Invatamintele istoriei

În negura anilor '80 am avut parte de câteva evenimente care ar trebui să ne pună pe gânduri. Ocupați însă cu tăvălugul actual al falselor știri și al eroilor inventați nu mai acordăm timp analizelor, preferând să ne lăsăm duși, hipnotic, în zone aberante. Acest comportament oarecum irațional își are explicațiile sale care țin de capabilitatea de manevrare a propagandei oficiale. Dincolo însă de realitatea unor acțiuni coordonate centralizat rămâne de evaluat vina fiecărui individ care alege calea non-combat-ului și amânării  într-o luptă care-i afectează, pe zi ce trece, viitorul.

Povestea care v-o spun astăzi începe fix în 1980, atunci când un sergent analfabet a sărit gardul locuinței președintelui pentru a-i cere personal să deblocheze salariile militarilor. Datorită unei inexplicabile lipse de atenție a gărzilor oficiale, sergentul a reușit să ajungă în dormitorul președintelui care, la ora aceea, dormea. Atunci instinctul l-a făcut să ia una dintre cele mai importante decizii pentru cariera proprie: n-a mai așteptat să-și spună oful ci l-a măcelărit pe bietul om după care s-a auto-proclamat președinte. Personajul nostru se numea Samuel Doe, iar țara despre care vorbim Liberia, una dintre greu încercatele națiuni africane. Prima măsură pe care a luat-o vajnicul Samuel a fost creșterea salariilor armatei, de la 80$ la 250$ și stabilizarea instituțiilor statului prin eliminare, asasinat și intimidare. Astfel, a organizat populare execuții publice ale membrilor fostului guvern, a vânat exponenți ai fostei puteri, a instalat apropiați de-ai săi în fruntea unor noi instituții, toate acestea, desigur, în numele instaurării democrației. Consolidarea puterii și-a asigurat-o prin aducerea în zonele cheie a unor indivizi loiali proveniți din tribul său care reprezenta aproximativ 4% din populația țării. Poate vă întrebați cum și-a asigurat excentricul lider supraviețuirea, cum a reușit să găsească finanțatori ai politicii sale aberante. În prima fază, principalele surse de venit au fost reprezentate de sumele primite de la Firestone, companie având în concesiune suprafețe importante de pădure. Apoi a beneficiat de exportul de minereuri și de tot felul de combinații comerciale dubioase. Adevărata consolidare a venit însă în momentul în care regimul de la Monrovia a semnat un parteneriat strategic cu SUA. Astfel au apărut bazele militare americane, investitorii din industria extractivă și pachetele de susținere a regimului democraticului Samuel, omul care, de altfel, scăpase Liberia de Rusia. La cinci ani de la preluarea puterii, unul dintre principalii săi colaboratori, generalul Thomas Quiwonkpa, a încercat să pună capăt regimului nebunesc al lui Doe printr-o lovitură de stat. Planurile i-au fost dejucate de Doe, ajutat puternic de sprijinul logistic și politic al SUA. A fost momentul în care regimul dictatorial al lui Doe a intrat într-o nouă fază de nebunie, exacerbând teroarea în țară sub presiunea legii bunului plac al dictatorului. Îndepărtarea sa nu s-a putut face decât în 1990, atunci când țara era atomizată și aflată de facto sub controlul unei multitudini de fracțiuni rebele luptând împotriva lui Doe. SUA n-au mai putut sprijini regimul dictatorului nebun, constatând cu surprindere cum Doe a fost capturat, torturat și ucis de către fracțiunea condusă de Prince Y. Johnson. Pentru ca lucrurile să se termine „rotund”, întreg „procesul” a fost filmat, iar imaginea în care Johnson își savura berea alături de urechea tăiată a lui Doe a șocat lumea civilizată. La fel și obsesiva întrebare „unde sunt banii?”, întrebare care, de altfel, l-a și trimis pe Doe în cealaltă lume. Și, totuși, unde erau banii? 

Bilanțul regimului lui Doe a scos în evidență o realitate catastrofală și jenantă.  În afara exportului de propagandă, SUA a pompat ajutoare directe de peste 500 milioane de dolari către regimul dictatorului liberian. Desigur, pentru menținerea aparatului său, Doe a avut nevoie de bani suplimentari, iar datoriile externe ale țării au explodat cu peste două miliarde de dolari, ceea ce, raportat la un PIB de doar 300 milioane de dolari a fost de-a dreptul sufocant. Pentru a avea o imagine mai clară referitoare la nebunia petrecută acolo, imaginați-vă că numai beneficiile lui Doe și ale acoliților au fost calculate la aproximativ 350 milioane de dolari. Se pare că micile amănunte precum gradul de îndatorare de peste 400% n-au contat prea mult pentru marile instituții financiare internaționale care au considerat oportun și sigur să finanțeze democraticul regim al lui Doe.

De la povestea dictatorului liberian vă propun să vă teleportați în realitatea României actuale unde un băiat ne spune cu subiect și predicat că are susținerea marelui licurici, ceea ce-i dă dreptul să facă absolut tot ce-i trece prin tărtăcuță. Menționez în treacăt că în doar patru ani s-au evaporat 15 miliarde de euro, în prezent aflându-ne la capitolul „mari investiții americane în industria extractivă”. Desigur, instinctul nostru de pașalâc ne face să privim superficial situația, convinși fiind că la un moment-dat se va găsi vreun binevoitor care să ne scape și de beleaua asta. Nu vă iluzionați, nu va mai exista absolut nimeni, soluția fiind strict în mâna noastră. Ceea ce s-a întâmplat în Liberia ne documentează limpede un scenariu cu o probabilitate extrem de mare de a se relua aici. Faptul că suntem în Europa poate fi un avantaj, în sensul în care realitățile din teren nu pot fi trecute ușor cu vederea. Dar pentru aceasta e nevoie de o mobilizare civilizată a celor care au votat pentru demitere. Inițiativa lui Ghișe este una OK în ideea sa inițială, anume de a organiza plimbări în jurul Palatului Cotroceni. Pur și simplu plimbări, fără slogane, fără strigăte, fără alte manifestări. Doar plimbări din care băiatul ăla deviant să înțeleagă că-i e mai aproape cămașa decât haina și că s-ar putea ca imunitatea care i-a fost promisă să se dovedească inutilă. 

O să închei prin a repeta un lucru pe care-l spun de mai mult timp: destinul și-l face fiecare, iar în cazul în care cineva decide externalizarea acestei acțiuni nu face altceva decât să se îngroape. E un lucru valabil atât la nivel de indivizi cât și la nivel de națiuni. Până când nu vom înțelege că trebuie să renunțăm la instinctul de pașalâc și să ne afirmăm singuri identitatea nu vom face nimic. Din nefericire nu mai avem mult timp pentru a evita dezastrul în care suntem târâți. Vom reuși acest lucru? Chiar dacă nu avem vectori care să se ridice la înălțimea momentului actual, cred că există aproximativ 60% șanse de evitare a nebuniei. Depinde însă de fiecare dintre noi.