De fiecare dată când puterea din umbră a vrut să pună la cale o ticăloșie, a făcut-o utilizând o schemă devenită acum clasică: propagandă-justiție-teroare. Mulți încă nu sunt conștienți de schema de manipulare prezentată, cu toate că ea a fost folosită încă de pe vremea în care Mariei Antoaneta i s-a pus în gură zicerea cu cozonacul.
Cum funcționează ticăloșia? Faza 1 începe cu „zvonul” sau „boarea informațională”. O întâmplare care nu spune nimic a unui personaj cvasi-necunoscut devine „puțin virală”. Se vorbește pe la colțuri despre o întâmplare care nu e în linie cu „morala oficială”. Așa apare, din senin, unul care ridică un semn de întrebare, ceva de genul „dar de ce nu e în regulă chestiunea asta?”. Apoi alții ventilează „dilema”. Urmează răspunsul solid, puternic și oficial din partea societății. Aparent, sănătoasa mișcare de reacție șterge pe jos cu „dilematicii”. Le rupe dinții! Însă ăsta e doar începutul.
După ce se lasă liniștea, părând că s-a uitat toată tărășenia, liderii aflați în prima linie de restaurare a normalității încep să fie atacați. Oare nu cumva sunt imorali? Oare n-au făcut o ticăloșie? De unde au bani? Cum de-au apărut ei în față? Și uite-așa, din întrebări care mai stupide, care mai idioate, care mai ilogice, încep să apară fracturi. O poză îl arată pe unul dintre lideri cu o femeie misterioasă(sau, dacă e femeie, cu un bărbat necunoscut). Și începe ventilarea: „cine-i personajul?”, întrebare urmată apoi de dileme de natură morală de genul „e normal să se întâlnească singur/singură?” s.a.m.d. Treptat, prin repetarea chestiunilor stupide se produce o ruptură întrucât, în rândul publicului e indusă ideea că „e ceva necurat acolo”. Și-apoi, pe acest fond, se revine la întâmplarea inițială cu întrebarea: „oare e bine că acel personaj neajutorat a pățit-o atât de rău din partea unei societăți opresive reprezentată, iată, de unul care a fost dovedit ca fiind imoral?”.
Totul se petrece pe un fond mediatic din ce în ce mai puternic. „Liderii de opinie” încep să-și afișeze poziții radicale, reinterpretând povestea. Uneori în această categorie intră indivizi care, la momentul petrecerii evenimentelor aveau opinii radical opuse(mai țineți minte ce zicea Cristian Tudor Popescu despre homosexuali?). Dar, desigur, pe nimeni nu mai deranjează asta. Bruiajul deja devine asurzitor. Prin repetiția unor fraze cheie se fabrică un fel de fals „consens popular”. Vocile normalității, adică ale celor care care spun că opiniile acelea radicale nu-s OK(fiind chiar „împotriva firii”) sunt acoperite cu replici grosolane. Astfel, în ciuda faptului că opinia ventilată ca fiind „cea dreaptă” nu e populară, din așa-zisele dezbateri ale mediei ai impresia că e un curent dominant.
Cam cu acest setup se intră în faza a doua, anume justiția. Un proces care nu anunță nimic - dar având ca subiect scopul urmărit - se desfășoară într-o anonimitate similară celorlalte procese. Se ajunge în ultimul stadiu, se ridică excepții de neconstituționalitate și, într-un final, se dă dreptate celui care acționează în direcția susținută de „curentul mediatic dominant”. Asta face ca necunoscutul proces să devină supra-mediatizat, ziarele să urle cu litere de-o șchioapă că s-a făcut dreptate s.a.m.d. Astfel se deschide larg calea către faza a treia, anume inițiativa legislativă.
Forțele politice progresiste încep să se constituie în grupuri de presiune. O explozie de „civism” li se alătură. Apar manifestații „spontane” alături de lideri veniți de nicăieri. Ies în față „intelectuali” cu viziuni radicale. Și, până la urmă, se legiferează cu surle și trâmbițe. Asta în ciuda faptului că majoritatea covârșitoare a oamenilor este împotrivă.
Ceea ce v-am descris aici s-a întâmplat în cazul vaccinării obligatorii. Faza 1 a început când nici nu se punea problema de pandemie. Ieșirile la rampă ale antivacciniștilor erau taxate ca afronturi directe la civilizația „câștigată cu greu”. Au apărut voci care susțineau că vaccinarea trebuie să devină obligatorie. Îmi amintesc chiar cum, într-o înregistrare video, un personaj dubios(Buhnici) de prin curtea progresiștilor afiliați televiziunilor PRO, spunea ca prin întâmplare că „ăștia care nu vor să se vaccineze sau să se chip-eze să plece și să ne lase pe noi să trăim în societatea pe care ne-o dorim”. Ipochimenul a dus discuția chiar mai departe, introducând și chip-area! Frumos nu?
