Cu subiect si predicat

Si printre politicienii americani sunt unii care spun lucrurilor pe nume. Urmăriţi-l mai jos pe Ron Paul într-o intervenţie la CNN.

Renasterea burselor externe

Nu prea-mi place să fac referire la alţii întrucât nu o consider o practică OK. De când am pornit blogul, singura confruntare pe care am avut-o a fost cea de idei. Acesta este motivul pentru care nu voi da link-ul către cel care a aruncat chifteaua. De altfel, nu autorul articolului e problema ci puseul de optimism în faţa unui eveniment banal.

Citeam ieri un titlu cool: "Bursele externe renasc pe fondul ştirilor legate de posibila înfiinţare a Bad Bank"(se referea la creşterea de miercuri). Extrem de optimist. Aproape că-ţi vine să te duci să spargi toţi banii pe care-i ai deoarece gata, s-a sfârşit cu criza asta. Urmează prosperitatea, tovarăşi! Iar prosperitatea se vede cu ochiul liber în ceea ce priveşte scăderile de ieri când, cu excepţia HSCC, OMSX şi CDNX, toţi indicii au fost roşii. Cum de altfel au fost în cursul întregului an trecut. Un titlu bun pentru asta ar fi:"După ce au renăscut, indicii extrni se duc la loc să moară pe acelaşi fond".

Nu am dorit prin acest articol să subliniez decât un singur lucru: nu te poţi lăsa cuprins de optimism de moment atunci când cadrul general e pesimist. Bursele nu pot reveni ca Feţii Frumoşi într-o singură zi, pe fondul înfiinţării unui AVAS. Iar în ceea ce priveşte cumpărarea de active toxice, nu e nimic nou. Asta face Trezoreria SUA de când s-a aprobat jucăria de salvat prietenii lui Paulson. Şi probabil că asta va face mult mai mult timp de-acum înainte, până se vor găsi unii care să realizeze că e contraproductiv să bage bani în acoperirea deficitelor americane.

P.S. Într-adevăr, autorul respectivului articol îşi exprimă o brumă de îndoială în textul articolului, dar titlul face toţi banii.

Semnal de alarma

Nu voi scrie foarte mult azi. Vreau doar să trag un semnal de alarmă pentru că lucrurile încep să se precipite pe piaţa bancară. Sincer, sunt extrem de îngrijorat de nivelul la care au ajuns dobânzile. Din punctul meu de vedere, uşor, uşor ne îndreptăm către o isterie în ceea ce priveşte dobânda oferită la depozite, iar aceasta nu poate însemna decât un semnal clar de alarmă.

Din punctul meu de vedere, dobânda e deja prea mare. Aud că sunt bănci care oferă rate negociate extrem de mari, iar asta mi se pare incredibil. Că tot vorbeam ieri despre asumarea riscului, aş fi tare curios să ştiu dacă un individ care-şi duce banii la o bancă pentru o dobândă dublă faţă de cea afişată de BNR merită să fie despăgubit în caz de faliment. Părerea mea este că nu, iar celor care se iluzionează le voi spune că aceeaşi este şi părerea FGDSB care menţionează că nu sunt garantate "depozitele persoanelor fizice şi juridice, inclusiv entităţi fără personalitate juridică care au obţinut, pe bază individuală, rate de dobândă şi concesii financiare care au contribuit la agravarea situaţiei financiare a instituţiei de credit". Pentru a fi mai clari, cei de la FGDSB specifică faptul că se referă la "rate de dobândă şi avantaje financiare care depăşesc nivelurile practicate de instituţia de credit pentru depozitele de aceeaşi natură, aceeaşi monedă, aceeaşi categorie şi aceeaşi durată şi aceeaşi sumă". Adică nu este garantat niciun depozit negociat! Sec şi clar!

Cred că lucrurile sunt extrem de limpezi pentru toată lumea. De obicei, înainte de a intra într-un joc trebuie să cunoşti regulile întrucât, în caz contrar, nu poţi da dovadă decât de prostie. Şi, conform unei zicale româneşti, prostia se plăteşte.

P.S. Aş avea o întrebare pentru care nu găsesc răspuns nicăieri: Este reasigurat Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar?

Sa vorbim despre libertate

Este la modă acum să propovăduim reglemetarea strictă a diverselor sisteme. Pornind de la reglementarea strictă a sistemului financiar/bancar se ajunge la discuţii ample despre reglementarea şi supravegherea economiei, la controlul strict al tranzacţiilor bursiere, al circulaţiei mărfurilor şi, în final la supravegherea a tot ce mişcă. Este trendy să afirmi că aşa nu se mai poate, că nişte nebuni şi-au făcut de cap şi au tras o întreagă lume în prăpastie.

Când vine vorba de responsabilitate, fiecare, instinctual, se uită în curtea vecinului, căutând răspunsuri acolo. Este mult mai simplu să acuzi decât să-ţi recunoşti propria vină, să-ţi reanalizezi acţiunile şi să tragi concluziile care se cuvin. Ceea ce vreau să spun este că responsabilitatea pentru această criză aparţine fiecăruia dintre noi. Mai bine spus ea este cauzată de latura lacomă şi iraţională din noi. Vă mai amintiţi cum în vara lui 1996 preţurile imobilelor creşteau de la o zi la alta? Cum de la o săptămână la alta se mai adăugau câteva mii de euro la preţul unui imobil? Cum băncile se făceau preş în faţa tuturor dubioşilor rugându-i să ia credite, aruncându-le obligatoriu/promoţional şi un card de credit(cross-selling-ul însemna încheierea cât mai multor contracte de credit). Avea acea perioadă vreun fundament? Evident că nu, dar noi ne îmbătam cu iluzii crezând că nebunia va ţine la nesfârşit, că SIF-urile se vor duce la cer, că România poate creşte la infinit, chiar dacă nu există nicio bază reală. Că euro va continua să se deprecieze în faţa furiosului leu care se învârtoşa precum Făt Frumos. Aceleaşi fenomene s-au întâmplat peste tot în lume. Cum SUA reprezintă un colos, era normal ca fenomenele de-acolo să aibă cea mai mare amploare. Iar cei care s-au fript acolo, s-au fript cel mai tare!

Revenind la tema acestui articol, nu pot să nu mă revolt. Brusc, cei care până nu de mult propovăduiau creşterea fără sens au ajuns acum apostolii etatizării. Sincer, parcă-mi fuge pământul de sub picioare când văd cum riscăm să ne transformăm, din punct de vedere economic, într-o Uniune Sovietică. Să ne înţelegem bine: criza a fost posibilă nu din cauza lipsei reglementărilor ci din cauza reglementărilor prost făcute, a inconştienţei colective şi a lipsei de responsabilitate. În momentul în care accepţi să bagi banii într-o schemă piramidală(Madoff), vina nu aparţine pieţei ci ţie. Aşa cum la noi principalii vinovaţi pentru nebunia numită Caritas au fost participanţii, la fel putem spune despre afacerea Madoff, despre băncile care au cumpărat active toxice (cu rating AAA) sau despre societăţile de asigurări care au permis asigurarea unor bombe. Pentru a fi bine înţeles, întăresc faptul că sunt total împotriva celor care, după ce au băgat bani într-o fantasmă, se îndreaptă plângăcioşi împotriva autorităţilor care "au permis acest lucru". În timp ce "băieţii isteţi" făceau bani din produse cu un grad inimaginabil de sofisticare(şi risc!), Soros si Buffett îşi exprimau îndoiala: unul spunea că nu le înţelege, iar celălalt le declara instrumente de distrugere în masă. Realitatea este că acum avem de-a face cu o alienare în grup deoarece oamenii vor să aibă profit fără a-şi asuma niciun risc. În acest caz "managementul riscului" ar putea fi preluat de stat, iar atunci societatea descrisă de Orwell ar deveni brusc o realitate.

