E fals să crezi că și de data aceasta va fi la fel

Știți care-i misterul anului pe care-l trăim? V-am povestit de atâtea ori despre ciclurile istorice care se concentrează acum, despre picajele și excesele care se văd cu ochiul liber, despre dezechilibrele absolut imposibil de crezut și despre atâtea alte probleme vizibile cu ochiul liber. Când le expun, arătând cu degetul spre SUA, idioții utili mă fac pro-rus. Alții care mă citesc, îmi reproșează că aceleași acțiuni - sau unele similare - se petrec și dincolo de cortină, spunându-mi că, „uite, tu te uiți doar într-o parte, n-ai ochi și pentru problemele celorlalți. Nu cumva e un blat?”. 

De fapt, privitul către SUA are miza sa, pe care o veți înțelege în scurt timp. De asemenea, veți înțelege și de ce mă privesc unii cu suspiciune, spunând că aș fi pro-rus sau pro-chinez. Ceea ce ar trebui să înțelegeți înainte de toate este că a privi în termeni de galerie, alegându-ți un preferat despre care crezi că va veni și va schimba totul în bine, este absolut fals deoarece nimeni nu mai poate schimba nimic. Există doar un singur actor care va schimba radical absolut totul: haosul!

Ca să înțelegem ne vom întoarce cu câteva mii de ani în urmă, mai precis în anul 417, pentru a cunoaște un poet al vremii, pe numele său Rutilius Claudiun Namatianus. În toamna acelui an, Rutilius călătorește de la Roma în Galia și-și scrie poemul care l-a făcut cunoscut: De reditu suo. Ar fi multe de spus despre poeții vremii, dar eu l-am ales pe Rutilius deoarece întruchipează spiritul epocii sale. Ceea ce ne spune el ar trebui să ne miște teribil. El apreciază că „Roma conduce deoarece merită să conducă, întrucât a pus toți oamenii sub o singură lege”. El ne reamintește că Roma e Cetatea Eternă, care se salvează indiferent de atacurile care au loc asupra ei ca efect al măreției construcției sale, a regulilor universale. Roma, pentru Rutilius, este „cea mai frumoasă regină a lumii, lume care-i aparține”, „mamă a oamenilor și a zeilor” s.a.m.d. Roma este o construcție imposibil de distrus deoarece toată lumea trăiește ritmul Romei, are legea Romei în constituția sa. Vă puteți imagina că ne aflăm la doar câțiva zeci de ani de ireversibila distrugere a Romei, de intrarea definitivă în istorie a ceea ce știm a fi fost „Imperiul Roman”?

Acum, cu foaia de parcurs în față, stăm și ne întrebăm dacă nu cumva Rutilius a fost vreun nebun al vremii căreia opera sa i-a supraviețuit întâmplător . Nu, nu-i așa! Însă ceea ce e sigur e că Rutilius a fost ultimul poet al Imperiului Roman. DE ce totuși, în ciuda problemelor epocii, era atât de exaltat? Explicația e cumva absolut banală: Rutilius credea - asemeni contemporanilor său - în ceea ce se numește „spiritul Romei”; oricât de atacată ar fi fost Roma, spiritul său - credea poetul - e făcut să supraviețuiască. Ce anume era atât de măreț încât un om cu capul pe umeri să creadă așa ceva? Dincolo de ceea ce știm, Roma era măreață deoarece adusese oamenii sub același acoperiș. Aceeași lege, simplă și eficientă, era aplicată de la un capăt la celălalt al Imperiului. Aceiași bani îi foloseai peste tot în Imperiu. Aveai servicii care funcționau impecabil de-a lungul și de-a latul său. Era o siguranță și o domnie a legii care era încălcată doar din când în când, atunci când mai năvălea câte un barbar. Doar că Rutilius vedea că, după fiecare astfel de invazie, legea se restabilea. Mai mult barbarii, oricât de barbari ar fi fost, preluau din mers elemente de cultură și civilizație romană. De ce? Pentru că era o cultură măreață, șlefuită în timp, o civilizație optimizată de-a lungul atâtor secole. Cum să nu poți să crezi că așa ceva se va prăbuși brusc? La urma urmei, Roma însemna vinul grecesc în amfore dus de vase peste tot în Imperiu, stridiile conservate în butoaie cu apă de mare care ajungeau până la actuala Vienă, însemna minele Spanie și câte și mai câte minuni. Era o mașinărie care funcționa impecabil. 

