2016 - ce urmeaza

De obicei, sfârşitul anului era cel în care publicam prognoza anului care vine. Iată că, luat de treburi, nu mi-am mai găsit timpul necesar sintetizării principalelor trenduri ale lumii. E şi acesta unul dintre semnele care ne indică un 2016 absolut diferit.

Cred că am pronunţat deja cuvântul care va caracteriza anul care vine: diferenţa. Ne aflăm într-un an al răscrucii, al punctelor radicale de cotitură, al mişcărilor profunde care ne vor pune pe traiectorii absolut noi. Un an în care ceea ce e vechi îşi desăvârşeşte moartea, iar direcţiile viitorului încep să prindă contur.

2016 a început cu un setup nefast. Conflicte îngheţate sau pe cale de a izbucni peste tot în lume, scăderi bursiere cvasigeneralizate, economii nefuncţionale, nemulţumiri populare. Avem ceva nou? Dacă dăm un ochi în istorie, observăm că, în general, începuturile de secol sunt nefaste. Atunci se pregătesc mari războaie care demolează trecutul, dar apar şi zorii „noii lumi”. Nu putem să nu ne aducem în minte cum începutul de secol XVII Imperiul Otoman îşi atingea apogeul, în timp ce, în 1618 începe Războiul de Treizeci de Ani. O sută de ani mai târziu, începutul de secol XVIII ne găseşte într-un setup în care Austria şi Rusia luptă furibund împotriva Imperiului Otoman care - pentru a-şi apăra vechile poziţii - instaurează domniile fanariote în Moldova şi Ţara Românească. De asemenea, prin naşterea Regatul Marii Britanii(1707) se conturează o nouă putere care va influenţa covârşitor istoria. Secolul XIX începe cu prăbuşirea Sfântului Imperiu Roman, urmat de extinderea Rusiei prin cucerirea Finlandei, cucerirea fulgerătoare a Europei de către Napoleon urmată de înfrângerea sa în 1814 şi anul fără vară din 1816. Tot începutul de secol XIX este marcat însă şi de Războiul SUA - Marea Britanie(1812), eveniment care se constituie în certificatul de naştere a celei mai mari puteri a prezentului. La fel, începutul de secol XX debutează cu o serie de conflicte peste tot în lume care vor fi făcute uitate de ceea ce numim acum Primul Război Mondial. Ca şi cum lumea veche trebuia înmormântată, secolul trecut a debutat prin însăşi modificarea radicală a noţiunii de război. Aceasta în timp ce vechi formaţiuni statale(Imperiul Chinez, Imperiul Rus) se prăbuşeau pentru a face loc unor construcţii care au influenţat covârşitor istoria de atunci până în prezent.   

Cred că suntem de acord că, de fiecare dată, se întâmplă ceva ciudat la fiecare început de secol. O lume moare, în timp ce alta se naşte. Privind către secolul nostru nu putem să nu observăm un fenomen similar. Debutează în 2000 cu spargerea bulei „dot-com”, iar anul următor avem evenimentele de la 11 Septembrie care ridică la un nou nivel ceea ce astăzi numim terorism. Şase ani mai târziu, în 2007, începe cea mai mare criză economică a lumii(nu e nicio eroare!). Suntem la nouă ani de la începutul crizei şi soluţiile de până acum se dovedesc a fi fost - aşa cum de altfel am estimat pe acest blog - simple baloane de săpun. 

În secolul trecut, la zece ani după Marea Criză a început al Doilea Război Mondial. Acum ne aflăm într-un setup similar, dar la un cu totul alt nivel. Războaiele se poartă cu arme mai sofisticate, pe mai multe planuri, unele total invizibile marelui public. Consecinţele războaielor contemporane pot atinge însă - pentru prima dată în istorie - dimensiuni cu adevărat globale, putând conduce chiar la dispariţia speciei. 