Să fim bine înţeleşi: în locurile în care există libertate există şi risc. E o lege care este valabilă din cele mai vechi timpuri. O altă lege spune că libertatea este mai presus de orice, iar asta ar trebui să ne dea de gândit. Şi, chiar dacă e mai greu, cred că e mult mai util ca gândirea să ne-o facem singuri întrucât, în mod sigur, nu ne va conveni cum vor gândi alţii pentru noi.

Efectu' lu' pendul

Miercuri, în plină depreciere a leului în faţa principalelor valute, Adrian Vasilescu a ieşit cu declaraţii privind piaţa valutară. Dincolo de povestea privind confruntarea leului cu celelalte valute(aproape că mă simţeam într-o feerică atmosferă de basm), de teoria preţului corect şi alte "efecte speciale" strecurate, dl. Vasilescu a concluzionat că leul va recâştiga "bătălia" cu valutele importante datorită "efectului de pendul". Extrem de interesant şi de fundamentat!

Ca prin minune, începând de a doua zi, cursul a început să scadă. Pentru început am avut parte de o scădere lină. A urmat o creştere a cotaţiei până spre 4.3. Din grafice se vede extrem de clar cum creşterea s-a făcut natural, ca efect al presiunii la cumpărare. Surpriza a venit vineri, când leul s-a apreciat într-o singură oră de la 4.335 la 4.305, cu un minim la 4.29. Din acel moment, orice tentativă de creştere a fost aspru sancţionată cu o cădere abruptă.

Acesta ar fi, pe scurt, istoricul ultimelor zile de tranzacţionare în care leul s-a întărit de la 4.33 la 4.21. Dacă încercăm să găsim o corelaţie logică a acestei aprecieri cu climatul economic sau cu evoluţia celorlalte valute din zonă vom avea parte de un eşec. Nu există niciun fundament al acestei aprecieri, motiv pentru care toată lumea este conştientă că am avut de-a face cu o intervenţie în forţă a BNR. Desigur, Banca Naţională are posibilitatea de intervenţie pe piaţă atât direct cât şi mascat. Ceea ce mă nedumereşte este motivul pentru care BNR a semnalizat aceasta intenţie. Nu mă va putea convinge nimeni că sincronizarea dintre declaraţia lui Vasilescu şi aprecierea leului a fost întâmplătoare. Iar dacă nu a fost întâmplătoare, am dreptul să mă întreb dacă sunt privilegiaţi care sunt anunţaţi dinainte despre mişcările cursului. La diferenţa de curs înregistrată în cele 3 zile se puteau face bani frumoşi şi aş fi foarte curios să cunosc beneficiarii reali ai acesei diferenţe de curs. Nu de alta, dar primul efect vizibil al acestei aprecieri va fi scăderea rezervei valutare, scădere care se va reflecta direct asupra ratingului de ţară şi a stabilităţii noastre. Având în vedere vremurile care ne aşteaptă, cred că această joacă a BNR ar trebui să înceteze. Şi, dacă este posibil, ar trebui ca oficialii acestei instituţii să dea dovadă de ceva mai multă discreţie.

Noua directie a crizei (Romania)

Că este greu nu mai e un secret pentru nimeni. Doar trăim în ţara asta şi simţim cum, pe zi ce trece, situaţia devine din ce în ce mai apăsătoare. Cu toate acestea, criza încă nu a început. Deocamdată nu s-au înregistrat decât încetări temporare de activitate la câteva firme mari, ceva probleme de lichiditate şi mai puţine venituri salariale în decembrie. Doar atât nu e mare lucru. Ceea ce urmează însă poate fi halucinant, iar dacă vreţi să vă faceţi o idee, vă voi spune că suntem aproximativ în aceeaşi situaţie în care era SUA acum un an. În principiu, este posibil să avem parte de evenimente similare aşa că trebuie să avem nervii tari.

Cu un deficit bugetar de peste 5% în 2008 şi un deficit de cont curent de 14%, 2009 nu se anunţă a fi un an comod. Creşterea economică estimată pentru 2009 nu depăşeşte - în viziunea celor mai optimişti analişti - 2%. Sunt însă mulţi cei care pariază pe o scădere a economiei, ceea ce ne-ar împinge în recesiune şi din punct de vedere tehnic. Oricum, după o perioadă în care creşterea economică a fost în medie de 6% pe an, diminuarea acesteia la 2% echivalează cu o prăbuşire. Dacă adăugăm acestor fenomene reîntoarcerea căpşunarilor şi reducerea drastică a fondurilor primite de la cei care muncesc în străinătate, obţinem un cocktail exploziv, care oricând poate dinamita economia naţională.

Evident, toate acestea pot fi combătute printr-o politică economică responsabilă. Din păcate, guvernul instalat în urmă cu o lună, nu a demonstrat până acum nimic. Nu am mari aşteptări de la niciun politician, indiferent de coloratura politică, dar - având în vedere ameninţările care planează asupra noastră - este obligatoriu ca politicienii să dea dovadă cel puţin de responsabilitate. Până acum nu s-a făcut decât spectacol şi, judecând prin prisma ştirilor apărute, aş putea bănui că guvernul este condus din umbră de Felix Tătaru ( :-) ). Presimt că următoarea temă de discuţii va fi "odioasa moştenire", iar asta se va fructifica într-o nouă perioadă sterilă din punct de vedere al acţiunii. Sunt unii care încă nu au înţeles că jocul pentru imagine se face numai în opoziţie sau în campania electorală, niciodată când eşti la putere.

Nu am de gând să atac actualul guvern. Remarc însă cu un zâmbet amar faptul că acesta este format din partidele care au făcut cele mai mari promisiuni electorale. Nu prea văd cum vor rezolva problema salariilor profesorilor, majorarea pensiilor, reducerea de taxe si restul de promisiuni fără acoperire. Poate vă gândiţi că, odată trecută campania, acestea pot fi date uitării, însă nu este aşa. Promisiunile făcute şi neonorate se pot constitui în combustibil al unor fenomene sociale similare celor din 2006 din Ungaria. În zonă se manifestă o nervozitate socială destul de îngrijorătoare. Lituania, Grecia sau Bulgaria sunt ţări care se confruntă cu mişcări sociale masive şi nu cred că avem nevoie de ceva similar.

