Bill Gates on energy: Innovating to zero!

Ziua in care euro va fi scrum

Fără doar şi poate suntem într-un moment de presiune maximă asupra EURO. Modul în care se orchestrează acest atac este cât se poate de interesant, iar consecinţele sale pot fi profituri babane în buzunarele câtorva inteligenţi pe care-i cam cunoaşte toată lumea. Şi, pentru a înţelege mai bine pe ce fundamente stăm, vă voi reaminti că mare parte dintre cei care acum deplâng starea precară a monedei unice sunt aceiaşi cu cei care în urmă cu 1-2 ani prezentau euro ca un safe-haven. Cu toate că reţeta e binecunoscută, vom vedea în cele ce urmează cum este ea aplicată practic în situaţia actuală.

Primele scântei au apărut odată cu problemele din Dubai. Atunci s-a aflat că băncile europene acordaseră o parte substanţială din credite şi, de asemenea, s-au publicat câteva note referitoare la expunerile băncilor greceşti. După aceasta au început problemele din Grecia supraexpunându-se ştirea. Bomba a fost detonată de Albert Edwards de la Societe Generale care a declarat că zona euro se va dezmembra din cauza problemelor  sudul continentului. Ştirea a fost preluată de Bloomberg, iar mediatizarea sa a generat o cantitate imensă de ceea ce eu numesc analize second hand. Între timp problemele Greciei au fost umflate în presă(totul a fost şi este prezentat de parcă datoriile s-ar însuti de la o zi la alta). Următorul element al loviturii a fost dat de scăparea în presă a detaliilor despre operaţiunile swap prin care Grecia şi-a ascuns datoriile, o ştire cu impact garantat. Din nou analizele second hand au explodat şi au stârnit emoţii pe piaţă. S-au făcut rapid sondaje de opinie în Germania în care populimea era dezamăgită şi se pronunţa împotriva ajutorării Greciei. După aceste etape pregătitoare a început să funcţioneze artileria grea. Câteva bănci de investiţii au publicat rapoarte în care îşi exprimă îngrijorarea cu privire la zona Euro, iar pe la Goldman Sachs se aude că circulă o notă internă referitoare la iminenta prăbuşire a monedei unice. Ce urmează e simplu: un atac în forţă(pe fondul isteriei generate de teama cu privire la viitorul monedei unice) şi marcarea profitului. 

Trecând de acest episod care ţine mai mult de tenebrele lumii financiare, propun să ne întoarcem atenţia asupra fundamentelor monedei unice, iar pentru aceasta vă voi readuce în atenţie un episod uitat. În 1997, un grup de economişti din zona EMU  publica o scrisoare deschisă în care-şi exprimau scepticismul cu privire la arhitectura monedei europene. Documentul(ataşat acestui articol) este extrem de bine articulat şi reprezintă un punct de vedere viabil. Ca idee generală, integrarea economică este o prostie fără o integrare politică. Aici cred că este marea problemă a UE care va trebui rezolvată cât se poate de rapid.

Apologeţii prăbuşirii euro par a nu lua în consideraţie beneficiile pe care le-a adus moneda unică. Simplificarea business-urilor transcontinentale nu este deloc un lucru care poate fi ignorat. Gândiţi-vă numai la reducerile de costuri generate de eliminarea diferenţelor de curs dintre diversele monede europene. De asemenea, imaginaţi-vă cât de simplu vor decurge lucrurile atunci când proiectul SEPA va fi total implementat. Până la urmă, cred că moneda unică va fi cea care va forţa integrarea politică. UE este o construcţie politică şi economică revoluţionară care încă suferă chinurile facerii. 

Iar celor care se lasă păcăliţi de poveşti apocaliptice le voi propune un exerciţiu: faceţi o medie ponderată a deficitelor bugetare din EMU şi comparaţi-o cu deficitul bugetar al SUA. Dacă aţi înţeles la ce mă refer, vă propun ca data viitoare să nu mai credeţi în poveşti cu zâne şi zmei.

Restante

Am evitat luna trecuta  să vorbesc despre subiectul restanțe din cauză că am intuit că în tot raportul prezentat publicului e ceva în neregulă. Așa că am preferat să aștept raportul corespunzător lunii ianuarie pentru a putea trage concluziile corecte.

În ceea ce privește creditele în lei nu sunt mari schimbări, creșterea restanțelor continuându-și  evoluția liniară. Ponderea restanțelor în credite a ajuns la 5.75%, pregătindu-se probabil ca luna viitoare să schimbe prefixul. Cum lesne se poate observa în graficul de mai jos, această creștere se produce pe fondul unei oarecare stabilizări a diminuării creditelor curente. 

Situația cu adevărat spectaculoasă se manifestă însă la creditele în valută. La sfârșitul anului trecut, diminuarea restanțelor cu aproximativ 65 milioane de euro a aprins imaginația optimiștilor de profesie care, cu superficialitatea caracteristică, au tras concluzia că lucrurile merg spre bine. Lucrurile au sărit însă din limite în luna ianuarie, când creditele restante în valută au crescut cu ... 185 milioane EUR. Privind pe grafic, ne putem da lesne seama că un pattern similar s-a înregistrat în luna iunie 2009. Deci, despre ce poate fi vorba? Eu unul cred că avem de-a face cu clasicele cosmetizări bilanțiere, astfel încât cifrele să arate cât de cât bine. Iar creșterea înregistrată pe creditele curente în valută probabil se datorează restructurărilor.

Putem spune fără să ne înșelăm că lucrurile stau destul de prost în ceea ce privește creditele băncilor autohtone. Restructurările nu fac altceva decât să mascheze realitatea, dar, până la urmă, trendul rămâne neschimbat. Trebuie să remarcăm că această deteriorare a portofoliului de credite se produce pe fondul unui curs artificial, puternic apărat de BNR(cu sprijinul rezervelor și al trompetelor media).

În ultima perioadă anumiți băieți au adus în discuție paradoxul reprezentat de lipsa creditării în condițiile în care băncile stau pe munți de bani. Dacă vreți să înțelegeți de ce nu se creditează, gândiți-vă la graficele pe care vi le-am prezentat. Adăugând acestor valori și creditele externalizate/cesionate, cred că ar trebui să aplicăm actualului nivel al restanțelor un multiplicator substanțial.

Statul dator

Spuneam cu ceva timp în urmă că urmarea firească a actualei crize va fi extinderea ei la nivelul statelor. Ajutoarele pompate în bănci și piețe nu au avut efectele dorite(logic din punctul meu de vedere), însă au mutat o mare parte a poverii fiscale din curtea instituțiilor private în cea a statului. Astfel, în timp ce economia continuă să stagneze, statele încep să tremure deoarece puterea lor de intervenție s-a redus undeva foarte aproape de zero.

