Încotro?

Spre sfârşitul anilor 80, lumea socialistă era în suferinţă. Germania de Est, cu toată susţinerea din partea statelor-surori, pierdea definitiv războiul cu surata vestică. Trebuia doar să mergi noaptea prin Berlin pentru a înţelege care era realitatea: în est întuneric, în vest lumină, o lumină orbitoare. 

Restul statelor-surori sufereau cam de aceleaşi boli. România înfometată, Polonia disperată după un deceniu de „război civil”, Cehia permanent aproape de revoltă s.a.m.d. Toate economiile socialiste erau aproape blocate. Producţie pe stoc, tehnologie învechită, produse „băgate pe gât”, crize la tot pasul. Însă, adevărata problemă era în altă parte: la Moscova.

Pierderea războiului din Afganistan a fost bomboana de pe colivă. Devenea clar că ieşirea din strânsoarea Anacondei era imposibilă, pasul spre mările calde fiindu-i brutal interzis Rusiei. Imensa economie sovietică era prăbuşită, practic fără mari soluţii de ieşire. 

Cu toate acestea, sistemul părea că merge, că nimic nu-l mai opreşte. Era doar o aparenţă. Lumea era ţinută în frâu cu teroarea şi propaganda. Propaganda eşuase. Nimeni nu credea o iotă din ce scriau ziarele sau ce se vorbea la TV. În ziare oamenii căutau rubricile de sport sau culturale şi încercau să scuture partea politizată care, în mod hilar, era strecurată până şi aici. Se dezvoltase un instinct fabulos: toate ştirile politice erau citite pe invers. Dacă tovarăşul X spunea în Pravda că e bine, reieşea clar că e rău, dacă înfiera ceva, era limpede că se petrecuse ceva bun, demn de admiraţie. Sunt simptomele eşecului propagandei. La Moscova, în vârful vărfurilor, s-a înţeles asta şi, într-un final, s-a decis tranşarea problemelor în Malta. Adevărul ieşea la iveală: URSS era incapabilă să mai administreze partea sa de lume şi, pentru ca lucrurile să n-o ia razna, s-a stabilit dezintegrarea comunismului printr-un proces controlat, astfel încât URSS să se poată concentra o perioadă pe propriile-i slăbiciuni. În mare, evenimentele anului 1989 au fost doar explozii controlate pentru a se evita dezvoltări surprinzătoare. 

Realitatea însă era aceea că nici lumea Vestică nu se afla într-un setup fericit, însă suferinţele profunde ale sistemului erau mascate de bunăstarea din magazine, de explozia de produse. Într-adevăr, propaganda comunistă care insista pe şomaj, lipsa protecţiei sociale, dezastrul dezrădăcinaţilor şi restul fenomenelor negative specifice Vestului avea dreptate, dar cine-o mai credea? În plus, analizele rămâneau unele de suprafaţă, neînţelegându-se că toate aceste probleme sunt consecinţe ale unor cauze mult mai grave, cu un puternic risc sistemic.

Paradoxal, „moartea comunismului”(folosesc ghilimelele deoarece comunismul n-a murit, ci a făcut loc unei alte feţe ceva mai „comerciale”) a reuşit să furnizeze un imens balon de oxigen Vestului. Maşinăria de consum a vândut întregul arsenal de junk-uri pieţelor lipsite de produse ale Estului capabile să înghită orice. Apoi, pasul următor a fost reprezentat de înrolarea forţei ieftine de muncă a fostului lagăr socialist pentru întru optimizarea profiturilor. Însă aceasta nu a făcut altceva decât să amâne problemele Vestului. Viermele parazit a continuat să se dezvolte în interiorul sistemului şi, treptat, să-şi facă din nou simţită prezenţa prin consecinţele pe care le provoca: şomajul şi, în special, rata de neangajare, polarizarea socială, migraţia pseudo-ilegală, lipsa de direcţie a tineretului, etc. Toate acestea s-au dezvoltat permanent atingând, după momentul declanşării ultimei crize, cote fabuloase.     

Însă, paralel cu dezvoltarea fenomenelor economice negative s-a mai întâmplat ceva: a crescut într-un ritm ameţitor propaganda. Şi, pentru că în propagandă ai mereu nevoie de un personaj negativ acesta s-a materializat în persoana Rusiei şi al preşedintelui său. S-a ajuns astfel, la situaţia hilară în care, pentru orice rău imaginabil pe această lume, vina-i aparţine lui Putin sau Rusiei. Iniţial a prins, dar cât de mult poţi demoniza pe cineva?