Oricum, trecând peste aceste consideraţii de ordin general, îmi exprim speranţa în reîntoarcerea cu picioarele pe pământ a politicienilor şi nu numai a celor de la putere. În primul rând este obligatorie accelerarea adoptării bugetului şi a unui plan coerent anticriză. Urmează o perioadă grea şi, dacă vom da din nou dovadă de amatorism, o vom simţi numai şi numai pe pielea noastră.

Jim Rogers - Declaratia saptamanii

Aveţi mai jos interviul care a pus gaz pe focul crizei englezeşti. Fără doar şi poate, Jim Rogers a reuşit ca, printr-o declaraţie şocantă, să acapareze primele poziţii ale fluxurilor de ştiri. Numai simpla asociere dintre Jim Rogers şi liră poate da unora coşmaruri serioase.

RON KO

Ceea ce vedeţi în graficul ataşat este evoluţia cursului EURRON în luna ianuarie. L-am afişat pentru că o imagine spune mai mult decât o mie de cuvinte. Se poate constata cu uşurinţă că suportul este în jurul valorii de 4.2 , rezistenţa fiind la 4.33(aviz esperţilor de la Reiffeisen care estimau în urmă cu câteva săptămâni un curs de maxim 4.2RON/EUR).

Cred că reduta pe care o apără în acest moment BNR este 4.38RON/EUR. Spargerea acestui nivel implică intrarea pe un teren extrem de nisipos, în care riscurile asociate sunt greu cuantificabile. Oricum, pentru cei care au credite în valută (indiferent dacă vorbim de populaţie sau companii) vin vremuri extrem de grele. Şi nu numai pentru ei.

În ceea ce priveşte evoluţia pe termen scurt a cursului, tind să cred că există o presiune destul de mare care va face ca deprecierea leului să continue. De asemenea, riscul unui nou atac speculativ asupra leului este extrem de mare.

Mai multe despre perspectivele economiei româneşti vom vorbi luni, dată la care expiră şi "luna de miere" pe care am acordat-o Guvernului.

Noua directie a crizei (China)

A scrie despre China mi se pare frustrant pentru că este o ţară pe care nu am vizitat-o. În general, când analizez o economie îmi place să privesc prin ochii celor care fac parte din respectivul teritoriu, să amestec datele reci ale statisticilor cu psihologia poporului respectiv, cu obiceiurile şi credinţele lui. Prefer să încep în acest fel pentru a vă avertiza că ceea ce voi scrie este pur şi simplu o analiză bazată pe cifre, ştiri şi concluzii proprii. Mai trebuie să menţionez că fac parte dintre cei care urmăresc frecvent site-ul web al Radio China International(probabil asta sună ciudat, dar este o experienţă interesantă) şi că mă simt atras de spiritualitatea poporului chinez, de civilizaţia şi istoria lor.

În ceea ce priveşte economia, toată lumea este tentată să considere ca punct de reper Olimpiada, practic perioada în care China şi-a dezvăluit lumii atât măreţia cât şi visele pe care le are. Numai că acel moment a trecut, iar realitatea arată cu totul altfel acum. Dacă până nu demult vedeam China ca fiind manufacturierul lumii, realităţile economice actuale s-ar putea să zădărnicească planurile Beijing-ului. În primul rând, în lumea cuprinsă de criză, lucrurile nu mai sunt atât de mari pe cât erau odată, banii nu mai sunt atât de mulţi, iar preţurile sunt mult mai atent studiate. În plus, marile economii încep să priceapă un lucru vechi de când lumea: economia înseamnă lumea reală, produţie de bunuri, vânzări reale şi mai puţin speculaţie.

Cu toate că deocamdată încă nu se vede nimic, China va simţi extrem de dureros valul crizei. În primul rând trebuie să menţionez că până şi cei mai optimişti analişti nu văd o creştere economică mai mare de 6% în acest an. Dacă 6% pentru o ţară dezvoltată înseamnă enorm, pentru China aceasta echivalează cu o prăbuşire şi poate avea efecte deosebite în plan social. Conform lui Roubini, pentru o ţară care "eliberează" anual 24 milioane de oameni pe piaţa muncii, este nevoie de o creştere economică de cel puţin 10%. În aceste condiţii, este posibil ca autorităţile să devalorizeze yuan-ul, obţinând o echilibrare temporară a situaţiei.

Ceea ce mi se pare mai grav sunt similarităţile care există între China anului 2008 şi America anilor 1929-1930. Dacă este să discutăm despre capacităţile de producţie, nu putem să nu remarcăm că, similar cu America anilor '20, China este supradimensionată. Capacităţile de producţie imense, capabile să exporte orice şi oriunde, vor fi lovite extrem de radical de scăderea comerţului mondial. În ceea ce priveşte consumul propriu, acesta nu este capabil să absoarbă decât o parte infimă din ceea ce se produce, motiv pentru care numeroase fabrici se apropie rapid de faliment. Însă falimentele din zona industriei se propagă rapid în mediul bancar şi afectează cheltuielile statului.

Un alt fenomen îngrijorător remarcat de mulţi analişti este rapiditatea cu care ies bani din această ţară. Dacă vă mai amintiţi, sfârşitul anului trecut şi începutul anului curent au consemnat scăderi ale valorii băncilor chinezeşti, sub presiunea vânzărilor iniţiate de acţionari semnificativi: Bank of America şi-a vândut participaţia la China Construction Bank(a doua bancă), RBS a negociat vânzarea deţinerilor la Bank of China (de altfel BoC a scăzut cu ~30% de la începutul anului) etc. Inversarea fluxului de bani, ieşirile precipitate de pe piaţă, precum şi celelalte fenomene conexe se pot constitui în adevărate coşmaruri pentru autorităţi care vor avea de dat lupte extrem de grele în cursul acestui an.

Voi încheia acest articol consemnând faptul că analistul Albert Edwards de la Societe Generale a lansat un semnal de alarmă extrem de tranşant: sub presiunea unui colaps al creşterii economice, China nu va mai finanţa deficitele americane, conducând economia mondială într-o nouă etapă a crizei. Semnalul de alarmă tras de Edwards este extrem de dur, iar dacă predicţiile sale se îndeplinesc(chiar şi parţial) pot spune că vom avea parte de un coşmar: "The Chinese economy is imploding and this raises the possibility of regime change. To prevent this, the authorities would likely devalue the yuan. A subsequent trade war could see a re-run of the Great Depression.... Do you really trust politicians to "do the right thing"?

Fiat Chrysler

Mă opresc astăzi din seria dedicată noii evoluţii a crizei pentru a prezenta o ştire care merită toată atenţia. Fiat a achiziţionat 35% din Chrysler LLC, obţinând cu această ocazie biletul de intrare pentru cea mai mare piaţă auto din lume.