Venirea COVID-ului le-a ridicat mingea la fileu. Pe măsură ce se „creiona” un vaccin, așa-zișii lideri de opinie cereau cu și mai mare insistență vaccinarea obligatorie. La un moment dat problema a părut tranșată atunci când un insider - Rafila - a spus că „nu poate fi vorba despre o obligativitate a vaccinării întrucât serurile nu au trecut proba timpului”. Cei care avuseseră temeri - justificate, desigur - au răsuflat ușurați. Doar că planul continua să se desfășoare. Brusc, lui Rafila i s-au găsit rădăcini bolșevice. Apoi a candidat din partea PSD - partid pus la zid ca reprezentând răul absolut. Și, pe măsură ce vaccinurile treceau ca prin brânză prin stadiile obligatorii de testare, zumzetul mediatic în ceea ce privește obligativitatea vaccinării devenea de nesuportat. Nu știu dacă ați remarcat cum, la o anumită televiziune „sistemică”, aproape toți realizatorii cât și invitații apar îmbotnițați și urlă isteric cu privire la vaccinarea obligatorie. E logic să se întâmple așa, doar totul face parte din plan!
Iată că ieri s-a intrat în forță în faza a doua: victoria în justiție. Este vorba de respingerea unei acțiuni formulate de familii din Cehia împotriva vaccinării obligatorii a copiilor. Curtea de la Strasbourg a decis că vaccinarea obligatorie este în linie cu „interesul superior al copiilor” și că „ar putea fi privită ca fiind necesară într-o societate democratică”. În ciuda tembelismelor ventilate în media, decizia CEDO - așa tâmpită cum e - se leagă de o chestiune secundară, adică aceea a dreptului părintelui de a decide pentru copilul său. De aceea este invocat „interesul superior”. Dacă judecăm logic, decizia CEDO se pronunță strict asupra capacității părinților de a decide asupra vaccinării copiilor. Decizia este justificată de o portiță din articolul 6 al Convenției Oviedo - „Protecția persoanelor lipsite de capacitatea de a consimți”, mai precis de paragraful 5 în care se spune că „Autorizația prevăzută în paragrafele 2 și 3 poate fi în orice moment retrasă în interesul persoanei vizate”.
Așadar, ceea ce statutează CEDO se referă la persoanele lipsite de capacitatea de a consimți și de aceea este adus ca justificare „interesul superior al copiilor”. La ei se referă și vaccinarea obligatorie despre care jigodiile de la CEDO spun că nu încalcă statul democratic. Se pune însă problema dacă vaccinarea unui adult poate fi obligatorie. Articolul 5 al aceleiași convenții nu lasă absolut nicio portiță:
„O intervenție în domeniul sănătății nu se poate efectua decât după ce persoana vizată și-a dat consimțământul liber și în cunoștință de cauză.
Această persoană primește în prealabil informații adecvate în privința scopului și naturii intervenției, precum și în privința consecințelor și riscurilor.
Persoana vizată poate în orice moment să îşi retragă în mod liber consimţământul.”(sublinierile îmi aparțin)
Se poate constata liber că decizia CEDO se referă efectiv la minori, însă trebuie să remarcăm ambiguitatea cu „vaccinarea obligatorie” lăsată de jigodiile care au luat decizia. Ea servește unui singur scop, anume trecerii în stadiul 3. Urmează ca, în curând, unul sau mai multe state din UE să introducă legi cu privire la vaccinarea obligatorie sau să discrimineze oamenii care refuză să se vaccineze. Din punct de vedere legal n-au acoperire, dar ca să ajungi la legalitate trebuie iar să contești la CEDO și nimeni nu-ți garantează că dreptatea ți se va da abia după ce vei fi fost vaccinat cu forța, iar despăgubirile pe care le vei primi vor fi unele formale. Însă nu trebuie să vă iluzionați. În ciuda faptului că articolul 2 al convenției menționate statutează că „interesul şi binele fiinţei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societăţii sau al ştiinţei”, e posibil ca vreun tefeleu cu studiile făcute pe genunchi să decidă că „se poate și așa”, adică intervenind cu bocancii în ființa umană.
Cu toate că logica ne spune ceva, nu trebuie să excludem din ecuație nebunia timpurilor în care trăim. Poate că e necesar să-l recitiți pe Kafka, de data aceasta cu ochii prezentului. Vă va înfiora, vă asigur!
Poate că a venit timpul să înțelegem că nu avem unde fugi de furia vremurilor. Lumea a devenit un loc mult prea mic în care să te mai poți „pierde” și astfel să te ascunzi. Nu sunt fatalist, asta e realitatea. Singurul ascunziș pe care-l mai avem la dispoziție este sufletul nostru. Însă, pentru a funcționa, e nevoie mai mult ca oricând să vi-l păstrați curat. Orice maculare a sa,cât de mică, îl face vulnerabil. Din păcate „Minunata lume nouă” și „1984” și-au dat mâna acum: proștii au parte de binefacerile Minunatei lumi noi, în timp ce asupra celor care au tupeul să gândească se revarsă teroarea lui 1984. Asta e lumea care se construiește sub ochii noștri!
