Proxy politics

Se dă următoarea ecuaţie simplă: cum poţi menţine la infinit o anumită dinastie la putere? Cum poţi face astfel încât tu să poţi controla tot ce mişcă, să ai puterea absolută, să dispui după dorinţă de absolut orice pe lumea asta? Răspunsul simplu e extrem de tranşant: nu se poate! Au existat dinastii puternice, tirani, conducători de succes s.a.m.d. Istoria e neiertătoare: toţi, dar absolut toţi, mai devreme sau mai târziu au eşuat în proiectul lor de a-şi menţine puterea la infinit.

Interesante ar fi cauzele pentru care toate aceste forme nu au rezistat. În mare, cam de fiecare dată, o criză, o fragilizare, un eveniment dramatic a produs ruptura definitivă dintre conducător şi supuşi. Lucrurile au luat-o razna, iar conducătorul - care prin supraexpunere devenise principalul vinovat pentru absolut orice - s-a trezit în faţa unei mase incontrolabile şi iraţionale care îl judeca pentru absolut orice: de la probleme de fertilitate a solului până la înaltă trădare(ca şi cum el s-ar fi trădat pe el). Acuzaţii aberante, imposibil de apărat într-un mediu exploziv.

Cazinoul global

Sunt cel puţin două motive pentru care păcăliciul european Macron a fost atât de bine primit la Washington. Unul dintre ele ar fi faptul că este coada absolută de topor a americanilor în Europa. Un papagal gol, o carcasă care nu face altceva decât să execute comenzile care i se transmit. Însă nu e numai asta. Mai e ceva, anume faptul că Franţa n-a anunţat şi nici nu va anunţa că-şi repatriază aurul.

Care-i totuşi treaba cu aurul? Dincolo de înţelegerile oculte, nimeni nu poate justifica motivul pentru care ţările şi-au mutat aurul de la una la alta, având însă două centre preferate: Anglia(Londra) şi SUA. Putem spune că, din momentul în care s-a manifestat această „încredere” în capacitatea altuia de a-ţi păstra propriul aur, a început pierderea suveranităţilor naţionale şi înrolarea ţărilor lumii în schema în care există o monedă privilegiată şi o groază de alţi sateliţi. Aceasta a făcut posibilă existenţa unei tiparniţe privilegiate - cea de peste Ocean - şi a restului lumii gravitând în jurul unui model aberant.

Lupta hipersonică

În timp ce SUA anunţă bugete fabuloase pentru dezvoltarea armelor hipersonice, China construieşte o fabrică de motoare care va sta la baza viitoarelor vehicule hipersonice low cost. Oricine citeşte ceea ce am scris şi-ar putea imagina că la chinezi, aşa cum ne-a obişnuit comportamentul economic actual, s-a trecut rapid prin stadiile cunoscute, anume cercetare, concept, „producţie scumpă”, ajungându-se la optimizarea care conduce în final la produsele low cost. În realitate, de la cercetare şi concept, chinezii elimină faza de „producţie scumpă”, propunându-şi direct dezvoltarea produselor optime din punct de vedere al preţurilor. Este o revoluţie în sine.

Înapoi la RPR

Dacă vă întrebaţi care-i motivul pentru care procurorii au salarii cuprinse între 15 000 şi peste 30 000 lei, aflaţi că asta se întâmplă deoarece merită. Ştiu, vă veţi uita probabil surprinşi, dar vă spun că nu e nicio glumă în ceea ce priveşte afirmaţia mea: un procuror chiar merită banii aceia. Mai mult, vă voi spune că, dacă aş fi la butoane aş lua decizia măririi salariilor procurorilor. O sumă corectă ar porni de pe la 10 000 EUR/lună şi n-aş plafona-o. A fi procuror, oameni buni, e un lucru măreţ.

Recunosc, precum mulţi dintre dumneavoastră, am trăit în negură, aducând critici acestei brave îndeletniciri a omului. O făceam din neştiinţă! Sper totuşi că-mi va fi iertat acest episod de rătăcire, mai ales în condiţiile în care ieri m-a lovit iluminarea, realizând nobleţea acestei meserii şi faptul că reprezentanţii ei trudesc în folosul nostru pe nişte salarii care aparent sunt mari, în realitate ele fiind unele de mizerie, insuficiente pentru a răsplăti aceste suflete nobile.

Cine suntem noi, cine eşti tu?