Revenind în prezent, observăm aceeași stare de spirit. Cum ar putea cineva să creadă că peste foarte puțin timp, ceea ce acum e banal, va deveni imposibil? Dacă v-aș spune că pentru a călători din România în Grecia vei avea nevoie de o armată, veți spune că sunt nebun! Sau că, a viza să faci „ocolul pământului în optzeci de zile” va fi ceva de domeniul fantasticului absolut. Și, poate chiar, a contacta pe cineva dintr-un oraș apropiat va deveni o provocare aproape imposibilă! Cum adică, lumea aceasta mică se poate mări din nou? Imposibil!, veți spune arătându-mă cu degetul. Sunteți siguri?

De fapt, la momentul actual nu putem ști cu exactitate ceea ce va rezulta, însă trebuie să fim conștienți că absolut tot ceea ce vedem se va fărâmița asemeni unui glob din sticlă peste care calci din neatenție. Brusc, acea suprafață incredibil de fină și de o rotunjime perfectă se transformă în milioane de cioburi fine, imposibil de repus împreună. Așa mor imperiile, alături de întreaga lor cultură și civilizație. În timp ce acum ți se pare imposibil ca perfecțiunea construcției să fie învinsă de ceva, după petrecerea „incredibilului eveniment” ajungi să te întrebi „cum de era posibilă funcționarea lumii în trecut?”.

Aici e micul element neînțeles de lumea care trăiește sub vrajă. În realitate, absolut tot ceea ce vedem în fața ochilor este o formă de vrăjire a lumii. Lumea funcționează exact ca un spectacol de iluzionism, în care controlul este deținut de iluzionistul de pe scenă. Acesta știe doar un singur lucru, anume distragerea atenției publicului dintr-un loc, pentru a-l uimi cu următoarea sa acțiune. E lumea lui Alice în țara minunilor. Inițial e fascinant: iepurele care iese din joben, cârpa care se transformă în baston, inelele metalice care sunt ba despărțite, ba înlănțuite sub „mâinile vrăjite” ale iluzionistului s.a.m.d. Oricât de fascinant ar fi un asemenea spectacol, la un moment dat se termină. Iluzionistul își epuizează puterea de a inspira, iar viața revine la normal. La fel e și cu „minunata regulă care i-a pus pe toți sub același acoperiș”.

De fapt, de ce mă uit mereu la SUA, de ce vă arăt aproape obsesiv toate nebuniile care se petrec acolo și care sunt absolut incompatibile cu „măreața regulă care ne reunește pe toți sub umbrela sa”? E normal deoarece de-acolo se dă ora exactă, iar când mecanismul central se strică, e prăpăd la periferii. Cum îmi poți pretinde mie ca individ să restitui datoriile în condițiile în care tu, ca țară, ți-ai făcut o foaie de parcurs, o politică de stat din împrumuturile perpetue care nu se restituie niciodată? Cum îmi ceri mie să-mi cenzurez poftele în condițiile în care tu, ca țară, hăpăi cu nesaț orice-ți place din lumea asta, pretinzând că nu trebuie să dai socoteală nimănui? Nu mai insist, ați tot citit pe-aici și, probabil, ați înțeles care-i treaba. 

„Dar de ce și ceilalți fac la fel? De ce ajung să respecte Regula Imperiului? Oare nu sunt parte a unui blat?” - iată următoarea întrebare pe care vă pregătiți să mi-o adresați. Dar oare Alaric de ce respecta „legea romană”? Făcea asta în ciuda faptului că acțiunile sale, de fapt, distrugeau Roma. Avea Alaric vreun blat cu împărații romani? Culmea, el a fost cel care l-a pus pe Attalus, ridicând asediul Romei după alegerea acestuia. Asediu pe care, în urma neînțelegerilor, l-a reluat, cucerind în final Roma, dar tratându-i pe locuitori bine(în spiritul aceleiași unice reguli romane). Oare ce motive mai avea Rutilius să mai creadă în imuabilitatea Romei? Fac o paranteză aici rugându-vă să vă vizitați mai cu spor țara. De exemplu, când mergeți în Deltă, dați o fugă până la Dunavățu de Jos pentru a căuta să vă apropiați de locul nașterii lui Alaric. Dacă cineva vă obtenebrează istoria nu înseamnă că trebuie să acceptați voluntar actul criminal, ci că trebuie să faceți un efort pentru a vă redescoperi identitatea! Revin la subiect. 