La prima vedere ştirea pare şocantă. De unde are Fiat bani pentru a investi şi, mai mult, cum are curaj să investească într-o afacere aflată aproape în prăpastie? Ei bine, aici e toată esenţa ştirii. Fiat nu a dat niciun ban pentru cele 35% din acţiuni ci a permis celor de la Chrysler accesul la tehnologia lor de fabricare a autovehiculelor de mici dimensiuni, eficiente din punct de vedere al consumului. Aceasta va uşura intrarea americanilor pe o piaţă destul de concurenţială , beneficiind de o tehnologie care, de altfel, i-ar fi costat enorm. Pe de altă parte, Fiat va reveni pe piaţa americană unde, numai pentru a putea să vinzi trebuie să cheltuieşti o avere. Atât pentru Chrysler cât şi pentru Fiat afacerea este excelentă, fiecare obţinând un beneficiu major fără a investi niciun ban. Alianţa este condiţionată de obţinerea pachetului de ajutor din partea autorităţilor americane.

De ce am vrut să prezint această ştire? Simplu. Ea arată ce se întâmplă când ai un manager excepţional. Am scris în mai multe rânduri despre Sergio Marchionne. El este omul care a schimbat definitiv Fiat, aducând o nouă viziune în interiorul grupului italian. Întotdeauna a surprins prin modalitatea oarecum neobişnuită prin care a tratat problemele. Nu mai departe de decembrie 2008 şoca printr-o declaraţie în care afirma că Fiat este o firmă prea mică pentru a rezista crizei, aşa că va face toate eforturile pentru a se alia cu orice producător care va dori acest lucru. Primul pas l-a făcut cu Chrysler, iar următorul, cel mai probabil, cu PSA Peugeot Citroen. Este un exemplu clar de manager impecabil, capabil să înţeleagă criza şi să acţioneze pentru salvarea organizaţiei proprii. În timp ce unii nu fac altceva decât să se lase copleşiţi de criză, alţii găsesc metode creative şi pragmatice pentru a o depăşi. Aceasta, până la urmă, face diferenţa între mediocritate şi excelenţă.

Noua directie a crizei (Europa)

Dacă ieri am vorbit de SUA unde investirea lui Obama este întâmpinată cu un optimism copilăresc(specific oarecum americanului de rând), a sosit timpul să ne întoarcem privirea spre Europa, continentul pentru care această criză a sosit prea devreme.

În timp ce America este o țară omogenă(putem să-i spunem aşa, chiar dacă se vor găsi destui să mă contrazică pe bună dreptate), Europa este o uniune fragmentată şi mult prea fragilă pentru valul care va urma. Iar această fragmentare, dublată de dorinţa unora de a fi mai egali decât alţii s-ar putea să aibe un efect devastator în ceea ce priveşte lupta cu criza. Nu ştiu dacă actuala criză va reactiva euroscepticismul şi tendinţa centrifugă a unor ţări. Este posibil să asistăm la tendinţe centrifuge, la fel cum este foarte posibil ca această criză să cimenteze legăturile dintre statele componente(cu toate că este greu de crezut aşa ceva). În acest moment situaţia din Europa arată urât de tot, iar ceea ce este mai grav este faptul că acesta e de-abia începutul.

Anglia este sfâşiată de o criză financiară pe care nu cred că o va putea duce cu bine la sfârşit. Pierderile băncilor englezeşti sunt de-a dreptul fabuloase, iar naţionalizarea lor nu face altceva decât să slăbească lira şi să crească puternic nota de plată. Ieri, Gordon Brown a anunţat o injecţie de 300 miliarde de lire, bani care, la prima vedere par mulţi, dar sunt insuficienţi. Este aproape hilar faptul ca RBS este campioana pierderilor, iar cauza acestor pierderi este ABN, banca pentru care s-au bătut la baionetă cu cei de la Lloyds. Oricum, economia engleză s-ar putea să fie cel mai grav afectată de criză întrucât este cea mai speculativă dintre economiile Europei. De asemenea, este posibil ca această criză să determine trecerea Regatului Unit la euro, lucru aproape imposibil de conceput în urmă cu câteva luni.

Franţa îşi ascunde deocamdată destul de bine minusurile, reuşind să evite, din punct de vedere tehnic, recesiunea. Probleme afişate sunt cele legate de industrie care a fost în cădere liberă în ultimul trimestru al anului trecut. Cei mai afectaţi sunt deocamdată constructorii auto. Aici situaţia este destul de grea şi, pe fondul înteţirii crizei, s-ar putea să vedem cum se naşte o mega-companie de stat. O altă variantă ar fi fuziunea PSA Peugeot Citroen cu Fiat, împărţindu-se astfel costul ţinerii pe linia de plutire cu statul italian.

În Germania situaţia băncilor este destul de fragilă, necesitând intervenţii susţinute ale statului. Potrivit Der Spiegel, băncile germane au active toxice americane în valoare de peste 300 de miliarde de euro. Aceasta ar însemna că pachetul de stimulare eliberat până acum a acoperit doar o mică parte din necesar, băncile fiind în continuare subcapitalizate. Probabil guvernul federal va continua să pompeze bani în sistem până la acoperirea găurilor. Fenomenul subcapitalizării băncilor a lovit economia care, lipsită de credite, începe să sufere din ce în ce mai tare.

Italia stă extrem de prost, confruntându-se cu a patra recesiune în 10 ani. În nordul Italiei, zona cea mai prosperă din punct de vedere economic, criza se vede cel mai clar. Ea afectează absolut toate domeniile de activitate. Băncile sunt lovite direct de problemele pieţei americane, cea mai afectată fiind Unicredito care numai din operaţiunea Madoff a pierdut aproape un miliard de euro.

Ca o concluzie generală, UE este deabia acum lovită de criză. În prncipal aceasta este cauzată de legăturile strânse cu piaţa americană, fapt ce a contribuit decisiv la contagiunea băncilor de pe continent. Îmbucurător este faptul că, spre deosebire de SUA, Comisia Europeană pare cu picioarele pe pământ. Prognozele date publicităţii ieri sunt destul de sumbre, dar mult mai realiste decât cele americane care par fabricate în laboratoarele de la Hollywood. O problemă inerentă a crizei de pe continent va consta în faptul că există numeroase bănci atât de mari încât nu mai pot fi salvate de către o singură ţară. Aceasta poate naşte controverse în ceea ce priveşte fondurile europene de ajutorare.

Este aşteptat ca în perioada imediat următoare să se înregistreze o cădere a consumului care va induce un puternic curent deflaţionist. Ca o consecinţă a acestei situaţii vom asista la o cădere industrială şi la creşterea accentuată a şomajului. Este posibil ca în perioada imediat următoare, pe fondul veştilor negative, euro să se devalorizeze faţă de dolar(tendinţă deja începută), dar, pe termen mediu, cred că valuta europeană îşi va relua ascensiunea. Cea mai lovită industrie va fi cea auto, în special cea germană întrucât acolo producătorii se bat cam pe acelaşi segment de piaţă, segment care se subţiază sub presiunea crizei.

Rolul cel mai important în această criză îl are Comisia Europeană, de deciziile ei depinzând decisiv perioada pe care continentul o va petrece în criză. Rămâne de văzut rolul pe care-l va juca în ceea ce priveşte marile bănci. Dacă va prefera rolul de salvator cu orice preţ s-ar putea ca recesiunea să se întindă mult mai mult decât ar fi necesar.