Marea eroare comisă de politicieni a fost reprezentată de estimarea greșită a dimensiunii crizei. Dacă până urmă cu câteva decenii intervenția statului în economie reprezenta arma supremă de rezolvare a problemelor, actuala criză a spoliat efectiv această percepție, scoțându-ne în evidență niște state mai degrabă impotente, încercând să stingă un incendiu de proporții cu găletuțe de copii. Ce a rezultat după se vede cu ochiul liber: creșterea gradului de îndatorare a țărilor pe fondul unei continuări a stagnării economice.

Marea întrebare care se pune acum nu este legată de economie ci de cum vor reuși statele să-și facă ordine în finanțe. Iar aici se produce intrarea într-un cerc vicios: pentru a pune ordine în finanțe este nevoie ca economia să mergă; în caz contrar se impun optimizări ale aparatului de stat, adică reduceri de personal și de costuri, măsuri care transmit impulsuri negative economiei reale.

În acest moment ochii comunității mondiale sunt ațintiți obsesiv asupra Greciei, iar criticile legate de practicile odioase utilizate de politicienii acestei țări sunt aspru criticate. Marea problemă este că acest sport echivalează cu observarea paiului din ochiul altuia în defavoarea parului din propriul ochi. Sunt tare curios de ce nu se discută mai aprins despre practicile similare ale Italiei(în parteneriat cu același diabolic GS) sau despre Germania și Franța care, dacă vor continua pomparea cu nemiluita de fonduri în economiile proprii, se vor transforma în groparii Europei. 

De-a dreptul ciudat este faptul că cei care aruncă cu noroi spre greci sunt americanii, a căror situație, dacă e să ne luăm după cifre, e dezastruoasă. Numai că acolo datoriile nu înseamnă altceva decât niște cifre într-un calculator, iar acestă specificitate a făcut ca accesarea unor produse derivate sofisticate să fie inutilă. Nu știu dacă minciuna oficială poate ține la infinit. La urma urmei, în momentul în care statul începe să joace strâmb și individul imită acest comportament. Privind din acest punct de vedere, până la urmă și America va trebui să facă ceva cu datoriile pe care le are și să înceapă să plătească din ele. 

Noua realitate globală pe care o vom percepe din ce în ce mai puternic va fi disperarea statelor pentru acoperirea găurilor. Ce înseamnă aceasta e simplu de intuit: taxe mai mari, presiune mai puternică asupra individului și înrăutățirea condițiilor de viață. Cu alte cuvinte, un imn global închinat ineficienței și prostiei.

Focul mocnit

Actuala criză este singura în care o mare parte a participanţilor la  jocul economic a fost anticipativă. Pe baza experienţelor anterioare, deciziile unei anumite perioade a recesiunii au fost luate, de fiecare dată, ceva mai devreme. Aceasta pentru că toată lumea a pariat pe un anumit pattern al recesiunii. Astfel am avut bănci care au preferat să restructureze la infinit credite imobiliare în speranţa revenirii pieţei, fonduri de investiţii care au pariat prost pe anumite active sau investitori individuali care s-au aruncat pur şi simplu cu capul în perete. 

În urmă cu mai mult de un an mi-a reţinut atenţia un reportaj de la CNN în care era prezentat triumfalist un contrarian investor. Omul îşi scosese economiile la bătaie pentru a cumpăra locuinţe în cartierele rezidenţiale părăsite, convins fiind că timing-ul recesiunii e de partea sa. Având în vedere amplitudinea căderii imobilelor americane, cred că nu exagerez dacă afirm că, la ora actuală, individul probabil e în faliment, iar unicul său moment de glorie a fost atunci când CNN-ul i-a dedicat un reportaj. Acesta este numai un exemplu mărunt din imensa listă a deciziilor "contrare" luate în speranța unor profituri sigure și substanțiale. Având însă în vedere modul de acțiune a unei părți substanțiale a actorilor din piață, nu știu cât de contrare au fost unele decizii de investiție.

Ultima măsură anticipativă este recenta majorare a dobânzii pe termen scurt operată de FED. Aceeași experiență a recesiunilor trecute le-a dictat celor de la FED că este momentul să anticipeze evoluția economiei și să prevină cumva apariția unei noi bule speculative cauzată de cantitatea imensă de bani ieftini de pe piață. Sincer, nu știu dacă măsura a fost una înțeleaptă, mai ales că această creștere de dobândă a reaprins teama de inflație. Efectul a fost unul neașteptat: în America de Nord au crescut prețurile imobiliarelor. Desigur, poate fi vorba de o reacție instinctuală, dar este clar că avem de-a face cu dezvoltări haotice și surprinzătoare. În timp ce băncile americane sunt încolțite de problemele imobilelor comerciale, pe piața rezidențială(care este departe de a-și fi spus ultimul cuvânt în actuala criză) se înregistrează creșteri de prețuri. 

Este din ce în ce în ce mai evident că suntem într-un moment în care lucrurile nu se mai comportă ca înainte, iar deciziile oficiale conduc, de fiecare dată, la efecte neașteptate. De obicei, în asemenea momente de abulie apar crizele majore, dar cine mai poate paria pe o logică similară cu cea din trecut?

Duşul rece

Datele publicate de Eurostat au avut efectul unui duş rece. Faptul că Germania refuză să crească în lipsa unor stimulente ale statului nu este deloc surprinzător. Este un pattern al crizei care, până acum, nu a făcut altceva decât să sugereze că modalităţile clasice de abordare pur şi simplu nu mai funcţionează. 

Situaţia Germaniei nu este singulară. Acelaşi lucru s-a întâmplat în majoritatea ţărilor europene. Toată lumea s-ar fi aşteptat la date mai bune din cauză că ultimul trimestru din 2008 a fost unul de criză, cu indicatori mai proşti. O creştere în Q4 2009 ar fi însemnat un început al recuperării. Cred că această speranţă a fost unul din motoarele optimismului exagerat afişat de media şi oficialităţi.

La noi lucrurile stau şi mai prost, datele statistice arătând ceea ce era de aşteptat: în lipsa unor măsuri de combatere a efectelor crizei, economia românească pluteşte în derivă. Mai rău este că, din datele publicate, pare că suntem setaţi pentru intrarea în stagflaţie. Ideea este respinsă de oficialii noştri,  însă cifrele vorbesc de la sine. Şi, de asemenea, tot de la sine vorbeşte şi poziţionarea noastră în imediata vecinătate a selectului club al ţărilor Baltice(din punct de vedere al scăderii PIB-ului).