Şi-acum, după această lungă introducere, să revenim la anul care tocmai începe. Avem tensiuni acumulate şi conflicte peste tot în lume. Mişcări secesioniste din ce în ce mai radicale în Europa(Catalunia, Scoţia, Bavaria, nordul Italiei, s.a.m.d.) dar şi în ... SUA. Probabil cea mai pregnantă(şi avansată, în acelaşi timp) este mişcarea de secesiune a Texasului, dar mai există numeroase alte zone în care cetăţenii preferă să se rupă de SUA(Lakota este un exemplu, dar nu singurul). Un sondaj din 2014 releva faptul că aproximativ 25% dintre americani ar prefera ca statul lor să se desprindă paşnic de SUA. Avem deci de-a face cu un virus care se dezvoltă în linişte, dar care poate exploda oricând. Pe de altă parte, conflictele sunt şi ele generalizate. Orientul Apropiat aflat la propriu în flăcări este cel care atrage atenţia lumii, însă nu trebuie ignorate celelalte puncte fierbinţi ale planetei: nemulţumirile crescânde din Marea Chinei de Sud  sau tensiunile din peninsula coreeană.

Tot setup-ul extrem de complicat în care ne aflăm mai are însă un accelerator ignorat de politicieni: situaţia economică din ce în ce mai precară. Băncile Centrale au pierdut legătura cu realitatea, nemaifiind capabile să controleze infernala maşinărie financiară mondială. Numeroase bule se umflă fără justificare la nivele de exuberanţă care amintesc de anii pre-criză, în timp ce „indicatorii realităţii” arată o precaritate din ce în ce mai greu de mascat. Să luăm ca exemplu preţul petrolului. SUA au folosit Arabia Saudită ca armă de răzbunare împotriva Rusiei. Saudiţii au scăzut preţul petrolului prin creşterea producţiei, însă au constatat că, în disperare de cauză, şi celilalţi producători au crescut accelerat producţia pentru a compensa prin volum scăderea încasărilor. Rezultatul se vede cu ochiul liber: după un an preţul şi-a pierdut 70% din valoare, supraproducţia îneacă globul cu petrol, iar cererea este de mult depăşită. 

Scăderea preţului petrolului a scos la iveală secretul lui Polichinelle: se vede limpede  că avem o economie falsă, în care mijloacele de producţie sunt supradimensionate şi că, la fel ca şi în cazul petrolului, produsele nu-şi mai găsesc cumpărătorii. Cu alte cuvinte, suntem în faţa adevăratului monstru deflaţionist, cel care ne va face să considerăm un biet şoricel ceea ce până acum numeam deflaţie. Curios e faptul că, „sărind pârleazul”, constatăm alte lucruri interesante, cum ar fi supraîndatorarea statelor din cauza eforturilor eşuate de a „rezolva” criza. Atunci când te iei la trântă cu realitatea lupta devine inegală şi sfârşeşti prin a te prăbuşi neputincios la pământ. Exact aşa arată acum statele lumii: o grămadă de falşi-smardoi nătărăi, sleiţi de puteri până la epuizare, care se uită cu frică şi neputinţă la mega-bolovanul rostogolindu-se implacabil către ei. Imaginea ţărilor supraîndatorate, suprapusă peste cantităţile colosale de monedă fără acoperire, iraţional aruncate în piaţă în anii trecuţi de către băncile centrale, ne conduce spre un alt spectru: cel al monstrului inflaţionist. Şi iată-ne în faţa unui paradox curios: lumea se află prinsă în capcana hiper deflaţiei şi, în acelaşi timp, a hiper-inflaţiei. Sună cel puţin curios: nu poţi avea în acelaşi timp inflaţie şi deflaţie. Dacă mai adaugi celor două noţiuni şi prefixul hiper eşti bănuit de delir. Însă tocmai aici este chichiţa. Ceea ce înţelegem din actuala stare de fapt este că economia se află într-o profundă incertitudine, în pragul unui haos.

Chiar dacă pare imposibil, cele două direcţii diametral opuse se vor manifesta în acelaşi timp. Pe de o parte deflaţia va afecta în principal titlurile listate şi imensele stocuri de produse junk, în timp ce valul inflaţionist îşi va face simţită prezenţa în zona ceva mai palpabilă a proprietăţilor şi a materiilor prime. Ştiu că în ceea ce priveşte ultima categorie pot fi luat în râs, mai ales prin prisma „sângelui” care curge pe piaţa petrolului. Însă această situaţie nu poate persista mult timp. Suntem în afara realităţii.