Noua directie a crizei (SUA)

Mai ţineţi minte cum acum câteva luni Paulson se dădea de ceasul morţii pentru a putea cheltui ceva bănuţi întru salvarea "sistemului financiar"? Ei bine, banii s-au eliberat, Paulson şi-a salvat prietenii, iar SUA sunt tot în criză. Mai mult, luate la întrebări, băncile nu prea au putut spune ce au făcut cu banii primiţi. Şi, pentru ca lucrurile să fie bine înţelese, Bank of America a solicitat un ajutor suplimentar pentru a putea face faţă indigestiei provocate de înghiţirea Merrill Lynch. Indigestie care a fost tratată în regim de urgenţă cu alţi 20 de miliarde de verzişori.

Dacă până acum s-a văzut clar că infuziile de capital iraţional aruncate în piaţă nu au avut niciun efect, te-ai aştepta la o mai mare înţelepciune din partea autorităţilor de peste Ocean. Şi cum acolo se schimbă echipa, ar fi fost şanse mari ca toată această nebunie să fie tratată cu mai multă responsabilitate. Din păcate lucrurile nu vor sta aşa întrucât cel mai mai mare duşman al Americii este America. Mai bine zis, duşmanul este acel spirit american care te îndeamnă ca, în cazul în care nu merge, să încerci cu un ciocan mai mare. Exact asta se va întâmpla acum când Obama promite noi infuzii de capital, mult mai mari şi mult mai aiuristic aruncate.

Probabil că vom asista în perioada imediat următoare la intervenţii ciudate în piaţă, la tăieri de taxe şi invitaţii aiuritoare la consum. De asemenea, banii pe care vrea să-i arunce Obama în joc sunt prea puţini pentru a rezolva ceva; în mod normal i-ar trebui de vreo 3 sau 4 ori mai mulţi bani decât poate cheltui acum, ceea ce pune sub semnul întrebării întreaga politică a sa de luptă împotriva crizei.

Cert e că lucrurile vor sta prost. Acţiunile, care pentru mulţi par ieftine, se vor ieftini şi mai mult, numărul falimentelor va creşte la fel ca şi şomajul. În ceea ce priveşte preţul acţiunilor, este posibil să vedem în scurt timp căderi mult mai abrupte ale indicilor americani care, din punct de vedere tehnic, par a fi pregătiţi pentru o nouă descreştere abruptă(sunt analişti care văd S&P500 sub 500). Să nu uităm că urmează perioada de raportări, iar rezultatele financiare ale firmelor americane sunt proaste. Dacă anul trecut motorul scăderii a fost frica de recesiune, în acest an scăderile vor fi determinate de rezultate. Oricum, SUA nu a reuşit încă să stopeze criza financiară, ceea ce pune sub semnul întrebării speranţa revenirii economiei din a doua parte a anului(aşa cum a fost prognozat). Cererea Bank of America ne demonstrează că acolo lucrurile sunt departe de a fi rezolvate şi că nu este exclus să ne confruntăm cu un nou faliment bancar de proporţii.

Dacă speraţi că în alte zone lucrurile stau mai bine, vă înşelaţi. În această săptămână voi încerca să fac un "tur al crizei" în care să prezint, pe lângă informaţiile la zi din punctele fierbinţi, estimări ale dezvoltărilor viitoare.

Interviu Peter Schiff

Interviu acordat în 8 Ianuarie 2009, Fox Business.

Relaxare?

Din păcate nu am prea mult timp să scriu despre recenta "relaxare" a normelor de creditare operată de către BNR. Voi sintetiza însă ceea ce am mai spus prin noiembrie, anul trecut.

În principiu, la momentul actual nu normele de creditare sunt problema. Aşa cum am arătat în mai multe rânduri, normele BNR pot fi ocolite fără nicio problemă. Piaţa creditului este blocată, în primul rând, din cauza lipsei banilor. Iar lipsa banilor se vede de la o poştă prin dobânzile pe care băncile le oferă la depozite. O altă cauză este devalorizarea rapidă a valorii imobilelor. Nimeni nu este dispus să ia o garanţie care se devalorizează atât de rapid.

Probabil, presa de azi va fi inundată de "analize" pe tema aşa-zisei relaxări. Într-adevăr, vom avea relaxare, dar nu vom avea credite. Nu daţi buzna la bănci pentru că situaţia e aceeaşi.

Auto-sufocare

Opiniile pe care mi le-am exprimat pe vremea când unii se jucau cu taxa de primă înmatriculare /poluare au fost clare şi, ceea ce mă întristează, previziunile de atunci încep să se îndeplinească. Jocul politicianist se întoarce, aproape ironic aş putea spune, împotriva celor care tunau la adresa suprataxării importurilor second hand. Atunci primau interese electorale. Disperarea unora de a se vedea aleşi a condus la una dintre cele mai mari bâlbe legislative. Şi, pentru că întotdeauna e loc de mai rău, imbecilitatea deciziilor luate stă ca o secure deasupra a aproximativ 300 000 de angajaţi direct implicaţi în această industrie. Ceea ce am văzut zilele trecute la Mioveni a fost doar începutul. Continuarea se va vedea din ce în ce mai clar în restanţe la credite, scăderi ale consumului şi creşteri ale cheltuielilor statului. Asta evident, pe măsure ce veniturile la buget vor fi violent diminuate.

Să ne înţelegem: pentru afacerile la negru ale unor samsari şi pentru iluzia unor victime care-şi imaginează că fac vreo afacere plătind bani serioşi pe nişte rable de provenienţă dubioasă s-a reuşit punerea pe butuci a unei întregi ramuri industriale. Cine are de câştigat din asta? Evident nimeni! Parcul auto a fost invadat de "jerci" cu un grad de siguranţă îndoielnic, taxe nu s-au plătit, iar când se va pune problema scoaterii rablelor din circulaţie, tot noi vom avea de suferit întrucât costurile pentru această operaţiune vor fi suportate de la către statul român. Asta pentru ca un Gigel să poată dormi în Parlament sau la Guvern.

Asistăm acum la una dintre cele mai teribile lovituri date economiei noastre. Evident, nişte repetenţi au propus ca măsura salvatoare stimularea consumului, operaţiune care ar fi o mare prostie. De ce să stimulezi consumul auto atâta timp cât, pe general, trendul cumpărării de maşini e crescător? Nimeni nu-ţi va cumpăra Logan dacă o lege idioată îi permite omului să-şi aducă maşină veche plătind taxe mai mici decât pe o maşină nouă.

Colac peste pupăză, UE ne demonstrează că taxa e anti-europeană. Asta îmi place la nebunie. Când "Granzii Europei" încalcă fără ruşine regulamentele şi legile stabilite tot de ei nu mai sunt antieuropeni, dar când nişte amărâţi încearcă să-şi protejeze industria sunt "băgaţi la cremenal". Evident, în acest caz nu trebuie să suferim de mania persecuţiei! Asta se întâmplă tot din cauza prostiei noastre. Noi suntem cei care nu putem emite o lege clară, în "spirit european", care să limiteze drastic intrarea rablelor în ţară.