Cred că ne îndreptăm către o înrăutăţire a crizei pe continent. Cu economiile germane şi franceze paralizate, cu problemele din PIIGS şi cu un Est al Europei devastat, lucrurile nu arată nicidecum bine. Peste toate acestea a picat ca un trăznet ştirea referitoare la intenţia Dubai World de a plăti numai 60% din datoriile pe care le are la bănci. Aşa cum v-am mai spus, 80% din creditele Dubaiului sunt acordate de bănci europene,  iar o halcă importantă a fost înghiţită de băncile greceşti. 

Cu toate că situaţia se precipită, nimeni nu pare a fi conştient de ceea ce se întâmplă. Fenomenele complexe şi radicale din interiorul UE, diferenţele mari(atât din punct de vedere economic cât şi al mentalităţilor) precum şi o lipsă totală de viziune pot fi motivele de baza ale unei ipotetice dezmembrări a zonei euro. Dacă acest fenomen se va produce cred că vom cunoaşte una dintre cele mai negre crize ale istoriei. Prefer însă să nu iau această ipoteză în consideraţie. Costurile unui asemenea scenariu(prezis cu seninătate de unii analişti) ar fi infinit mai mari decât costurile abordării unitare şi solidare a actualei crize.

P.S. Săptămâna aceasta cred că mă voi rupe de blog deoarece mi-am luat o scurtă vacanţă pentru readucerea nivelului de stress la parametri cât de cât normali.:-)) 

Banks and Risk

How to expose the corrupt

Sirtaki economy

Situaţia economică Greciei seamănă izbitor de mult cu un dans sirtaki. A început cu adoptarea frauduloasă a euro, cu cheltuieli uşurele, împrumuturi ieftine s.a.m.d. Lucrurile mergeau, aşa că s-a simţit nevoia creşterii cheltuielilor, dar, întrucât nu aveau bani, au continuat cu împrumuturile. Este reţeta clasică pentru un dezastru deoarece această spirală nu face altceva decât să accelereze nevoia de bani. Şi, aşa cum la sirtaki rişti să sfârşeşti ameţit pe jos, momentul zero al căderii Greciei a sosit fără întârziere, accelerat probabil şi de evoluţia crizei mondiale.

Cu toate că nu reprezintă decât 2.7% din PIB-ul UE, Grecia nu poate fi lăsată să intre în default din cauza posibilei contagiuni pe care ar putea-o genera. UE trebuie să se comporte ferm şi nu poate lăsa impresia că este incapabilă să reacţioneze la problemele unui stat membru. Dincolo de speculaţiile unora conform cărora devalorizarea euro ar conveni de minune Germaniei, riscul pe care l-ar putea induce pierderea de încredere în euro este infinit mai mare decât orice calcul privind avantajele iluzorii. Aşa se face că liderii europeni au dat ieri declaraţii tranşante privind sprijinirea Greciei pentru recăpătarea controlului asupra finanţelor proprii. Nu a existat niciun lider care să facă notă discordantă, care să aducă vreo critică sau care să-şi exprime vreo reţinere. Pare că toţi au înţeles care este prioritatea zero, iar decizia a fost luată în unanimitate.

Însă, în spatele frumosului "tablou de familie" care-i cuprinde pe van Rompuy, Barroso, Merker, Sarkozy şi Papandreu se ascunde o mare necunoscută: cum va ajuta UE Grecia în condiţiile în care nu există niciun framework care să reglementeze o asemenea acţiune? Semnalele primite ieri au fost destul de contradictorii. La un moment-dat s-a dat de înţeles că nici n-ar fi nevoie de bani ci doar de supervizare în aplicarea politicilor sănătoase. Evident, un punct de vedere cât se poate de fals, deoarece banul pentru greci pare a fi în clipa de faţă mai necesar decât apa pentru rătăcitul în deşert. În aceste condiţii nu este foarte clar cum anume va arăta pachetul de ajutorare. La un moment dat s-a făcut referire şi la FMI, în timp ce pe la colţuri se comenta că se va adopta o politică de bailout similară cu cea a lui Paulson(omul care s-a încăpăţânat să meargă pe mâna ciocanului mai mare). 

Probabil Grecia va obţine banii de care are nevoie cu disperare, dar aceasta va însemna pierderea, cel puţin temporară, a suveranităţii, lucru de care Papandreu este foarte conştient. S-a ajuns într-un moment în care oficialii europeni nu mai sunt dispuşi să închidă ochii. Nu de alta, dar în spatele lor simt răsuflarea din ce în ce mai nervoasă a contribuabililor din ţările proprii. Şi nu poţi spune unui om că nu are dreptate să ţipe în momentul în care îţi iei angajamentul să plăteşti nota de plată a altuia din banii lui.

Din toate discuţiile de ieri s-a trebuie reţinută opinia lui Jean-Pierre Jouyet(şeful autorităţii de reglementare a pieţelor mobiliare din Franţa): "Există o gaură în structura uniunii monetare europene care impune o coordonare şi supervizare puternică a politicilor economice a statelor membre". Aceasta înseamnă că s-a ajuns la momentul în care s-a conştientizat necesitatea unei politici economice coerente în toată Uniunea. Probabil, în scurt timp, aplicarea oricărei politici economice va necesita supervizarea Comisiei Europene. Lucru perfect normal pentru un stat, dar foarte greu de digerat de membrii unei  uniuni eterogene. Dincolo însă de percepţii şi diferenţe culturale, un lucru e cât se poate de clar: odată ce ai aderat la o monedă trebuie să te supui rigorilor impuse de acea monedă. Altfel nu faci altceva decât să-ţi scurtezi drumul către eşafod. Aviz amatorilor de la noi care forţează calea adoptării euro cu orice preţ.

CO2 biz

De multe ori când am atacat probleme de mediu mi s-a replicat în comentarii, uneori pe un ton ultimativ, faptul că nu am habar de ultimele demonstraţii sau dezvăluiri referitoare la falsa problemă a încălzirii globale. N-am făcut niciodată parte dintre radicali, dar nici dintre cei dispuşi să treacă nepăsători peste probleme. Iar mediul consider că este una dintre chestiunile care ar trebui să ne preocupe pe fiecare.

Desigur, este simplu să pici în capcana unor campanii media la originea cărora se află persoane interesate. În lumea de azi influenţa şi percepţia pot fi cumpărate la fel ca orice marfă. În cazul în care dispui de fondurile necesare poţi arunca în derizoriu, fără nici cea mai mică problemă, orice idee, teorie sau chiar axiomă.

Ca să înţelegem mai mine despre ce vorbim, aş dori să readuc în descuţie deja banala temă a emisiilor de dioxid de carbon. După expansiunea subiectului(generată de anumite interese în domeniul comerţului cu certificate verzi) a apărut o puternică reacţie în media, generată de aşa-zisa falsitate a problemei. Nu voi sta să fac pe judecătorul în ceea ce priveşte tabăra la care ader, dar câteva date brute m-au pus pe gânduri. 