Înecaţi într-o supă propagandistică radicală, dependenţi din ce în ce mai mult de „cordonul ombilical” media, ajungem să ne rătăcim chiar şi atunci când vine vorba de propria identitate. Din punctul meu de vedere, extrem de mult, dacă nu tot din ceea ce ni se întâmplă, este cauzat de o proastă percepere a identităţii proprii. Multe dintre răfuielile politice, dintre „poziţiile ideologice ireconciliabile” sunt cauzate de faptul că participanţii efectiv n-au habar despre identitatea lor.

Războaiele momentului

Atacul SUA asupra Siriei n-a avut doar un rol simbolic, marcând „depăşirea liniei roşii” de către al Assad. E o prostie, o enormitate să credem aşa ceva. Mai ales în condiţiile în care ruşii prezintă dovezi conform cărora „atacul chimic” a fost o operaţiune clasică sub steag fals. La fel ca şi otrăvirea lui Skripal. La fel ca multe alte minciuni ale contemporaneităţii. Şi dacă n-a fost ceea ce s-a pretins a fi, atunci ce-a fost?

Burlănizarea României

Ceea ce s-a petrecut ieri la FRF este simptomatic şi mai mult decât relevant pentru ceea ce înseamnă amestecul securităţii în orice. Gândiţi-vă ce-a însemnat în trecut Federaţia Română de Fotbal şi ce mai înseamnă acum. Mai ţineţi minte marile victorii ale „naţionalei” autohtone? Mai ţineţi minte perioada de glorie a fotbalului nostru? Ironia amară face ca reprezentantul singurei generaţii care a făcut cu adevărat performanţă la nivel mondial să fie învins la scor de către un tablagiu de care n-a auzit nimeni niciodată nimic. Un tablagiu care conduce de ceva vreme destinele Federaţiei spre prăbuşirea definitivă.

Cascada dezastrelor

Am început cu un preşedinte care lua lumina de la Moscova, capabil abia în al treilea mandat să înţeleagă că s-a schimbat farul călăuzitor chiar şi pentru părticica asta de lume.

Am continuat cu un aerian care nici el nu ştia ce căuta în viaţa lui. Incapabil să înţeleagă realităţile simple, a fost jucat de securişti fix cum au vrut ei. S-a distrus economia, s-au distrus băncile, s-a făcut praf totul. De-atunci datează şi primele semne de servilism bălos. După ce Ceauşescu avusese curajul să spună verde-n faţă lucrurile şi să stea vertical în faţa oricui, nea Nelu se aplecase mai cu discreţie, dar extrem ca ghiocelul în faţa Moscovei, a venit rândul ţapului să ne arate cu poziţia caprei în faţa americanilor. Atunci ne-am făcut praf din punct de vedere al demnităţii, stând capră la americani şi alimentându-i pe la spate pe sârbi, ca o confirmare a curvăsăriei noastre. Şi, mai mult, ca să arătăm că suntem conformi, am acceptat planul de distrugere programatică a întregii economii, o răzbunare post-mortem a marii finanţe pe bietul Ceauşescu. Pesemne omorârea lui ca pe un câine nu le fusese îndeajuns, economia pe care-o ridicase stându-le ca un ghimpe în inimă. Până la urmă, ţapul incompetent, lansatorul politicii curvo-căprismului a sfârşit-o ca bătaie de joc a gradaţilor plictisiţi.

Audierea şi bostănăria viitorului

Ocupaţi cu treburile războiului sirian am uitat de audierea din Senat a lui Zuky, chestiune care mi s-a părut un fel de punere bombastică în scenă a unei piese bulevardiere de extrem de prostă factură. Practic te-apucă râsul atunci când îi auzi pe unii umplându-şi gura de „ce-a păţit Zuckerberg” la Senat, ce i-au făcut ăia s.a.m.d.

Păi totuşi, ce-a fost acolo? Gigel ăla s-a dus pentru că altfel era penal, şi-a pus poalele în cap într-un mod oligofreno-patetic, ceva de genul „îmi asum eu, eroul, toată vina”, prostovanii au fotografiat, filmat şi transmis celorlalţi prostovani din fotolii ceea ce trebuiau să audă: că Senatul e puternic şi că Zuki, bietul de el, a fost îngenuncheat. Şi proştii au crezut! 

Siria la cald

Rămân surprins de noua obsesie de după atacul coaliţiei agresoare formate din SUA, Anglia şi săracii de Francezi. Începând cu Trump şi până la băsescu(imaginaţi-vă cât de jos s-a ajuns) este lăudată precizia nimicitoare a rachetelor. Măi să fie, în toată această chestiune e ceva de-a dreptul ciudat. Din ceea ce ştiam până acum despre rachetele americane este că sunt destul de bune în teren, testele arătând că-şi ating destul de bine ţintele. De altfel, asta chiar nu mai e nicio chestie. Dac-o pot face dronele nu înţeleg de ce ar fi aşa o mare ştiinţă precizia unei rachete?