Din păcate, prostia începe să-şi arate colţii. Criza va accentua situaţia explozivă din acest domeniu şi, fără să exagerez, cred că riscăm să ne scufundăm mult mai mult decât ne-am fi imaginat. Cei care se joacă acum cu taxele ar trebui să înţeleagă că Logan-uri se pot construi şi în Rusia şi în Turcia şi chiar şi în Franţa. Iar relocarea se poate face mult mai rapid în condiţiile actuale de criză. Atenţie! Suntem deja pe un teren minat!

Citatul zilei

"Owners of capital will stimulate working class to buy more and more of expensive goods, houses and technology, pushing them to take more and more expensive credits, until their debt becomes unbearable.The unpaid debt will lead to bankruptcy of banks, which will have to benationalized, and State will have to take the road which willeventually lead to communism."

Karl Marx, 1867

P.S. Nu ştiu dacă citatul e real. Dacă este înseamnă că Marx a avut o intuiţie demnă de invidiat.

Cursa cursului

Când asistam la declarațiile belicoase ale unora pe tema "atacului speculativ" asupra bravului nostru leuşor, existau analişti extrem de vocali care susţineau sus şi tare că moneda noastră este corect evaluată la 3.65RON/EUR, iar ceea ce se întâmplă este numai vina unor indivizi răi care au ei ce au cu noi. Pe atunci spuneam că e imposibil să te opui unui tsunami şi că, mai devreme sau mai târziu, cursul va sparge "pragul psihiologic" de 4 RON/EUR. Dacă stăm bine să ne gândim, chestia cu pragul psihologic este o bagatelă gazetărească întrucât, pentru cei care într-adevăr se pricep, un prag se scrie cu patru zecimale şi are cu totul alte semnificaţii, în niciun caz psihologice.

Lesne de intuit, creşterile susţinute din ultima perioadă au "activat" criticile aduse Băncii Naţionale pentru neintervenţia în piaţă. Sunt mulţi cei care acuză faptul că populaţia, având depozite echivalând cu aproximativ 50 miliarde de euro, ar putea deveni un jucător pe piaţa valutară, cumpărând isteric valută. Este oare aceasta o ameninţare pentru noi? Suntem oare în pragul destabilizării generalizate? Ei bine, eu cred că nu, iar lucrurile sunt ceva mai complexe decât par. Ceea ce este surprinzător este că cei care acum critică sunt aproximativ aceiaşi băieţei care combăteau acum câteva luni duşmanii poporului. Elanul revoluţionar de-atunci s-a transformat în lătrat la adresa BN pentru neintervenţionism. Ciudat nu?

Ceea ce nu au înţeles aceşti analişti(vorba vine) este faptul că fenomenul economic se poate rezuma, parafrazându-i pe cei de la Ca$$a Loco, la: "Cine are bănuţi are/Cine n-are, n-are"! În cazul nostru n-are, aşa că, o intervenţie a BN nu ar face altceva decât să subvenţioneze din rezervă necesarul de valută. Aceasta ar echivala cu o subţiere accelerată a rezervei pentru nimic. Nu a fost destul că în luna decembrie s-a volatilizat 1 miliard din rezervă(oficial miliardul lipsă este rezultat din influenţe nefavorabile ale cursurilor de schimb, dar refăcând calculele nu-mi rezultă asta)? A ţine cursul nu ar fi decât o prostie întrucât înseamnă doar amânarea unui deznodământ care, mai devreme sau mai târziu, tot se va produce.

Cu o datorie de 52% din PIB(16 % pe termen scurt!) şi cu un deficit bugetar de aproximativ 5%, România este pe cale s-o ia razna, având un necesar de finanţare de circa 20 miliarde, bani pe care nu ştiu de unde o să-i luăm. Într-o asemenea situaţie, niciun om cu capul pe umeri nu se gândeşte să dezechilibreze şi mai mult situaţia trăgând inutil de curs. Cum însă la noi politicul este extrem de implicat, este posibil să apară presiuni şi să vedem intervenţii ale BN în piaţă, dar nu cred că vor fi mari urmări. Doar încetiniri de moment.

Din nou despre gaze

Cum mişcarea rudimentară a Rusiei pare a lua sfârşit în aceste zile(şi spun că pare pentru că niciodată nu poţi fi sigur pe deciziile ursului) ceea ce ne rămâne de făcut este o analiză extrem de profundă a situaţiei(probabil în CSAT). Practic, în ceea ce priveşte dependenţa noastră de Rusia, avem două opţiuni: Nabucco - un proiect care stagnează de foarte mult timp - sau câştigarea diferendului cu Ucraina în ceea ce priveşte delimitarea platoului continental. Despre participarea noastră la South Stream nu voi spune nimic întrucât e clar că aceea nu este o alternativă decât dacă vrem să fim luaţi mereu în râs aşa cum s-a întâmplat săptămâna trecută. Deviind puţin de la subiect vreau să spun că nu-mi vine să cred cât de redus trebuie să fii ca să crezi că Putin ţi-a făcut o ofertă "beton" când de fapt te sfida. Pe cei care au rămas extaziaţi de propunerea lui Putin nu-i pot considera decât, în cel mai bun caz, naivi, dar tind să cred că, în ceea ce-i priveşte, lucrurile sunt mult mai grave şi ţine de capacitatea lor de a percepe şi înţelege realitatea(ar fi trebuit să-i spun direct prostie?).

Nabucco nu poate fi considerată o alternativă decât în cazul în care UE se trezeşte din hibernare şi letargie, lucru greu de crezut atâta timp cât sunt lucruri extrem de grele de discutat la nivelul Uniunii(lungimea şi curbura bananei care poate fi importată în UE e doar unul dintre miile de subiecte importante pentru care este plătită o armată de birocraţi). Este interesant de subliniat faptul că cel mai mare susţinător de până acum al proiectului Nabucco este SUA.

În ceea ce priveşte platoul continental, un câştig în acest proces ne-ar face din consumatori producători şi exportatori de gaz, ceea ce nu ar fi tocmai rău. Numai că, pâna la finalizarea acestui proces, va mai trece ceva timp, iar crizele Ucrainiano-Ruse vor fi din ce în ce mai dure(poate numai o lovitură de palat orchestrată de blonda de la Kiev ar putea potoli setea de sânge a lui Putin). Contracararea unor crize de tipul celei la care asistăm acum trebuie să devină o prioritate pentru oficialităţile noastre întrucât este vorba de siguranţa naţională.