Pentru cei care încă nu ştiu încă, aproximativ 70% din emisiile de dioxid de carbon sunt generate de 10 ţări. Astfel, primul loc este ocupat de China(6 071 mil. tone/an ) urmată de SUA(5 769), Rusia(1 587), India(1 324), Japonia(1 236), Germania(789), Canada(573), Anglia(523), Coreea de Sud(489) şi Iran(466). Probabil această ierarhie nu are nicio relevanţă deoarece unele dintre ţările de pe listă sunt mari. În acest caz, probabil o ierarhie care să ţină cont ceva mai mult de realităţile din teren ar fi cea a emisiilor pe cap de locuitor. Ei bine, deloc surprinzător, aceleaşi zece ţări ocupă primele locuri, însă ierarhia este total schimbată. Plutonul fruntaş este ocupat de SUA(19.1 tone per capita), Canada(17.4), Rusia(11.2), Coreea de Sud(10.1), Japonia(9.7), Germania(9.7) urmate de Anglia(8.6), Iran(6.6), China(4.6) şi India(1.2). O răsturnare de situaţie destul de puternică.

Privind aceste date, nu pot decât să trag o singură concluzie. Atmosfera, la urma urmei, reprezintă un bun comun de care unii profită mai mult decât alţii. În acest moment efectiv nu mă interesează dacă încălzirea globală este sau nu vreo escrocherie şi mă declar total de acord cu introducerea limitelor de poluare. Marea problemă este că stabilirea acestora s-a făcut într-un mod fraudulos, ţinându-se cont de emisiile de la un anumit moment. Nu înţeleg de ce un cetăţean din SUA sau Canada are dreptul să emită mai mult CO2 decât unul din Argentina care mai trebuie să mai şi suporte efectele nefaste ale găurii din stratul de ozon.

Probabil că o împărţire justă a drepturilor de poluare s-ar fi transformat într-o taxă pe care naţiunile dezvoltate ar fi plătit-o celor mai slab dezvoltate. Nu s-a făcut aşa deoarece ştim bine care sunt interesele şi în jurul cui gravitează acestea. Cred totuşi că introducerea limitelor de poluare a reprezentat un pas înainte. Rămâne să vedem dacă planul de reducere a emisiilor va fi respectat. Sper ca, până la urmă, să nu fie dat uitării scopul iniţial al certificatelor verzi, adică acela de a reduce poluarea, nu de a se constitui într-o nouă platformă de tranzacţionare.

Ce nemaipomenita harababura

Încep prin a afirma un lucru cu care toată lumea ar trebui să fie de acord: criza actuală a produs schimbări puternice în conştiinţa publică. Dacă e să ne gândim la ceea ce s-a întâmplat, dacă punem în balanţă câştigul celor puţini şi pierderea masivă suferită de majoritate observăm că, din toată această ecuaţie, un participant iese clar în pierdere: statul. Este probabil cel mai mare vinovat pentru crizele trecute şi, mai ales, pentru cea curentă. Statul s-a dovedit a fi un organism corupt, prost şi extrem de greoi în reacţii. Dacă vreţi, putem spune fără a greşi că statul a fost, cel puţin acum, veriga cea mai slabă.

Aşa cum am afirmat în mai multe rânduri, criza actuală, prin amplitudinea ei, pare a fi setată pentru a conduce la schimbări masive. Am rămas plăcut surprins să văd presiunea puternică pe care opinia publică americană a pus-o asupra politicienilor. Cei care au crezut că bailouturile aiuristice vor trece neobservate se pare că s-au înşelat amarnic. Nu numai că nu au stabilizat economia, dar au reuşit să trezească o nouă conştiinţă a maselor, capabile acum să atace principii care păreau, cel puţin până înainte de criză, intangibile. Cu asemenea schimbări de viziune din partea oamenilor, este puţin probabil ca în perioada următoare să nu asistăm la modificări masive în structura societăţii.

Anatole Kaletsky spunea într-un comentariu în Times că avem nevoie de un nou capitalism pentru a-l contrapune modelului chinezesc. Privind istoric, este clar că ne aflăm într-o nouă perioadă de declin a capitalismului.  The Great Depression a distrus modelul clasic de capitalism (laissez faire) impunând modelul keynesian. Acesta a fost îngropat de  free market system, modelul născut în perioada  Thatcher-Reagan care clama faptul că pieţele au întotdeauna dreptate. Actuala criză a spulberat efectiv modelul free market aruncând în ridicol opiniile unor factori de decizie proeminenţi. Conform lui Kaletsky avem nevoie de o nouă versiune de capitalism, adică de ceea ce numeşte el Capitalism v. 4.0(titlul cărţii sale pe care urmează să o publice în această primăvară).

Suntem oare pe cale de a ieşi din capcana post istoriei pentru a reclădi o nouă societate? Aceasta este într-adevăr o întrebare! Dacă unii cad în contemplaţie în faţa unei asemenea întrebări se pare că există un grup din ce în ce mai numeros şi vocal care pare a avea răspuns la această întrebare încă de dinainte de a fi fost pusă. Da, probabil aţi intuit, e vorba de libertarieni. Grupaţi în jurul teoriilor economico-sociale ale şcolii austriece, libertarienii par a fi găsit soluţia ideală pentru rezolvarea tuturor problemelor actuale: eliminarea statului, disoluţia naţiunilor şi orientarea către un sistem reglementat de instituţii eminamente private. În acest fel se elimină nu numai statul, dar şi corupţia generată de acesta, bălăcărelile inutile şi teatrale ale politicienilor. Modelul libertarian apare acum ca o reacţie la modelul propus de liberalismul clasic şi care, observă libertarienii, şi-a găsit obştescul sfârşit în eşecul capitalismului actual. Propunerea libertarienilor ar avea ca efect restrângerea comunităţilor, reapariţia sub o altă formă a oraşelor-stat(sau a kibbutz-urilor dacă vreţi), adică impunerea unui model al libertăţii absolute. Atâta timp cât nu mai ai stat nu mai există o presiune a acestuia asupra individului, iar societatea ajunge să se dezvolte natural, fără pic de intervenţionism, ghidată numai de instinctul natural.