Iată-ne ajunşi într-un moment de hilară simetrie a istoriei. La sfârşitul anilor 80 aveam o Uniune Sovietică nefuncţională care abia-şi mai ţinea propriul popor prin teroare şi propagandă. Situaţia era identică în toate ţările lagărului comunist. Peste tot aceeaşi teroare şi propagandă. Disperarea sforarilor din spate care constatau că propaganda nu funcţionează, era compensată de docilitatea subalternilor care-i linişteau spunându-le că trebuie crescută doza de propagandă. În lumea aceea exasperată şi sufocată de propagandă s-a ajuns ca oamenii să se auto-educe în spirit contrar valorilor propovăduite de propagandă. Sistemul rămânea fără fundamente, fiind ameninţat de pericolul unei iminente mega-revoluţii.

Acum, la aproape trei decenii de la acele evenimente, lucrurile stau fix pe dos. America e puternic fragilizată de incapacitatea economiei sale de a se reinventa. Ultima criză, în loc să corecteze a accentuat fenomenele negative. Pentru a-şi optimiza bilanţurile, firmele au efectuat concedieri masive, compensând cu externalizările şi tehnologia. Astfel a crescut la un nivel nesustenabil marea masă a neangajaţilor, a celor fără case şi trăind la limita sărăciei. Clasa de mijloc a fost realmente devorată, iar polarizarea socială a crescut teribil. Cum a compensat politica SUA toate aceste elemente negative? Simplu: prin falsificări de statistici şi prin creşterea propagandei. Propagandă care, pe zi ce trece, a devenit din ce în ce mai ineficientă. Vreţi un exemplu? OK, să căutăm în evenimentele recente: cum vi se pare că, în ciuda alinierii vizibile a întregii mass media în spatele lui Hillary Clinton, procentele celor doi candidaţi sunt aproximativ egale? Altă dată, simpla înfierare din partea unui mare cotidian sau a unei televiziuni importante ar fi blocat orice cale unui pretendent. Acum vocea lor e din ce în ce mai slabă, cu toate că mesajele sistemului sunt repetate cu disperare şi pe o voce din ce în ce mai ţipată.

Situaţia din SUA este replicată peste tot în ţările NATO. Aceeaşi propagandă - coordonată „live” de CIA şi serviciile secrete afiliate - încearcă să mascheze cu disperare gravele disfuncţionalităţi ale sistemului. Însă conştiinţa oamenilor e din ce în ce mai greu de cucerit. E suficient să te uiţi la secţiunile de comentarii ale site-urilor, ziarelor sau televiziunilor vestice. Mitul „Putin -duşmanul tuturor” e pe cale să se dărâme. Mai mult, înverşunarea propagandei aruncă indivizii spre un comportament similar celor din ultima perioadă a comunismului: încep să perceapă lumea prin întoarcerea la 180 de grade a ştirilor oficiale. Spune la gazetă că Putin e rău? E clar, înseamnă că e bun!

Chiar şi din punct de vedere economic, războiul SUA - RUSIA este pierdut de primii. Dorinţa de a-l îngenunchea pe Putin prin scăderea preţului petrolului de fapt l-a întărit. Rusia şi-a compensat pierderile din domeniul petrolier cu veniturile din agricultură. Vă puteţi imagina că într-un timp record Rusia a devenit principalul exportator de cereale al lumii? Şi asta nu-i totul. Lucrurile se mişcă teribil în zootehnie, în industria alimentară, astfel încât, dintr-o Rusie incapabilă să-şi satisfacă piaţa internă altfel decât prin importuri s-a ajuns la o ţară care, treptat, cucereşte pieţele după un model absolut nou.

Ideea care se desprinde de-aici nu este obligatoriu faptul că SUA e pe cale să piardă definitiv războiul. În realitate, societatea capitalistă - în întregul său - se scufundă din cauza transplanturilor nereuşite de marxism pe care şi le-a făcut. E o chestiune de timp până când fundamentele de mult eşuate ale Vestului se vor tranşa într-un mod radical.

Probabil întrebarea pe care v-o puneţi este ce se va pune în loc. Comunismul a eşuat, capitalismul e dus în bălării. Ce urmează? Globalismul? Nicidecum. Sunt doar simple vise. Observând evoluţia Rusiei şi a Chinei pot face pariu că avem de-a face cu una dintre cele mai mari revanşe ale istoriei. Ghiciţi care? Chiar cu riscul de a fi înjurat şi catalogat aberant, voi spune apăsat că evoluţiile politice ale celor două ţări semnalizează tranziţia către organicism. Există o probabilitate foarte mare să avem de-a face cu o revanşă istorică a organicismului, iar această a doua luptă să se tranşeze total diferit faţă de cea anterioară. Aici este şi principala cauză a disperării vestice.