Pensii private şi iluzii

Beneficiind de o campanie PR agresivă(probabil bine finanţată deoarece la mijloc sunt o grămadă de bani), cei din „industria” pensiilor private, vânează orice mişcare a Guvernului care le-ar putea ştirbi ceva din purcoiul de bani pe care îl păstoresc. Pentru a elimina confuziile o să mă opresc astăzi asupra acestui domeniu deoarece sunt extrem de multe petarde împrăştiate de către cei interesaţi.

Ecuaţia siriană

Trimiterea fără notificare în vecinătatea Tartus-ului a distrugătorului USS Donald Cook a fost, fără doar şi poate, o provocare menită a umili Rusia. De altfel, răspunsul diplomatic rusesc a fost pe măsură. Apoi, notificarea oficială transmisă liniilor aeriene că zona de deasupra Mediteranei nu este foarte sigură a avut ca scop plusarea de către SUA, iar anunţul lui Trump de pe Twitter - ceva de genul „păzea că dăm cu bombardeaua” - a arătat încă odată că lucrurile nu stau deloc roz. Culmea, în loc să se calmeze, evenimentele au continuat să se dezvolte. Zvonurile răspândite de către bâzâitorii profesionişti vorbeau despre ore până la începerea oficială a conflictului. Cu toate acestea, până la momentul de faţă nu s-a întâmplat nimic. Şi totuşi, ce urmează?

O lume care moare

În general, în dictaturi, sărăcia e tabu. E ascunsă cu dibăcie în ciuda faptului că e omniprezentă. Ţin minte cerbicia securiştilor din anii 80 care burduşeau vitrinele de fiecare dată când Tovarăşul avea un discurs. Vitrinele mimau bunăstarea, dar magazinele erau închise. Şi, după terminarea discursului, mărfurile se retrăgeau cu grijă pentru a se retrimite la magazinele cu circuit închis.

Trecând pârleazul, constatai contrariul. Magazinele burduşite cu marfă, o bunăstare reală afişată peste tot, care-ţi lua ochii. Mai mai c-ai fi crezut că te afli în Paradis. Era totuşi ceva care-ţi spunea că lucrurile nu-s atât de dulci precum par. Te dumireai imediat ce luai contact cu lumea reală. Vedeai boschetari cerşind, seara oameni trăgând cartoane după ei şi căutându-şi un loc de refugiu, dacă te rătăceai dincolo de traseele turistice dădeai peste câte-o zonă jerpelită s.a.m.d. Chestiile acestea erau la vedere, neascunse şi înţelegeai că Paradisul pe care îl experimentai venea cu problemuţele lui la pachet.

Cu bugetul la control

După intense emoţii, cauzatoare de şocuri celebrale(sic!), Fitch Ratings a confirmat ratingul suveran al SUA la AAA. Vai, ce surpriză! O agenţie americană de rating ne spune că SUA e cea mai performantă economie a lumii. E de poveste.

Tot acest festivism(că altfel nu ştiu cum să-l numesc!) se desfăşoară în condiţiile în care deficitul bugetar al SUA este prognozat să depăşească 1 tln. $ în 2020, cu doi ani mai devreme decât fusese anterior estimat. În anul curent, pe fondul scutirilor de taxe operate de Trump, deficitul bugetar va creşte de la 500 mld. $ la peste 800 mld. $, urmând ca anul viitor să depăşească 900 mld. $. Aceasta este sursa disperării care a condus la declanşarea războaielor comerciale de către Trump.

Deşertul prostiei absolute

La vreo două zile după ce o televiziune rusească a dat o înregistrare a unei convorbiri dintre fiica lui Sergei Skripal cu o prietenă, din care reieşea limpede că mega-şpionul e gata de liberarea din spital, iată că şi liberele televiziuni occidentale au început să injecteze ştirea cum că otrăvitu' se simte mai bine. Nici vorbă c-ar fi pe picior de plecare. Doar mai bine şi-atât. Şi asta, desigur, nu din cauză c-ar fi greşit ticăloşii de otrăvitori, ci datorită profesionalismului medicilor englezi.

Chestia e cusută cu aţă albă şi pute a propagandă jegoasă de la o poştă. Aşadar ăla fu otrăvit cu otrava sovietică. Păi bine, bre, dacă trăieşte, de ce nu permiteţi şi unor experţi ruşi să participe la recoltarea probelor biologice? Bănuiesc că dacă e şi un cetăţean agreat de Moscova prezent la recoltarea probelor se poate lesne demonstra că otrăvitu' a fost făcut perdaf cu otrava X. Dar inglejii nu şi nu. Cică n-ar fi moral. Să mori tu, măi pervers Albion, că ai avut de-a face vreodată în existenţa ta cu morala! Aproape că mă tăvălesc pe jos de emoţie simţind cum lacrimile de „cracadil”(крокодил) îmi năvălesc brusc pe obraji.

