. În perioada în care dezvoltatorii creaseră falsa „criză de locuințe”, foarte mulți s-au înghesuit să semneze avansuri pentru achiziții la prețuri absolut incredibile, de teama de a nu crește mai mult. Acum prețurile se prăbușesc, doar că dezvoltatorii nu capitulează: dacă ai semnat un contract și te răzgândești, dezvoltatorul te dă în judecată și riști să-i plătești aiurea diferența dintre prețul cu care el vinde apartamentul și prețul pe care ai promis că-l vei plăti. Așa că omul merge înainte cu achiziția, fără să-și dea seama că e o aventură mult prea mare și prea complicată, în care-și distruge viața. Dar vom mai avea posibilitatea să vorbim despre Canada. Să ne întoarcem la ceea ce observăm acum.