Totuşi, trebuie să ne gândim, în primul rând, la strategia pe care ar trebui să o urmăm în cazul în care niciuna dintre cele două alternative enumerate nu se realizează. În această situaţie, cu toate că poziţia noastră este extrem de slabă, există alternative. Prima şi cea mai importantă este reprezentată de depozitarea gazelor în timpul verii şi utilizarea lor iarna. Pentru ca acestă alternativă să devină viabilă trebuie făcute investiţii importante în infrastructură şi în crearea noilor depozite de gaze(cele existente acum sunt insuficiente). O altă posibilitate este utilizarea pe scară largă a gazului lichefiat, dar pentru aceasta ar trebui finanţată construirea cel puţin a unui terminal, investiţie destul de importantă. De asemenea, o alternativă ar mai fi şi creşterea capacităţilor de producţie a energiei electrice. Finalizarea proiectului de la Cernavodă, finalizarea parcurilor eoliene(ştiu, deocamdată reprezintă zero, dar sunt perspective majore) şi crearea unor noi complexe energetice ne-ar putea aduce în situaţia de a nu mai avea nevoie de gaz decât într-o proporţie mică. Şi, dacă această alternativă vi se pare scumpă, vă voi aminti că sunt numeroase zone în Europa unde nu s-a auzit până acum de gaze.

Indiferent care va fi alternativa, este clar că aşa nu mai putem continua. Coerenţa sistemului energetic şi asigurarea funcţionalităţii acestuia indiferent de "intemperii" trebuie să devină prioritare deoarece asigurarea independenţei energetice este echivalentă cu asigurarea existenţei. Suntem deja în ceasul al doisprezecelea şi orice întârziere ne poate fi fatală. Sper ca bravii noştri "croitoraşi viteji" să-şi ia în serios misiunea şi să încerce să se ridice la înălţimea posturilor pe care le ocupă.

End of Wall Street

Un film pentru cei care încă nu au înţeles cauzele crizei mondiale.
In cazul în care varianta embedded nu funcţionează, puteţi urmări filmul pe site-ul The Wall Street Journal.

Partea I:



Partea a II-a:


Partea a III-a:

Luciul aurului negru

Spuneam într-un articol anterior că petrolul este foarte aproape de un rally. Conflictul Rusiei cu Ucraina, situaţia din Gaza, precum şi diversele presupoziţii referitoare la următoarea mişcare armată a Israelului sunt câteva motive care, la prima vedere, forţează în sus preţul petrolului. Într-adevăr, cu cât situaţia este mai tulbure în diverse zone sensibile, cu atât mai mult creşte tensiunea, forţând - în ultimă instanţă - preţurile. Evident situaţia politică poate fi o cauză, dar, după cum veţi vedea în continuare, principalul vinovat este tot criza în care ne afundăm din ce în ce mai mult.

Fenomenul care se manifestă acum este mult mai complex şi, din punctul nostru de vedere, trebuie tratat cu maximă seriozitate. În primul rând, scăderea radicală a preţului petrolului de la 140$ la ~40$ a indus o nervozitate sporită în piaţă, făcând imposibilă garantarea unui credit cu stocul de petrol(cine e nebun să constituie o garanţie pe o marfă atât de volatilă?). Aceasta nu a mai permis constituirea unor "rezerve tampon", ceea ce ar putea avea ca efect mişcări dezordonate şi oarecum haotice.

Începând din luna decembrie a anului trecut, preţul petrolului cu livrarea la o lună este din ce în ce mai jos faţă de preţul petrolului cu livrare la un an, iar diferenţa creşte de la o zi la alta. Aceasta se datorează, în primul rând, cererii din ce în ce mai reduse de pe piaţa mondială, înscriind preţul spot pe un trend clar descrescător. Un trend ascendent al preţului futures dublat de un trend descendent al preţului spot este interpretat de jucătorii din piaţă ca o superofertare. De obicei, în aceste perioade, diferenţialul dintre cele două valori este echilibrat de către traderi care cumpără spot şi vând futures. Numai că, în condiţiile de acum, distanţarea celor două preţuri este din ce în ce mai agresivă, nereuşindu-se încă găsirea unui punct de echilibru. Astfel fenomenul nu poate fi combătut decât prin tăieri masive ale producţiei operate de către ţările producătoare întrucât, de la o anumită diferenţă, este mai rentabil să depozitezi şi să vinzi futures. Cum pentru un producător depozitarea nu înseamnă altceva decât scăderea sau stoparea extracţiei, rezultă că în scurt timp putem avea o nouă reducere a producţiei, poate mai radicală întrucât, în mod sigur, nu va mai fi operată numai de către OPEC. Iar această reducere, indusă de un dezechilibru, va forţa un rally extrem de agresiv al preţului spot.

Politica gazului inchis

În timp ce în Europa se anunţă sosirea unui val de frig, ţarul de la Kremlin se lasă filmat atunci ordonâdu-i aghiotantului de la Gazprom oprirea gazelor livrate Ucrainei şi, implicit, Europei. E o imagine care concentrează în ea legendara sfidare rusească, o chintesenţă a politicii ruseşti dovedită a fi aceeaşi, indiferent de regimul politic, indiferent de vremuri sau de parteneri. Este exact lucrul de care trebuie să ne temem cel mai mult şi asupra căruia ar fi trebuit să medităm de acum 20 ani.

De fapt, ceea ce a spus Putin atunci când a ordonat oprirea gazelor, a fost o reamintire a faptului că atât Ucraina cât şi Balcanii sunt zone în care interesele lor sunt mari. Asta indiferent de faptul că unele state sunt în UE sau nu. Iar acest mesaj a fost transmis în egală măsură atât statelor direct afectate de această oprire cât, mai ales, cozilor de topor din UE, adică Germania şi Austria (pentru că a venit vorba de Austria, este extrem de interesat de studiat poziţia OMV-ului în diferendul pe care-l avem cu Ucraina în ceea ce priveşte delimitarea platoului continental; subiectul îl vom trata într-un alt post). Ceea ce doresc ruşii de la "aliaţii" lor nemţi şi austrieci este intensificarea presiunii asupra Ucrainei şi, dacă este posibil, slăbirea sprijinului pe care UE îl acordă lui Iuşcenko. În acelaşi timp, creşterea preţului petrolului nu este o veste tocmai rea pentru ei(la preţul petrolului trebuie să fim foarte atenţi întrucât este posibil să înceapă un nou rally). Cum s-ar spune, Putin a reuşit să împuşte câţiva iepuri babani dintr-o singură lovitură.

Este aproape o axiomă afirmaţia conform căreia gazul este braţul prin care acţionează caracatiţa rusească. Asta pentru că gazul este sinonim cu tot ceea ce ştim acum despre ruşi: armată, mafie, KGB(ştiu, acum e ФСБ), miliardari mai mult sau mai puţin de carton şi, în spatele tuturor, păpuşarul suprem, taica ţarul. Gazo-politica este o realitate care, până în prezent, a fost ignorată. Este arma supremă prin care de 20 de ani Rusia îşi face de cap. Asta sub nasul unei Uniuni Europene care pare neputincioasă, slăbită fiind din interior de state care nu-şi urmăresc decât propriile interese. Acesta este motivul pentru care până în prezent nu s-a făcut nimic pentru Nabucco.În loc să se concentreze pe diversificarea surselor de energie, Uniunea Europeană nu face altceva decât să se arunce şi mai mult sub talpa rusească(vezi South Stream).