Capcana în care cad libertarienii este aceea de a avea răspuns la absolut orice întrebare. Pentru un libertarian modelul său este în orice, poate fi aplicat oriunde şi, mai mult, nu mai există nimic în afara acestuia. Tot ce s-a clădit până acum este greşit, fiind un rezultat al intervenţiei socialiste a statului. Acesta este şi lucrul care mă înfioară deoarece n-am mai văzut atâta auto-suficienţă de la comuniştii ilegalişti. Ceea ce nu vor să vadă libertarienii este faptul că modelul lor este unul eminamente ideal. Nu poţi cere omului să revină la haos pentru a-şi regăsi ordinea. Un lucru banal şi care este tratat superficial de către libertarieni este acela al monopolului. Ce vei face în momentul în care un grup va reuşi să monopolizeze atât legislativul cât şi puterea judecătorească. Istoria ne-a demonstrat ce monstruozităţi pot rezulta în condiţiile libertăţii absolute şi cât de uşor se poate trece de la libertate la totalitarism. Mai mult, e interesant de ştiut cine va proteja principiile libertăţii absolute clamate de libertarieni. Nu trebuie uitat că societatea libertariană este una slabă din punct de vedere militar, iar rezultatul acestei slăbiciuni nu poate fi decât dorinţa(sau obligarea) comunităţilor similare de unuificare pentru a câştiga putere. Iar un asemenea comportament nu ar face altceva decât să ne confirme că şi libertarienii au căzut în aceeaşi capcană a post istoriei.

Nu vreau să fiu un critic al şcolii austriece. Probabil că o parte din ideile lor vor trebui adoptate de societate sub presiunea crizi actuale şi a celor care vor urma. Statele trebuie să-şi găsească rapid o cale de reformare. Probabil externalizarea/privatizarea cât mai multor domenii care până acum erau monopoluri ale statului vor fi primele măsuri care vor avea ca efect eficientizarea şi micşorarea construcţiei statale. Nu trebuie uitat că statul s-a transformat într-un organism bolnav care, nu numai că are nevoie de medicamente din ce în ce mai scumpe, dar a început să reacţioneze violent şi deosebit de urât. Probabil o cură cu "medicamente libertariene" îi vor grăbi vindecarea rezultând o construcţie mai suplă, dar şi mai puternică astfel încât să poată garanta libertatea atât de respectată de către libertarieni.

În final nu-mi rămâne decât să dezvălui unul din gândurile pe care le am: oare va exista o Uniune Sovietică Libertariană? Nu-i de râs! E chiar o întrebare serioasă!

8 mld. si creste

Scriam ieri că este foarte posibil un atac speculativ împotriva monedei unice. Astăzi, pe prima pagină în Financial Times avem: "Traders make $8bn bet against euro"(după datele de la Chicago Mercantile Exchange).

Privind din acest punct de vedere, se pare că investitorilor le este mai comod să profite de pe urma gravelor dezechilibre din UE decât să aştepte declanşarea unor mişcări masive pe piaţa americană sau pe cea chineză. Aceasta ne sugerează clar că, cel puţin din punct de vedere al percepţiei, problemele europene sunt mult mai aproape de explozie decât cele din ţările care până acum au fost vedetele crizei. 

Aşa cum am spus şi ieri, PIGS se află în centrul atenţiei, cu Grecia ca vedetă absolută. Probabil că în ultimele săptămâni s-au scris tone de articole despre Grecia, iar toţi ochii sunt îndreptaţi acum către ei. Îmi menţin opinia că Grecia este o falsă ţintă deoarece avem de-a face cu o economie mică a cărei intrare în default n-ar reprezenta mare lucru pentru euro. Poate doar ca imagine. Adevăratul punct slab al euro se află însă diametral opus. Este vorba de Spania

Problema spaniolă este corect identificată de Krugman care, într-o postare pe blogul său, consideră că deficitul actual al ţării este cauzat colapsului economiei. Spre deosebire de Grecia, Spania a avut o strategie de PR mult mai inspirată, reuşind să abată atenţia tunurilor mediatice de la problemele cu care se confruntă. Aceasta însă nu ţine loc de rezolvarea problemelor. Din contră, ascunderea lor nu garantează altceva decât că, la un moment dat, vor izbucni mult mai puternic, iar efectele vor fi mult mai greu de contracarat.

Revenind la datele de la începutul articolului, trebuie să remarcăm că opt miliarde de euro nu reprezintă o sumă atât de mare încât să cutremure piaţa. Este o sumă impresionantă, numai bună de a fi pusă pe prima pagină a ziarului pentru a atrage atenţia şi, automat, pentru a-i creşte vizibilitatea pe tarabă. Cu toate acestea poate fi un bun început al unei mişcări masive împotriva dezechilibrelor din zona monedei unice. Singura mea nedumerire este dată de faptul că prea toată lumea se aşteaptă ca euro să cadă. De obicei, pe burse, mişcările aşteptate de toată lumea nu se petrec.

Dovada

Taleb says: "Every human should short U.S. Treasuries" (sursa Bloomberg).
Dovada n-a întârziat să iasă la iveală sub forma unui superb H&S inversat care strigă cu disperare că vrea spre 7.

Grecii şi ceilalţi purceluşi

Prezentată destul de discret în media, reuniunea G7 pare să-şi fi schimbat programul iniţial pentru a face loc discuţiilor despre Grecia. Într-adevăr, situaţia este gravă, dar este atât de mare încât să capteze atenţia participanţilor? Se pare că da.

Privind retrospectiv, ar trebui să înţelegem că vinovăţia pentru situaţia din Grecia aparţine nu numai politicienilor de doi bani care au condus ţara spre dezastru, ci şi birocraţilor europeni. Nu sunt atât de naiv  încât să nu-mi dau seama că, în timp ce politicienii greci falsificau statisticile precum prim-secretarii noştri pe vremea lui Ceauşescu, cei de la Bruxelles erau atât de tâmpiţi încât să nu perceapă realitatea. Bineînțeles că se ştia, dar şi acolo aderarea la zona Euro ţinea de un plan, de o normă care trebuia raportată ca fiind îndeplinită. Heirupismul adoptării monedei unice începe să facă victime. Grecia nu este singura. Îşi aşteaptă rândul la "stâlpul infamiei" şi restul suratelor din grupul PIGS, adică Portugalia, Spania şi Irlanda. Iar intrarea în scenă probabil că se va produce în ordinea anterior enumerată(cu toate că liniştea care s-a aşternut asupra Irlandei mi se pare de-a dreptul suspectă). Şi dacă situaţia va scăpa de sub control, există un risc puternic de contagiune în toată Europa.

Cu toate că pare ciudat, personal tind să cred că Grecia are cele mai mici probleme din  grupul PIGS şi aceasta din cauză că singurele excese pe care le-a făcut sunt cele guvernamentale(probabil voi fi înjurat pentru afirmaţie). Într-adevăr, ţara are un grad mare de îndatorare, dar această situaţie este cauzată de dezordinea din finanţele greceşti. Acolo se face o evaziune ca-n codru, iar impozitele cred că sunt plătite doar de ciudaţii care au chef să-şi declare veniturile. Probabil dacă s-ar impune o disciplină fiscală ceva mai mare, situaţia nu ar fi atât de neagră, iar recuperarea ar fi vizibilă. Numai că, din păcate, cei care trebuie să restabilească ordinea sunt cei care au provocat haosul, adică politicienii.