Sufocarea prin euroizare

După frăţia transpartinică al cărei efect a fost privatizarea Petrom, o nouă frăţietate perversă se formează. Indiverent că e vorba de molusca-preşedinte, de băieţii de la „serviciuri”, de BNR, de partide, toţi s-au unit într-o ciudată coaliţie având ca target lovitura de graţie pentru România: adoptarea monedei Euro.

Nimeni nu are la bază vreo analiză, nimeni nu se bazează pe vreun studiu, nimeni nu cuantifică impactul. Nu mai contează că la modul public membrii „frăţiei” sunt duşmani sau că - cel puţin la modul declarativ - au diferenţe majore ideologice. Toţi, într-o horă perversă, „uniţi în cuget şi-n simţiri”, s-au hotărât să pună împreună ştreangul la gâtul ţării, s-o sugrume definitiv, aruncând-o în cea mai crâncenă robie a istoriei sale.

Agentul Zero-Zero-Coldea şi disperarea unei naţiuni

L-aţi văzut ieri în toată plenitudinea lui. Da, el e Coldea, cel în faţa căruia tremurau toţi politicienii, tot sistemul juridic, tot ce mişca în ţara asta. El e Coldea, ultimul dictator al României, cel care învârtea funcţiile şi trimitea pionii prostovani la sacrificiu.

L-aţi văzut şi-aţi înţeles. Individul, în cel mai bun caz, se poate califica la categoria penibili furioşi. Asemeni tuturor dictatorilor, în momentul în care e neputincios şi scos din context, devine demn de milă. Indiferent cât se înfoaie, cât încearcă să-şi dea importanţă, individul e castrat. Cînd bravează e la fel de penibil ca şi cocoşelul pitic umflându-se-n pene. Şi asta pentru că, la momentul imediat următor bravadei, e cuprins de disperarea celui care, ducându-se la curve pentru a-şi confirma bărbăţia, e trădat de ţuţurelul care nu-l mai ascultă, refuzând cu indiferenţă să-i confirme statutul. Ăsta e Coldea. Aproape că ţi-ar fi milă de el dacă n-ai ştii câte ticăloşii îl au drept punct de pornire.

Balonul imobiliar

În februarie anul trecut, o micro-criză imobiliară le-a dat fiori reci „investitorilor” de pe piaţa canadiană. O scădere bruscă a preţurilor proprietăţilor a condus la un blocaj instantaneu care a demonstrat cam care e nivelul speculativ al imobiliarelor de-acolo. Nu ştiu ce-a fost atunci, dar cert e că ceea ce părea a fi începutul unei crize de proporţii s-a stins la fel de repede pe cât începuse. Totuşi, descărcările încep să se vadă. În Toronto, spre exemplu, numărul de tranzacţii a scăzut cu 35%(YoY) în timp ce, raportat la aceeaşi perioadă, preţurile au scăzut cu 12%.

 

Cei care mă citesc ştiu că am atacat în mai multe rânduri problema imobiliarelor canadiene. N-am o obsesie legată de ei, ci doar o aşteptare: în timpul crizei imobiliare piaţa canadiană a stat neclintită datorită structurii monopoliste a ţării. De-atunci, balonul imobiliar de-acolo s-a tot umflat atingând limite de negândit . În suveica propusă de „stăpânii” ţării au intrat cu voioşie atât localnicii, cât şi „investitorii” străini - în majoritatea lor asiatici cu intenţii clar speculative.

Maşini şi iluzii

Industria auto este unul dintre senzorii importanţi ai economiei. Valoarea mare a produselor finale, precum şi marea dependenţă a economiei de „mişcare”, transformă sectorul într-o vedetă a economiei şi, în acelaşi timp, într-un teritoriu perfect de unde se poate lua „temperatura”. Atâta vreme cât lucrurile stau bine în automotive, putem spune că societatea, în ansamblu, e „pe val”.

Urmărind fenomenul economic, putem observa că perioadele de exuberanţă ale industriei auto coincid cu cele ale vârfurilor economiei. Atunci se înregistrează vârfurile de producţie, managerii uzinelor fac previziuni mai ceva decât pe vremea lu' nea Nicu, iar preţurile explodează în ritm cu creşterea producţiei. Ştiu, pare ilogic, dar fix aşa se întâmplă.