În tot acest context haotic, România nu face altceva decât să aştepte minunea eliberatoare. Deocamdată suntem la adăpost deoarece avem ceva rezerve de gaz care, teoretic, ar trebui să ne poată scoate din iarnă. Este vorba însă de o soluţie temporară care nu rezolvă problema de fond, aceea a dependenţei energetice. Tembelismul factorilor de decizie români a făcut ca ignorarea intereselor naţionale să devină politică oficială. Practic, până acum nu există o strategie pe termen lung care să aibă ca finalitate independenţa energetică. Dacă azi ar fi fost terminată investiţia de la Cernavodă, nazurile pe care le fac ruşii pur şi simplu nu ne-ar fi interesat. Tot la fel, dacă un contract de privatizare nu ar fi stipulat cedarea tuturor resurselor aproape gratuit, poate că am fi putut avea o politică energetică ceva mai coerentă. Este clar că s-au făcut extrem de multe greşeli şi că se vor mai face. Păcatul nostru este că ne tot încăpăţânăm să credem că cineva va veni să ne salveze şi, de fiecare dată, rămânem dezamăgiţi când nu se întâmplă cum am sperat. Poate că va veni şi un moment în care ne vom trezi din această letargie şi ne vom vedea interesele ceva mai bine. Nu de alta, dar e clar că nimeni nu moare de dragul nostru.

P.S. Cu toate că nu-mi face nicio plăcere, trebuie să amintesc faptul că independenţa energetică era una din priorităţile regimului Ceauşescu. Mi-e greu să recunosc acum că toate experimentele pe care le credeam tembele(vezi biogazul) sunt acum aplicate cu succes în diverse state civilizate. Oare cei care ne conduc nu se pot ridica nici măcar la nivelul unui cizmar semianalfabet?

Caricatura este semnată de Kevin Kallaugher şi este preluată din The Economist.

Castelul de nisip

Spuneam cu ceva timp în urmă că SUA refuză ieşirea din minciună, iar realitatea de azi ne arată, cu vârf şi îndesat, că minciuna este ridicată la nivel de politică oficială. Ceea ce este de neînţeles însă este credulitatea contribuabililor, a investitorilor şi, nu în ultimul rând, a ţărilor care, la fiecare ajutor aprobat de guvern sau, mai pe şest, de către FED cad în admiraţie şi continuă să spere că lucrurile se vor rezolva. La ora actuală, situaţia de peste ocean este aberantă: mai pică o bancă, se mai aruncă un ban, se mai face o fraudă, urgent guvernul o astupă. Numai că aceste lucruri nu pot ţine la infinit.

Ceea ce nu înţeleg aceşti oameni este faptul că acum totul se mişcă în afara logicii. Când apare câte un politician mediocru la televizor spunând că economia mondială trebuie reglementată şi "pusă pe alte baze" te întrebi dacă nu cumva a băut cam mult. Indivizii care conduc destinele planetei nu au înţeles un lucru simplu: mecanismele economice trebuie să fie identice la toate nivelele şi trebuie să fie guvernate de aceleaşi legi. Aceasta înseamnă că trebuie să fii tratat la fel indiferent că te numeşti John, SUA, Franţa sau omenirea în totalitatea ei. Dacă ai un credit la bancă şi nu-l mai poţi plăti, banca trece la executarea garanţiilor. În niciun caz nu se apucă să-ţi acorde un credit mai mare sperând că va veni cineva să-ţi plătească ratele. Acest mecanism simplu trebuie să fie universal valabil. Aşa cum bunurile nu se fac din neant, nici banii nu ar trebui să apară de nicăieri. Şi dacă vă gândiţi la pornirea tiparniţei, trebuie să înţelegeţi că prin această acţiune se deschide o cutie a pandorei, iar efectele "benefice" pe termen scurt au efecte dezastruoase pe termen mediu şi lung.

Am făcut această introducere pentru a vă supune atenţiei noul plan de revigorare a economiei americane. Obama, având probabil în minte modelul new deal-ului, doreşte să pompeze încă 775 miliarde de dolari pentru revigorarea economiei(uneori oamenii politici îşi satisfac fantasmele pe bani publici). Planul denumit pompos "American Recovery and Reinvestment Plan" promite să readucă economia pe linia de plutire, să creeze peste 3 milioane de locuri de muncă şi multe alte lucruri benefice.Despre cei 700 de miliarde cheltuiţi de Paulson nu se mai spune nimeni nimic. S-au evaporat fără rezultat, cu toate că promiteau să stabilizeze situaţia. La fel şi cei peste 500 miliarde pompaţi înainte de planul lui Paulson, sau de cei aproximativ 700 de miliarde pompaţi de FED. Evident că şi noile sume eliberate de către administraţia Obama vor avea aceeaşi soartă, topindu-se peste noapte. Şi, probabil, după acest nou rateu vor apărea voci care vor susţine cu insistenţă necesitatea unui nou ajutor deoarece interesele statului "o cere". Ceea ce nu înţeleg este de unde? De unde se eliberează aceaste sume? Evident că ele urmează traseul cunoscut până acum, acela al îngroşării datoriilor statului. Şi dacă este aşa, oare cât mai valorează SUA în acest moment? Nu cumva multele bubble-uri de până acum au umflat un nou bubble, acela al datoriei?

Este trist ceea ce se întâmplă. Pe zi ce trece, gigantul american începe să scârţâie din ce în ce mai tare. Inginerii sistemului ne dau asigurări că totul se va rezolva, că au soluţii şi că nu trebuie să ne facem griji. Problema este că întreaga construcţie ridicată de ei are profilul unui castel de nisip, iar următorul val riscă să-l dărâme.Poate că această criză va fi rezolvată până la urmă. Chiar şi aşa este sigur că, la un interval ceva mai mic de timp, o nouă criză devastatoare, va scurt-circuita economia mondială, iar atunci vom fi bântuiţi de aceleaşi perspectivă a dărâmării castelului.

Lectia de logica

Despre Albert Bartlett nu ştiam absolut nimic până când un cititor nu mi-a postat un link într-un comentariu (mulţumesc Flavian!). Prelegerea pe care o puteţi urmări mai jos este o impecabilă lecţie de logică. Merită urmărită atât pentru concluziile la care ajunge cât şi pentru modalitatea prin care demontează pas cu pas predicţiile fără nicio logică aruncate de diverşi "analişti" semidocţi(atenţie! aceştia reprezintă majoritatea covârşitoare). La un moment-dat ajungi să te cruceşti observând câte prostii pot fi debitate de diversele personalităţi ale momentului; şi asta pe un ton ferm şi senin!

În mod sigur, Barttlett este un Malthus contemporan. Îşi exprimă ideile clar, demonstraţiile sunt fără cusur, iar concluziile şochează. Cum vor fi rezolvate problemele expuse? Probabil ca şi până acum, adică ignorându-le până când rezolvarea va necesita măsuri radicale.

Vă las să vă delectaţi una dintre prelegerile sale despre "Aritmetică, Populaţie şi Resurse". Şi nu uitaţi cel mai important lucru: "We cannot let others do our thinking for us"!

Partea I:



Partea a II-a:



Partea a III-a:



Partea a IV-a:



Partea a V-a:



Partea a VI-a:



Partea a VII-a:



Partea a VIII-a: