A treia mare cadere si profetii ei

Săptămâna trecut Robert Prechter a publicat în newsletter-ul pe care-l distribuie o predicţie devastatoare: indicele Dow Jones urmează să cadă cu peste 90% în următorii şase ani. Prechter nu este un individ oarecare. Este un analist respectat şi preşedinte al Elliot Wave International. I-am citit câteva cărţi, iar modul în care aplică teoria valurilor pare destul de articulat(cu toate că avem de-a face cu o teorie eminamente subiectivă şi destul de greu de pus în practică într-un mod riguros).

Predicţia lui Prechter este însă şocantă pentru oricine. O cădere de asemenea amploare nu poate sugera decât o intrare într-o nouă criză, mult mai puternică şi infinit mai dezastruoasă decât cea în care ne aflăm. Foarte probabil ar putea fi vorba despre o dărâmare din temelii a actualului sistem economic şi social. Cu un DOW sub 1000, multe din acţiunile aflate în componenţa indicelui nu ar mai satisface criteriile necesare menţinerii la tranzacţionare. Imaginaţi-vă că acţiuni precum Alcoa, GE sau Pfizer s-ar tranzacţiona la preţuri de sub 2$, în timp ce IBM, Chevron, McDonald's sau 3M ar ajunge la preţuri aflate în jurul a 10$.

Pentru a se ajunge la asemenea valori, ar trebui ca veniturile respectivelor companii să scadă spectaculos, cu peste 70%. Ma întreb totuşi, care ar putea fi condiţiile de piaţă în care vânzările Pfizer sau McDonald's ar scădea atât de mult în acelaşi timp. Este destul de greu de imaginat, astfel încât ipotreza lui Prechter tind să o consider a face parte din ipotezele radicale, adică acelea care conduc la creşterea vânzărilor unor cărţi sau newslettere(între altele, Prechter editează mai multe newslettere al căror preţ porneşte de la ~20$/lună). Personal aş încadra-o în aceeaşi clasă cu predicţiile din cartea "Dow 36,000: The New Strategy for Profiting From the Coming Rise in the Stock Market" publicată în 1999. Glassman şi Hassett făceau o predicţie de aceeaşi factură, numai că în sens opus, iar justeţea previziunii se vede astăzi cu ochiul liber.

Dacă ar fi fost vorba numai de Prechter în această ecuaţie, probabil că nu aş fi tratat subiectul deoarece piaţa este invadată zilnic de teorii şocante, menite a prinde posibili aderenţi. Ceea ce mi-a atras atenţia în mod deosebit a fost însă un editorial al lui Krugman de la sfârşitul lunii trecute în care afirma cu subiect şi predicat că suntem în pragul unei a treia căderi economice aflate în aceeaşi serie cu 1870' Recession(1873-1879) şi The Great Depression (1929-1938). Exprimarea lui Krugman nu lasă loc de echivocuri:

We are now, I fear, in the early stages of a third depression. It will probably look more like the Long Depression than the much more severe Great Depression. But the cost — to the world economy and, above all, to the millions of lives blighted by the absence of jobs — will nonetheless be immense.
And this third depression will be primarily a failure of policy. Around the world — most recently at last weekend’s deeply discouraging G-20 meeting — governments are obsessing about inflation when the real threat is deflation, preaching the need for belt-tightening when the real problem is inadequate spending.

Privind din acest punct de vedere lucrurile capătă alte înţelesuri, iar argumentele aduse sunt cât se poate de logice. Krugman nu-şi fundamentează concluziile pe teorii obscure ci pe realităţi observabile cu ochiul liber. Dacă ne uităm retrospectiv la întâlnirile "G" de la începutul crizei şi până acum nu putem observa decât idei haotice, ipoteze vagi şi concluzii parcă scrise la beţie. Asta în timp ce indicatorii macro sunt interpretaţi din ce în ce mai subiectiv şi mai aberant. Spre exemplu, scăderea ratei de şomaj din SUA a fost interpretată ca un eveniment pozitiv, cu toate că era clar pentru toată lumea că aceasta era cauzată de ieșirea din evidențe a șomerilor și nu de o creștere a numărului locurilor de muncă. Suntem, din păcate, într-un moment în care a ajuns suficient să prezinți prin intermediul goarnelor gen CNBC un subiect oarecare ca fiind pozitiv, iar acesta, magic, devine un motiv suficient de creștere a încrederii. Bineînțeles, asta se întâmplă până într-un punct când, loviți de realitate, corifeii creșterii perpetue vor fi nevoiți să revină cu picioarele pe pământ. 

Concluzionând, putem spune că, cel puțin deocamdată, lucrurile nu arată atât de tragic precum sunt prezentate de vestitorii apocalipsei, dar nici încurajatoare. Dacă ne uităm numai la Baltic Dry Index care de la sfârşitul lunii mai cade spectaculos(acum e la 1790) ne putem da seama că lucrurile nu stau deloc roz, iar spectrul deflaţionist încă nu a dispărut. Cu toate acestea, nu sunt încă tentat să împărtăşesc opiniile lui Prechter și sper că, în ceasul al 24-lea cei care încă mai pot lua decizii se vor trezi din tandra amorțeală care i-a cuprins.