Probabil cel mai mare regres pe care-l vom vedea în acest an va fi cel al retail-ului. Deja situaţia precară a domeniului a fost semnalizată de către Walmart care încearcă să combată stagnarea vânzărilor prin închiderea a 250 de magazine la nivel global. Aici este vârful isteriei creşterii retail-ului. Din acest moment amploarea închiderilor va accelera, reducând fabulos dimensiunile reţelelor comerciale.

Suntem aproape de marele cutremur, nu ştim exact când se va petrece, dar certitudinea e că nu mai e mult. Haosul economic pe care-l vedem, profund şi imposibil de contracarat, este semnul său prevestitor. Polarizarea extremă a societăţii este de mult timp un subiect de discuţie. Problema acelui 1% din populaţia lumii care deţine mai mult decât restul de 99% devine, pe zi ce trece, mai presantă. Şi aceasta este cauza esenţială a haosului pe care-l percepem, al „nervozităţii inexplicabile” pe care-o simţim. Este momentul în care „funcţia lăcomie” - atât de lăudată de corifeii capitalismului sălbatic - începe să joace împotriva sistemului. Pur şi simplu acei 1% nu pot suplini lipsa de cerere cauzată de scăderea galopantă a veniturilor celor 99%. Astfel se ajunge la prăbuşiri economice care au efecte dezastruoase la baza societăţii şi negative la vârf. Este un drum care se sfârşeşte cu haos social, destabilizări de ţări şi rupturi de imperii.

Dacă ne uităm în istoria recentă, absolut toate situaţiile de haos social şi destabilizări majore ale economiei au condus la ridicarea bruscă a unor ţări pe spatele altora. Un fel de polarizare la nivel statal care are ca efect creşterea frustrării şi, în final, tranşarea violentă a problemelor. Vi se pare cunoscut? Cam pe-aici ne aflăm.

Până acum, din haosul ultimei crize s-a ridicat un câştigător: China. Indiferent de ceea ce vor spune unii sau alţii, începând cu 2007 China a avut un parcurs impecabil care i-a permis să pună la lucru uriaşa sa forţa de muncă. A rezultat o creştere dramatică a nivelului de trai. De asemenea, China a devenit liderul care se ridică, în defavoarea unei Americi mâncată de corupţie şi ineficienţă. 2016 este un punct cheie care se poate concretiza într-o tranşare în forţă a rivalităţii dintre cele două ţări. Acesta este adevăratul motiv pentru care America a părăsit pripit Orientul. Direcţia strategică a SUA este legată de Marea Chinei de Sud, acolo unde o Chină revendicându-şi teritoriile istorice este pe cale să-i pună în discuţie supremaţia navală. SUA încearcă să joace rolul avocatului celorlalţi contestând dreptul Chinei de a dispune de propriile teritorii. Pe fondul anului electoral american probabilitatea unei explozii în zona Mării Chinei de Sud este destul de mare. Însă acest punct fierbinte, cu mizele sale majore, poate degenera într-o polarizare a lumii în două tabere şi, în final la un război cu adevărat mondial. Acesta este marele risc pe care-l avem în acest an.

Desigur, sunt multe aspecte care ar trebui aprofundate, însă vom avea timpul necesar pentru a le diseca. Sintetizând cele descrise, avem trei concluzii:
1. Lipsa cererii va conduce la scăderi ale preţurilor mărfurilor junk, ale titlurilor bursiere(monstrul deflaţionist) în timp ce lipsa de credibilitate a banilor va face ca preţurile proprietăţilor, a materiilor prime şi a alimentelor să crească(monstrul inflaţionist);
2. Polarizarea extremă a societăţii va conduce la amplificarea tensiunilor urmată de fenomene sociale explozive(revolte, schimbări violente de regim, secesiuni s.a.m.d.);
3. Ridicarea liderului nou(China) stârneşte furia liderului vechi(SUA) motiv pentru care tranşarea violentă a supărării devine aproape inevitabilă.

Sunt trei direcţii care se văd cu ochiul liber şi care urmează să scrie destinul anilor care vin.