Ecuatia Rasaritului

O ştire care, în ciuda faptului că a făcut înconjurul lumii, n-a trezit mari emoţii reprezintă una dintre cele mai interesante dezvoltări politice ale viitorului apropiat. Cu siguranţă aţi auzit despre apelul făcut de Shinzo Abe pentru „a se pune capăt celor 70 de ani de tensiuni” dintre Japonia şi Rusia.

O prietenie suspectă pare a se înfiripa. Abe îi vorbeşte lui Putin cu Vladimir şi, mai mult, de comun acord, cei doi hotărăsc o nouă întâlnire oficială, în Japonia de data aceasta, pe 15 decembrie! Pare că, după şaptezeci de ani de răcire a relaţiilor, între cele două ţări se înfiripă un suspect amor. 

E o prietenie care poate reseta relaţiile internaţionale. Acest reset trebuie însă văzut nu ca un eveniment „bun” sau „rău”, ci ca un punct radical de turnură. Observatorul atent ar fi înţeles încă din anii '90 direcţia strategică pe care s-a înscris Rusia, mai ales că ea a fost transparentă. Însă atunci Rusia nu era decât o ruină, o jucărie care nu mai speria pe nimeni. Vechiul imperiu părea a urma neabătut drumul către disoluţie. Lucrurile însă s-au schimbat, iar Imperiul a renăscut din propria-i cenuşă, punându-ne acum în faţa unui nou şah geopolitic. Şah pe care vom încerca să-l descifrăm în cele ce urmează.

Germania şi Japonia sunt cele două mari necunoscute ale ecuaţiei geopolitice actuale. Sunt aliaţi cheie ai SUA, penetraţi până-n măduva oaselor de către serviciile secrete americane, dar dând impresia că şi-ar dori independenţa. Pentru Rusia, cele două ţări ar reprezenta - în ciuda poziţionării diametral opuse în ultimul Război Mondial - două puncte esenţiale de stabilitate. Atragerea celor două ţări într-o alianţă cu Rusia ar putea creiona formarea unei mega-structuri economico-militare în faţa căreia n-ar putea sta nimeni în acest moment. 

Ruşii şi-ar vedea, în primul rând, „malurile stabilizate” - vechiul ideal de cimentare a graniţelor, de asigurare a „şanţului de apă” care face cetatea mai puţin penetrabilă. Însă, dacă vreţi o analogie cu lumea reală, putem considera că Rusia este similară unei caroserii perfecte, dar goale. Germania reprezintă motorul perfect, iar Japonia cutia perfectă de viteze. Ghici ce: acestor ultime două piese le lipseşte fix caroseria pe care să fie montate. Împreună ar constitui un vehicul deosebit de robust capabil ca, într-un setup ideal, să funcţioneze asemeni unui perpetuum mobile. Fiecare dintre cele trei ţări şi-ar avea rolul său şi niciuna nu ar putea-o deranja pe alta: ruşii ar putea pune la bătaie resursele prime şi industria militară, nemţii puterea industrială şi japonezii tehnologiile înalte. E un puzzle care pare a se rezolva de la sine.

Ecuaţia însă este mult mai complicată. SUA nu ar permite niciodată realizarea unei asemenea alianţe deoarece s-ar vedea aruncată la groapa de gunoi a istoriei. La fel, nici cei trei posibil parteneri nu se comportă unul faţă de celălalt ca în „lumea ideală” zugrăvită pe hârtie. Germania vrea de la Rusia resursele şi cam atât, iar Japonia - în afara resurselor - şi-ar vrea înapoi teritoriile. Apoi, nici Germania şi nici Rusia nu se simt în siguranţă dacă polul militar într-o asemenea alianţă ar fi concentrat la oricare dintre ele. Este ceea ce a intuit Stalin atunci când n-a avut încredere în Hitler şi, în ciuda Tratatului, şi-a accelerat înarmarea armatei. Iată-ne în faţa unei alte realităţi: niciuna dintre cele trei ţări nu ar avea niciun sentiment de vinovăţie în cazul în care şi-ar înjunghia partenerul pe la spate. De-aici climatul reciproc de neîncredere.

Nu trebuie să fim naivi şi să considerăm că cei trei n-au habar despre problemele reale. Şi-atunci de ce se peţesc aşa, în ochii lumii? Ei bine, este vorba de o altă strategie practicată pe scena politică internaţională, anume cea a mărului otrăvit. Şi, în realitate nu se peţesc, ci unii încearcă să-i amăgească pe ceilalţi.

Aşa cum Rusia a împins cartoful încins numit Ucraina în mâna americanilor, iată-ne în faţa unui alt aparent sacrificiu: Japonia împinsă artificial ruşilor. „Prietenia” japoneză are rolul de a-i face pe cei doi îndrăgostiţi de complezenţă să viseze unul la celălalt în termeni ideali: ruşii la stabilizarea malului, iar japonezii la pământ. E ca în cazul unei căsătorii din interes dintre o fată frumoasă şi un bărbat urât, dar bogat: ea vizează la banii lui şi-atât, iar el se amăgeşte cu iubirea ei. În final, lucrurile se răstoarnă, devin iremediabile şi „povestea de dragoste” se transformă într-un dezastru. La fel şi în relaţia dintre Rusia şi Japonia: japonezii visează pământ, iar Rusia l-ar da, „dezinteresată” chiar, dar dacă Japonia ar face parte din Imperiu.

Totuşi, ce sens au aceste „daruri otrăvite”? Ar fi stupid ca marile puteri să se joace în acest fel doar din plictis. Şi, în realitate aşa e. Rusia a jucat Ucraina strict pentru a destabiliza relaţia Uniunea Europeană(Germania, în special)-NATO(SUA). La schimb, SUA împinge în faţă pionul otrăvit(Japonia) pentru a destabiliza relaţia din ce în ce mai bună ruso-chineză. O mai mare apropiere dintre Japonia şi Rusia poate conduce la fracturarea relaţiilor ruso-chineze. SUA doresc să tranşeze după bunul plac problemele din Marea Chinei de Sud(şi, prin aceasta, să îngenuncheze China) pentru a-şi reconfirma statutul de „Gigi Muşchi” planetar. Împing astfel „la pseudo-sacrificiu” pionul japonez pentru a introduce diavolul neîncrederii între chinezi şi ruşi. Astfel, într-o viitoare confruntare, China rămasă singură va fi mult mai docilă în aplicarea „bunelor practici internaţionale”.

În mare, aceasta este ecuaţia Răsăritului. Cum vor decurge lucrurile nu putem şti acum. Însă, în momentul în care vom asista la primii paşi concreţi vom putea intui cu uşurinţă ceea ce urmează.