Marea întrebare care se pune este dacă politicienii greci vor fi capabili să restabilească ordinea. Deocamdată tind să cred că nu deoarece, din păcate au reacţionat destul de prost la presiunea generată de criză. Mai rău este că grecii au început deja să se sinucidă: conform unor ştiri, cei mai bogaţi oameni din Grecia şi-au  virat banii în afara ţării(mare parte spre Cipru)n din cauza fricii de supraimpozitare a depozitelor. Creşterea în amploare a acestui fenomen poate cauza probleme serioase sistemului bancar şi, automat, poate împinge Grecia către o spirală dezastruoasă. Singura şansă a guvernului de la Atena este o politică absolut transparentă şi o strategie de comunicare ceva mai elaborată. Până acum nu au reuşit nimic. 

P.S. Situaţia PIGS deschide larg porţile unui posibil atac speculativ asupra euro. Din ce-am văzut până acum, Morgan Stanley recomandă short-area bondurilor germane. De obicei aşa încep marile mişcări.

China Real Estate Bubble

What Bernie Madoff Couldn't Steal From Me

Scutul si neputința

Îmi amintesc de perioada în care, elev fiind, ne stabileam ierarhiile în funcție de diverse criterii: care e cel mai bun la fotbal, la învățătură, la aptitudini artistice s.a.m.d. Dintre toate criteriile, pentru noi băieții unul era cel mai important: care e cel mai bun la bătaie, prin bătaie înțelegând încăierarea aceea fără nicio regulă, al cărei unic scop era doborârea celuilalt, indiferent de mijloace. Nu conta că-i dădeai un șut sub centură sau că, la un moment dat, din disperare, aruncai cu o piatră în el sau cu nisip în ochi. Un joc barbar al cărui scop era acela de a stabili o ierarhie, o banală ierarhie.

Nu am fost niciodată un campion al acestui sport. De fiecare dată mă situam undeva prin partea mediană a clasamentului, în afara extremelor. Ceea ce nu pot uita este faptul că întotdeauna extremele ieșeau în evidență. Așa cum exista cel mai bun, bătăușul șef, cel în fața căruia nu se comenta, tot la fel exista cel mai prost, cel mai neajutorat, cel care și-o lua întotdeauna de la toată lumea, uneori fără niciun motiv. Pentru a evita aceste situații avea două soluții: ori devenea un bun diplomat reușind să fie prieten cu toată lumea, ori cumpăra bunăvoința celui puternic devenind un prieten de complezență al acestuia. În primul caz, fiind prietenos cu toată lumea, situațiile penibile aproape dispăreau, iar dacă cineva îl mai pocnea din senin, își găsea aliați neașteptați printre cei care-l simpatizau. În cel de-al doilea caz însă lucrurile erau complexe deoarece neputinciosul împrumuta din puterea protectorului. Astfel, la un semn al stăpânului își permitea glume nesărate la adresa rivalilor acestuia. Probabil pe moment se simțea bine, dar când era prins singur, sau când devenea neinteresant pentru protector i se decontau toate neghiobiile la un nivel înzecit.

Am lungit destul de mult amintirile din copilărie deoarece lucrurile se petrec la fel și în lumea reală. Puneți în locul puternicului SUA și în locul neghiobului România. Veți obține o imagine destul de clară a ceea ce unii numesc pompos geostrategie. O țară săracă și neputincioasă care se laudă cu un scut. Un scut care va fi cumpărat pe bani grei pentru luxul de a fi belicos față de unii cu care nu ești în aceeași ligă. Ne ajută cu ceva că facem o autostradă invizibilă, că dăm bani pe niște avioane pe care peste câțiva ani le vom vinde la fier vechi? Da, ne ajută să cumpărăm un scut inutil pentru a apăra interesele unora, interese care nu ne includ. Văd indivizi bucuroși că le-am tras-o tuturor, că suntem mai puternici, mai apărați și că, începând de-acum vom putea să-i înjurăm pe unii de pe poziții de superioritate. Rămâne să vedem cum ne vom descurca atunci când nu vom mai prezenta interes pentru stăpân din cauză că plătim prea puțin. Pentru elevul neghiob exista posibilitatea de a se muta în altă clasă sau în altă scoală. Pentru țări acest lucru e imposibil.

O lume in deriva

De multe ori îmi vine să mă întreb încotro se îndreaptă civilizaţia, cât vor mai funcţiona iluziile actuale şi care vor fi fundaţiile pe care se vor ridica noile lumi. Într-adevăr, sunt întrebări mari, atât de mari încât cred că aş putea fi acuzat cu uşurinţă de răspândire de idei bombastice. Motivul pentru care m-am hotărât să scriu acest articol ţine atât de o amintire ceva mai veche, declanşată de o discuţie de anul acesta de la Davos.

Se întâmpla acum câţiva ani când, în drumul spre Xativa(sper să nu mă înşel), am fost oprit de o coloană gălăgioasă de tractoare şi animale. Era un grup de fermieri care protestau împotriva lipsei de reacţie a autorităţilor locale la problemele generate de încălzirea globală. Mai precis, lipsa apei şi imposibilitatea găsirii unei soluţii la această problemă i-au scos pe fermieri la protest. Din câte am înţeles, într-o campanie electorală un politician a promis demararea unui program de desalinizare a apei mării; probabil individul a fost ales, dar soluţia sa minune în mod sigur nu a fost pusă în aplicare. 

Mi-am amintit acest episod în momentul în care am auzit vorbindu-se la Davos despre problema apei, mai precis despre noua criză a apei dulci. Poate că pentru unii ca noi, înconjuraţi de o mulţime de surse de apă, problema poate părea falsă. Evident nu e, iar datele pe care vi le voi enumera în continuare vă vor face să priviţi acest subiect cu alţi ochi. 

Aproximativ 97.5% din apa existentă pe Terra este apă sărată. Apa dulce reprezintă numai 2.5%, iar mare parte din ea nu poate fi utilizată deoarece se află "stocată" la cei doi poli, sub formă de gheaţă. Goldman Sachs estimează că cererea de apă se dublează la fiecare douăzeci de ani, pe fondul creşterii populaţiei. Deja lipsa apei este resimţită acut de unele ţări emergente precum China şi India. În China apa reprezintă o dublă problemă: dacă unele zone sunt afectate de inundaţii, anumite aglomerări urbane suferă puternic din cauza lipsei apei. În India agricultorii folosesc pentru irigaţii apa din pânza freatică. Conform unor calcule ale Băncii Mondiale, din cauza acestui comportament, India va rămâne fără marea majoritate a surselor de apă până în anul 2050. O perspectivă destul de sumbră, care ar trebui să-i pună pe gânduri pe cei care au în mână frâiele "celei mai mari democraţii".

Dacă este să ne luăm după dinamica actuală, se pare că în viitorul apropiat cererea din ce în ce mai mare de apă din partea industriei şi a populaţiei va afecta agricultura. Sună destul de sumbru, nu-i aşa? Este de-a dreptul hilar că vorbim despre o posibilă criză a unei resurse care practic nu se consumă. Cu toate acestea, viitorul apropiat se pare că ne va rezerva probleme serioase!

Soluţii există şi ţin de ceea ce va deveni leitmotivul perioadei următoare: optimizarea. Veniţi dinspre o lume a consumului cu orice preţ, va trebui să ne adaptăm unui alt mod de viaţă. Economisirea va deveni nu o obişnuinţă ci o necesitate. Iar aici nu este vorba numai de apă, ci de totalitatea resurselor.

P.S. Timpul nu-mi permite acum să atac acum un alt element interesant, anume ecuaţia apă-energie pe care o voi prezenta într-un articol viitor.

Batranul (macroeconomist) si marea (dilema) - 2

Când vine vorba de curs şi monedă, lucrurile capătă sens pentru oamenii din turn. Ei privesc banul ca pe o marfă, marfa lor căreia, la urma urmei, au tot dreptul să-i fixeze preţul. Exact aşa cum ţăranul fixează preţul la cartofi, tot aşa ei sunt cei care fixează preţul banului. Numai că, această viziune este una falsă deoarece banul nu este o marfă. Probabil pentru un om care a activat toată viaţa pe o piaţă de peşte, toate lucrurile devin cuantificabile în peşte: "vând o tonă, îmi iau maşină, pentru casă trebuie să vând X tone" s.a.m.d. Cu toate acestea, peştele nu este monedă, ci o marfă. Reciproca este la fel de adevărată, iar aici este o mare capcană în care cad bancherii. Pentru unii totul se reduce la bani şi statistică lucruri care produc percepţii false. Aşa cum am arătat în mai multe rânduri, pentru contracararea unei viziuni pur monetariste, ar fi fost necesară o politică economică bazată pe o viziune coerentă. Neavând o asemenea contra-forţă, viziunea BNR devine singurul element coerent în politica economică naţională.

Ultima provocare a personajului nostru este trecerea la euro. Este marele peşte pe care trebuie să-l prindă înainte de a pleca din turn. De asemenea, este şi o predare totală a frâielor puterii către BCE. Implicaţiile acestei mişcări sunt diverse şi surprinzătoare. Cu toată experienţa acumulată până acum, nu cred că cineva poate face o proiecţie asupra a ceea ce va fi. Procesul este atât de complex şi include atât de multe variabile încât este practic imposibil să ţii cont de toate datele problemei. Esenţial însă va fi nivelul cursului la care se va face trecerea la moneda unică deoarece va fi echivalentul setării unui curs fix pentru totdeauna. În această privinţă persistă viziunea simplistă conform căreia intrarea cu un curs mic ne va face mai bogaţi în euro, în timp ce un curs mare ne va sărăci. Problematica este mai complexă decât atât deoarece trebuie văzut ce se va întâmpla şi la momentul imediat următor trecerii. Un curs mic va obliga atât statul cât şi oamenii de afaceri să facă un efort suplimentar pentru asigurarea salariilor în euro. Aceasta este numai una din consecinţele intrării cu un curs fals apreciat. Nici o devalorizare excesivă a monedei nu este benefică deoarece experienţa de până acum arată că trecerea către euro conduce la o creştere generală a preţurilor, iar o devalorizare prea mare poate creşte costurile sociale. Cum limpede se poate observa, înainte de momentul zero trebuie făcut un acord extrem de fin al cursului pentru a evita atât o sărăcire excesivă cât şi o pseudo-bunăstare care s-ar finaliza în câţiva ani cu un duş rece deosebit de dureros.

Calculele bătrânului macroeconomist conduc deocamdată la nivelul de 4.2(la valoarea actuală a monedei unice). Personal i-ar plăcea să-şi vândă marfa mai scump, dar a intuit pericolele. Până acum a experimentat diverse valori şi a evaluat, în funcţie de acestea, posibilele consecinţe. Cu toate acestea nu cred că cifrele pe care se bazează reprezintă realitatea. Oricât de mult ai face simulări pe date macro nu poţi intui ceea ce se întâmplă cu adevărat în realitate. Parafrazând, putem spune că în această ultimă partidă de pescuit sunt trei posibile rezultate: ori peştele va fi prea mare şi va răsturna barca, ori va fi prea mic şi familia pescarului va muri de foame, ori, în cazul ideal, va fi exact atât de mare încât să se sature toată lumea şi destul de mic pentru a-l putea duce la mal fără a răsturna barca. Poate oare să ştie cineva care va fi cu adevărat această valoare? Nu cred. Probabil în toată această ecuaţie deosebit de complexă elementul hotărâtor va fi climatul general economic al acelei perioade. Dar deja intrăm pe un alt tărâm despre care vom mai avea posibilitatea să discutăm în  viitor.

Batranul (macroeconomist) si marea (dilema) - 1

N-aş fi vrut să fac referire la acea discuţie pe care am avut-o cu personajul, dar cum lucrurile se îndreaptă încet încet către ceea ce spuneam cu ceva timp în urmă, mă văd nevoit să intervin şi să-mi dau cu părerea în ceea ce priveşte marea dilemă. A cui? Vom vedea în continuare.

Pe la începutul lunii ianuarie spuneam că există o presiune politică pentru întărirea leului. Aceasta pentru a se putea relua avântul consumist si, automat să asistăm la o îmbunătăţire a percepţiei. Într-adevăr, pentru un politician această reţetă reprezintă cea mai facilă rezolvare a problemelor. Faci euro mic şi automat importurile devin mai ieftine, iar omului i se pare că treburile încep să meargă. Din păcate, această viziune şi-a găsit un susţinător în Isărescu, dar de pe alte poziţii. Din punctul său de vedere, deficitul de cont curent înseamnă un nivel de trai mai bun, în timp ce excedentul echivalează cu sărăcia. Este o percepţie care-i vine din perioada anilor 80, atunci când Ceauşescu a decis să-şi plătească datoria externă, iar pentru aceasta s-a mers pe ideea tâmpită a achiziţionării de valută cu orice preţ. Într-adevăr, populaţia a suferit şi în final s-a ajuns la o distrugere a economiei din cauza lipse investiţiilor. Acela însă a fost un mod rudimentar de acţiune şi gândire, care nu a ţinut cont de nimic. Acum trăim alte realităţi şi provocări, graniţele sunt deschise, nu mai există taxe vamale şi regulile sunt cu totul altele. Capcana este reprezentată de simplificarea modalităţilor de simulare a bunăstării. Un curs mic îţi asigură o grămadă de produse ieftine pe care trebuie doar să le comanzi. De asemenea, combinaţia curs stabil/dobândă mare atrage fonduri care nu fac altceva decât să mimeze lichiditatea. Lucrurile par a funcţiona bine, mai ales pe hârtie.

Acestei logici a cifrelor i se opune însă o logică a economiei reale. Într-adevăr, observăm o piaţă monetară febrilă şi destul de lichidă(nu trebuie să uităm că această lichiditate este susţinută cu injecţii punctuale). Însă marele pericol este reprezentat de un lucru pe care-l ştie toată lumea: fondurile care acum intră(atenţie, nu sunt atât de mari pe cât se spune) au bunul obicei de a fugi fix atunci când ai cea mai mare nevoie de ele. S-a mai întâmplat asta, dar văd că acest joc periculos place unora. Banii aceştia nu se văd în economia reală unde blocajul financiar generat de stat se întinde ca un cancer, iar produsele autohtone nu sunt competitive. De ce credeţi că pământul e nemuncit? Doar pentru că este fărâmiţat? Nu cred în această teorie. Este vorba de competitivitate şi despre cum se ajunge ca o roşie din Turcia sau o vânătă din Olanda să fie mai optime pentru consumatorul autohton. Acelaşi lucru se observă la aproape orice produs, iar ceea ce este mai grav este că observăm o penalizare a consumatorului care se îndreaptă către produse autohtone. Practic, un asemenea comportament nu face altceva decât să subvenţioneze prin curs produsele importate. Aceasta echivalează cu tăierea crengii pe care stăm. Într-adevăr, e cel mai simplu mod de a găsi lemne de foc, dar consecinţa imediată este căderea liberă.

Deocamdată mă opresc aici, iar mâine vom vedea cum influenţează această viziune aderarea la moneda unică şi care sunt posibilele consecinţe.

P.S. Nu am spus nimic despre rezervă deoarece suspectez că raportul pe ianuarie corectează cosmetizări de la sfârşitul anului trecut. În această logică, mă aştept să constatăm o scădere mult mai mare în luna februarie care va fi acoperită de intrările aşteptate.

Davos outlook

Dacă anul trecut tema centrală a forumului de la Davos a fost criza în derulare, anul acesta a planat temerea unei crize viitoare, mai bine spus a unei redicalizări a crizei actuale. Pentru cei îndopaţi cu ştiri optimiste din mass media, această observaţie poate suna ciudat, dar este o realitate care ar trebui să ne ridice întrebări serioase.

Datoriile din ce în ce mai mari ale diverselor state(mai mult sau mai puţin puternice) şi riscurile ca acestea să se transforme într-un nou dezastru au fost printre cele mai discutate teme de până acum. În timp ce George Soros îşi exprima credinţa că problemele din Grecia vor fi rezolvate, la fel ca şi cele din alte state cu datorii mari, Joe Stiglitz a şocat prin declaraţia sa conform căreia înainte de a opri pachetele de stimulare din SUA va mai fi nevoie de unele noi. Cu toate că sună surprinzător, s-ar putea ca Stiglitz să aibă dreptate, dar nu-mi dau seama dacă la Washington mai există cineva destul de curajos astfel încât să propună iniţierea unor noi pachete de stimulare a economiei.

În ceea ce priveşte energia, nu au existat mutaţii spectaculoase. În mod ciudat s-a vorbit preponderent despre petrol şi gaze naturale, ceea ce poate sugera un nou abandon al energiei verzi. Cu toate că au existat temeri ale participanţilor atât în ceea ce priveşte cererea cât şi oferta de combustibili fosili, se pare că jocurile au fost făcute pentru continuarea modelului actual. Personal consider abandonul "înverzirii" ca fiind o mare greşeală, rămânând de văzut ce se va întâmpla cu investiţiile imense făcute de ţări precum Germania sau Spania.

Poate că elementul cel mai interesant de urmărit pe tot parcursul forumului a fost tentativa bancherilor de a se opune măsurilor iniţiate dinspre SUA. Veniţi la Davos pentru a combate cu toate forţele ceea ce ei numesc "intervenţia brutală în business-ul lor", au sfârşit prin a accepta cu jumătate de gură că măsurile ar putea fi OK, dar că ar trebui luate numai după terminarea crizei. Cu alte cuvinte, şi-au legat toate speranţele de o amânare a punerii în aplicare a măsurilor respective. Iar pentru aceasta şi-au găsit un aliat şi purtător de cuvânt extrem de mediatizat: George Soros. Desigur, toate jocurile de imagine de-acolo au interesele şi scopurile lor, iar alegerea lui Soros ca purtător de cuvânt al unei "aripi moderate" pare a fi fost o decizie foarte istaţă. De asemenea, foarte interesantă mi se pare a fi fost întrunirea privată a bancherilor din City cu Alistar Darling. Evident, sunt puţini cei care ştiu ce s-a discutat acolo, dar este clar că targetarea  lui Darling a fost un alt element care a ţinut de aceeaşi strategie a iniţiativei de reglementare a sectorului bancar. Cum bine se ştie, la Londra există temerea pierderii locului pe care City-ul îl deţine în ierarhia mondială a serviciilor financiare, iar această temere reprezintă o bună bază de discuţie pentru o legislaţie ceva mai permisivă.

Ca o concluzie generală, cred că Davos-ul îşi cam pierde din strălucire, transformându-se într-un show mediatic unde câştigă cel care face rating mai mare. Nu ştiu dacă deciziile de-acolo vor mai avea puterea de a mişca lumea aşa cum se întâmpla până acum câţiva ani. Mai ales că, probabil, vom intra în epoca în care fiecare va alerga să-şi salveze pielea.

P.S. Se pare că articolul de faţă a avut ceva cu mine atâta timp cât parcă n-ar fi vrut să iasă la lumină. Ţinând cont că aseară am sfârşit-o la urgenţe, a fost nevoie să-l mai amân odată. Acum, că m-am stabilizat  şi am reuşit să resping toate flăcările violet şi atacurile energetice, i-am dat drumu'. Sper să mi se fi terminat ghinioanele că m-am cam săturat. Oricum, după modelul Soros mi-am inchis toate poziţiile(n-am ajuns încă la gradul lui de fineţe astfel încât să pot deschide/închide poziţii în funcţie de organele care mă dor, dar sunt pe-aproape :-)) ).