Armageddon

Contrar speranţelor mele, planul occidental pentru Grecia se dovedeşte a fi mai mai egoist decât ne-am fi imaginat. O serie de rapoarte sugerează ieşiri masive de bani din Grecia. În paralel se forţează privatizarea pe nimic a unor active valoroase ale statului elen în favoarea unor investitori strategici aleşi pe sprânceană. Ceea ce urmează seamănă din ce în ce mai mult cu scenariul argentinian. Practic, gura de oxigen oferită Greciei se dovedeşte a fi otravă amestecată cu sedative pentru a putea permite retragerea ultimilor abulici captivi acolo şi, în acelaşi timp, asigurarea că ceea ce mai e de luat ajunge în mâinile cui trebuie. Marile interese întotdeauna au făcut legea, iar ceea ce se întâmplă acum în Grecia este, nici mai mult nici mai puţin, un nou episod al aceluiaşi scenariu vechi de când lumea. 

Irlanda şi în special Portugalia sunt în corzi. Presiunea asupra lor nu va scădea prea curând. Recent calificată în Clubul Junk, Portugalia are parte de o reintrare radicală în recesiune. Desigur, toate acestea pe fondul sfaturilor binevoitoare a marilor prescriptori de reţete pentru însănătoşirea economiei. Până aici nimic nou. Sunt elemente devenite aproape clasice, specifice periferiei Europei. Zone în care mulţi îşi puseseră speranţe de creştere abruptă se scufundă încet şi sigur în mlaştina datoriilor şi a căderii economice. 

Ceea ce vine este însă mai rău decât toate acestea adunate. Intrarea Italiei în corzi(pe care am prevăzut-o încă de acum un an) reprezintă apogeul unui scenariu dezastruos pentru Europa. Aceasta pentru că Italia nu poate fi salvată. Efectiv nu cred că este posibilă găsirea banilor pentru a putea face injecţii financiare aici. Mai mult, ceea ce se vede acum în Italia este numai şi numai vârful iceberg-ului. Marile probleme ale ţării sunt în sistemul bancar care, cu siguranţă, riscă să dinamiteze întreg continentul. Dacă mai ţineţi minte, Berlusconi a avut un succes fulminant cu programul de amnistie fiscală pentru cei care-şi repatriază banii scăpaţi din vedere de fiscul italian. A fost o gură de oxigen pentru băncile locale, însă cei care au făcut această mişcare au motive serioase să regrete deoarece acum sunt captivi în propriul sistem bancar. Nu este o figură de stil. Sunt tot felul de informaţii venite dinspre posesorii unor conturi grase care se plâng că sunt amânaţi şi că le este practic imposibil să-şi mute banii în altă parte. Cred că acum este clar pentru toată lumea că motivul real al schimbării precipitate a lui Alessandro Profumo de la şefia Unicredit nu a fost cel referitor la acţiunile libiene. 

În cazul(foarte probabil după mine) colapsului italian se va intra într-o nouă etapă a crizei actuale. Băncile neputând fi ajutate de către stat vor trebui să se descurce singure, ceea ce probabil va conduce la o prăbuşire forţată a acestora. Ceea ce vreau să spun este că a sosit momentul în care criza se reîntoarce acolo de unde a venit, anume la bănci. De data aceasta însă statele sunt mult prea slăbite pentru a putea să preia jugul gunoiului strâns în instituţiile financiare. Poate că cei care s-au lăsat purtaţi de dulcele drog al impenetrabilităţii băncilor ar trebui să-şi revizuiască opiniile.

Plastic aş putea spune că în acest moment ne aflăm pe un butoi cu pulbere. Ceea ce este însă de-a dreptul îngrijorător este că de-abia acum am descoperit că, la rândul său, butoiul cu pulbere se află pe o bombă atomică, iar sub aceasta nimeni nu ştie ce se află. Şi, probabil, nici nu mai contează ce e acolo!