Abia acum putem intra în esența problemei. Vă imaginați totuși că dezastrul căderii Romei sub atacul lui Alaric se petrecea în 410? Oare de ce Rutilius era atât de încrezător după un asemenea eveniment care arăta lumii întregi fragilitatea extremă a „Cetății Eterne”? Ei bine, e un alt fenomen pe care-l vedem în prezent. Roma trăise atâtea crize cărora îi supraviețuise încât orice nouă criză era „o altă criză”, care avea să se rezolve exact ca celelalte de până atunci, depășindu-se momentul critic printr-o înțelegere rezultată în urma unei negocieri. De ce se întâmpla așa? Pentru că tuturor le era frică să nu se dărâme ansamblul întrucât toți ar fi avut de pierdut. 

Acum înțelegem de ce se petrec așa-numitele „blaturi” ale prezentului. De ce nu pică dolarul în condițiile în care toată lumea e conștientă că valoarea sa e zero, că e o minciună de proporții istorice? Nu e ciudat că „dușmanii absoluți” ai Washingtonului nu fac niciun efort pentru a sparge balonul de săpun reprezentat de dolar? Ba da, pentru un observator situat în afara fenomenului e ciudat, dar pentru cei care-s implicați direct nu e deloc ciudat. Ce ar însemna căderea dolarului? Nici mai mult nici mai puțin decât căderea împreună și a dușmanilor SUA. Își permite China să piardă exporturile? Ce face cu imensa masă de muncitori? Ce le dă de mâncare? Dar Rusia? Rușii sunt mai izolați de dolar, astfel încât pentru ei n-ar fi probleme, nu-i așa? Citeam un raport din care rezulta că Rusia a reușit să-și facă o rezervă internațională de aproape 300 miliarde de dolari!!! E vorba de banii pe care i-a încasat după blocarea rezervelor sale valutare! Așadar, la ora actuală, sancționata Rusie a reușit să-și facă o rezervă valutară de dimensiunea celei pe care o are blocată!!! Și asta doar din afacerile pe care le-a făcut DUPĂ începutul conflictului din Ucraina! Iar Rusia, din punct de vedere oficial, e izolată de dolar. Păi dacă Rusia ar pierde echivalentul a 600-700 miliarde de dolari din prăbușirea monedei americane, cât ar pierde China? Și poate că nu pierderile financiare sunt importante, ci întreaga infrastructură financiară. Faptul că, indiferent unde sunt eu în lume, pot suna la contabilitate să-mi vireze de urgență o sumă de bani și banii aceia îi văd în cont înainte de a închide apelul, ține de infrastructura financiară. Care, dacă se prăbușeșete, trage toată lumea în dezastru.

Înseamnă cele anterior enunțate că dolarul nu va pica și vom continua să mergem perpetuu într-un scenariu precum cel pe care-l trăim? NU, sub nicio formă! Ceea ce se întâmplă acum e total diferit de ceea ce am văzut până acum. Dacă aveți impresia că „istoria se repetă”, puteți avea dreptate doar dacă vă raportați la evenimentele terminale din istorie. Sub nicio formă criza care urmează nu va fi similară crizelor cu care ne-am obișnuit în secolul 20 sau la începutul anilor 2000. De aceea și întârzie atât. E cu totul altceva, mai precis o criză de sistem. Ce înseamnă de sistem? Una în care elementele sistemului nu mai reușesc să funcționeze coordonat, în care totul merge aberant și disonant. De exemplu, e ca și cum la mașină cutia de viteze ar funcționa, dar n-ar mai schimba viteza din cauză că s-au tocit pinioanele, motorul s-ar învârti, dar n-ar fi capabil de un efort prea mare din cauza uzurii componentelor sale interne, iar roțile ar fi capabile să se învârtă, dar rulmenții sunt ruginiți. Poate că o asemenea mașină mai merge, dar când pică, pică definitiv. Probabil nu e cel mai fericit exemplu, dar înțelegeți ce-am vrut să spun. În cazul sistemelor sociale, treburile se petrec mult mai dur, similar fragilelor globuri de sticlă ale pomului de Crăciun.  

De ce stagnează situația și de ce dușmanii nu dau lovitura de grație? Dușmanii actuali ai Americii sunt precum Alaric; chiar și când dau lovitura, de fapt ocrotesc Imperiul. Dacă Rusia câștigă în Ucraina, doar umilește SUA și, cel mult, poate determina dizolvarea NATO și schimbări masive în interiorul sistemului politic american. Cam la fel cum au făcut americanii cu URSS. Însă asta nu înseamnă că Imperiul pică. Imperiul înseamnă legea-umbrelă, aplicabilă d-a lungul și de-a latul lumii, înseamnă ONU, dreptul internațional, cursurile de schimb, bursele de mărfuri, infrastructura, alegerile libere s.a.m.d. Acestea toate ne fac să rostim cu frenezie, asemeni lui Rutilius că „SUA pot muri, dar legea unică, cea sub care stăm toți, va persista mereu”. Legea unică fiind sistemul, adică actuala modalitate de organizare a societății. Și, de fapt, fix aici e fantasma, fix aici e disfuncționalitatea majoră, fix sistemul este motorul gripat care nu mai face față prezentului și e atât de impotent încât nu se poate gândi la un înlocuitor al său pentru viitor. Sistemul în care ne aflăm e asemeni dictatorului bătrân care nu și-a asigurat succesiunea. Rezistă, așa ramolit și înțepenit cum e, dar rezistă într-un soi de inerție, combinată cu o complicitate a aparatului său, la fel de anchilozat. Acesta e momentul în care ne aflăm: un balon umflat la maxim deoarece asta a fost soluția găsită pentru a fi peticită situația, un balon căruia-i lipsește un mic ac pentru declanșarea celei mai mari explozii a istoriei. 

Acest gen de evenimente vine întotdeauna pe neașteptate și consecințele sunt atât de bruște încât, vorba nulității Turcan, „te culci viu și te trezești mort”.

Necesitatea separării tehnologice

Iată că ceea ce am numit „marea separare tehnologică” ajunge să devină nu doar un trend într-o lume multipolară, ci o necesitate. Episodul pagerelor explozive este unul care se va dovedi de cotitură. Practic, luptătorii Hezbollah făcuseră un pas tehnologic înapoi pentru a nu le fi ascultate telefoanele și de aceea achiziționaseră pagere. Doar că acele pagere se bănuiește că aveau, în zona bateriei, un exploziv, care a fost activat la momentul oportun.

Intrăm în zodia ruletei rusești

Cei care cred că păcăliciul de la Kiev spune ceva din capul său, se înșală amarnic. Respectivul idiot util este bun doar să-și joace rolul și să-și tragă banii din prestație. Inclusiv corupția sa - care e subiect real și public - e o parte a scenariului pe care-l joacă pentru a acoperi spatele celor care-l păpușează. Spun toate acestea pentru a le fi clar tuturor că, atunci când Zelenskyi a cerut arme cu rază lungă de acțiune pentru a lovi Rusia, în fapt n-a făcut-o el, ci puterile din spate care-l manipulează. Așadar, declarația lui Zelenskyi nu a fost altceva decât recitarea unui comunicat occidental de escaladare a conflictului.

De ce există trădare?

Pentru unii e o întrebare la care nu au răspuns. Știu că trădarea există, că „e în firea lucrurilor”, dar, cu toate acestea, nu-și pot explica de ce există. Și e chiar greu de înțeles, mai ales într-o țară ca a noastră, unde trădarea este deja parte a „bunelor maniere” în politică. 

„Agresiunea” Chinei asupra Taiwanului

Propaganda occidentală este efectiv aberantă atunci când vorbește despre așa-zisa agresiune a Chinei față de Taiwan. Prostovanii care habar nu au de istorie, înghit pe nemestecate șabloanele cu care sunt bombardați, în condițiile în care realitățile de la fața locului stau absolut diferit. 

Ramolismentul producătorilor auto occidentali

Mulți se întreabă, cu stupoare, care-i motivul pentru care producătorii auto occidentali au ajuns atât de rău în groapă. Cum e posibil ca firme care în urmă cu doar câțiva ani dădeau ora exactă în industrie să ajungă acum precum boschetarii? Vi se pare normal ca firme cu tradiție mai mare de un secol să ajungă să se plângă de niște necunoscuți din China, apăruți peste noapte? OK, putem vorbi de subvenții mai mult sau mai puțin ascunse, dar spuneți-mi oare ce șanse ar avea un automobil produs în Burkina Faso, cu toate subvențiile acordate acolo, să îngenuncheze Europa? E primul element pe care trebuie să-l înțelegeți. Despre celelalte vom vorbi în continuare.

Trei știri care vestesc schimbări sistemice

Sunt trei știri pe care nu le veți vedea promovate în mass media, dar care anunță timpuri noi. E o vreme a separării apelor, o vreme în care, pentru unii alianțele se fac și se sedimentează rapid, în timp ce alții simt cum pământul le fuge de sub picioare. Să le luăm pe rând.

Intrarea în zona fără alternativă

Este panică majoră în cabinetele occidentale deoarece Ucraina se află în apropierea unui deznodământ tragic. Probabil nu ați aflat, dar armata rusă a atacat pe ÎNTREAGA linie a frontului, perfect coordonat, sufocând unitățile ucrainene de primă linie. Strategia de atac a Kursk-ului se dovedește astfel una falimentară. Ceea ce trebuie să înțelegeți este că întreaga socoteală a fost făcută la recomandarea comandamentului occidental care lucrează în Ucraina. Doar că mai e un element despre care nu se vorbește: atacul a fost un element al „războiului algoritmic”, acel minunat sistem AI despre care americanii spuneau că e aproape la fel de eficient ca o armă nucleară. Acum se vede cu vârf și îndesat cât de eficient a fost. Ucraina și aliații săi occidentali sunt într-o situație care, în șah, poartă denumirea „zugzwang”: momentul în care adversarul, indiferent ce piesă ar mișca, o mișcă în defavoarea sa.

Va fi QE!

Efectul ultimului pachet de sancțiuni financiare impus de SUA, chiar s-a simțit în Rusia. Dacă până acum sancțiunile au fost ocolite destul de ușor, de data aceasta s-a întâmplat un element de-a dreptul șocant: afacerile rusești s-au trezit că au un scurt-circuit în relația cu China din cauză că băncile chinezești au blocat conexiunile. De ce? De teama de a nu pica sub sancțiunile americane. Este unul dintre numeroasele episoade în care observatorii aflați mai degrabă de partea Rusiei simt frustrări în ceea ce privește „trădarea chineză”. Au sau nu motive de frustrare?

La aniversare

 

Credeți sau nu, azi se împlinesc 17 ani de când fac blogul. Era cât pe ce să uit! 

Le mulțumesc tuturor celor care mă citesc, dar, în special, celor care sunt alături de mine de-atunci, din 2007! Wow, o grămadă de vreme.

Care va fi soluția „salvatoare” pentru SUA?

V-am tot vorbit în ultima perioadă despre jena financiară a SUA, despre rateurile masive ale Trezoreriei și despre retragerile treptate din lista de clienți pentru cumpărarea datoriei americane. Adevărul e că situația e atât de transparentă încât se vede tot. Imensul gol patronat de „stăpânul american” e mai dihai decât „hainele cele noi ale împăratului”. Astfel încât lumea nici măcar nu se mai preface: se uită, scuipă-n piept și-și face cruce întrucât așa ceva nu s-a mai văzut până acum. E drept, dacă n-ar fi masa de proști care să se minuneze, împăratul ar fi ajuns de mult acolo unde-i e locul, adică la boschete. Proștii sunt „garanția lui de bunăstare”.

Creierul cel nou al împăratului

SUA este oficial în recesiune, dar nu o recunoaște. Semnele, după cum veți vedea, sunt însă cât se poate de clare. Nu vă luați după pompele media care, așa cum știm bine, atunci când e haosul mai mare se entuziasmează prezentând câtă „ordine și deciuplină” e în lume! Să trecem așadar la datele brute și brutale!

Despre ceea ce forțează marea prăbușire

În 2008 eram frustat de faptul că, în ciuda tuturor evidențelor, prețurile imobiliarelor creșteau aberant, iar isteții de atunci făceau mișto de mine. Le spuneam tuturor cunoscuților care erau disperați „să-și mai cumpere ceva” că prețurile sunt artificial umflate și că nu are cum să se meargă atât de mult în sus. După ce au apărut problemele pe piața americană, la noi imobilele creșteau și mai abitir. Țin minte că m-am întâlnit cu un amic, venit din SUA în disperare pentru a-și vinde vreo două apartamente pe care le avea aici. Văzând nebunia de la noi n-a mai vândut decât un singur apartament deoarece, spunea el, „e posibil ca România să nu aibă o criză imobiliară”. Ce se întâmplase? Optimismul excesiv din media îl făcuse să-și schimbe opiniile, cu toate că pe piața americană curgea sânge. După jumătate de an, schimbând cu el câteva opinii pe messenger, îmi spunea cât de mult regretă că s-a lăsat dus de „aberațiile din presa românească”.

De ce criza actuală are potențial terminal?

Scânteia de la bursa americană este este echivalentul doar a unui mic băț de chibrit într-un incendiu devastator. Poate că unii cred că folosesc o figură de stil, dar să știți că aceasta-i realitatea. Într-adevăr, în momentul în care la omul obișnuit ajunge știrea conform căreia Nvidia a scăzut cu o sumă mai mare decât întreaga economie a Greciei sau a Ungariei, ceva nu se mai leagă. Despre câți bani poate fi vorba, dacă o simplă speculație ajunge să valoreze mai mult decât țări cu aproximativ 10 milioane de locuitori? Iar când spui că un asemenea dezastru e ca un băț de chibrit, atunci chiar că totul se blochează pentru omul normal.

Începe?

Cred că da. O analiză tehnică ne arată că, la stadiul în care s-a ajuns, o corecție de 50% a piețelor este cel puțin necesară. Formațiunea double top este în formare, motiv pentru care a atras, pe moment, shorterii cei mai radicali. Desigur, confirmarea formațiunii se va face în momentul în care S&P va sparge pragul de 5100, ceea ce va antrena o depreciere de manual, cel puțin în prima fază.

Nu vreau să fac speculații în avans, dar vă spun cât se poate de clar că există numeroase condiții îndeplinite pentru un asemenea scenariu. „Marele tablou” arată destul de dezastruos(de altfel am tot dat de-a lungul timpului o grămadă de dovezi!). Vedem scăderi puternice pe crypto. De ce? Pentru că apetitul pentru risc s-a dus. Criptomonedele au fost teritoriul celei mai mari nebunii din ultimul secol(de fapt din istorie), iar închiderea acestui capitol poate marca sfârșitul istoriei lor. Ca să nu folosesc totuși cuvinte mari, voi spune că și piața crypto se va duce în jos cu un factor destul de mare de amplificare față de piața acțiunilor. Dacă cei care urmăresc piața crypto au motive de satisfacție văzând că prognozele de depreciere se îndeplinesc, pentru cei care urmăresc piața aurului sunt semne de frustrare. De ce se depreciază? În principal, mișcarea este cauzată de presupunerea că rata dobânzii de intervenție nu va fi diminuată sau diminuarea nu va fi la nivelul așteptat. Aici va fi interesant de văzut ce se va petrece la ședința FED întrucât încă putem avea surprize, iar aceste surprize ar putea ghida piețele spre minime istorice.

Realitățile economice, așa cum tot răgușesc spunând, sunt extrem de precare. Vedem, scăderi pe piața gazului și a petrolului. De ce? Dacă analizăm fundamentele de pe Continent rămânem interziși. Depozitele de gaze nu sunt umplute, asta înseamnă că cererea ar trebui să crească. Dar nu crește. La fel și petrolul. Care-i povestea? Sunt două. În primul rând suntem într-o deteriorare cât se poate de vizibilă în ceea ce privește sistemul economic, iar cel de-al doilea factor e dat de „ajungerea la fundul sacului” a guvernelor de pretutindeni. În Germania, până și Volkswagen a început să facă planuri de închidere a fabricilor. De ce spun „până și Wolkswagen”? Dincolo de parteneriatul semnat cu sindicatele în care se specifică faptul că nu vor concedia pe nimeni în Germania până în 2029, sindicatele mai au și un reprezentant permanent în Consiliul de Administrație al companiei(să mai spună cineva că ăsta nu e socialism!). Nemții suferă intens deoarece cunosc o deteriorare gravă a segmentului de piață din China unde efectiv nu mai fac față concurenței. Dacă până în urmă cu doar câțiva ani automobilele europene dădeau trendul pieței de acolo, acum occidentalii sunt scoși din joc. Motivele sunt multiple: prețuri mari, inovație minimă, calitate discutabilă. Pe o piață în care producătorii locali se bat să aducă îmbunătățiri substanțiale la nivelul confortului și al eficienței, să vii cu mașini de care e doar brandul și istoria nu mai merge. Fac o paranteză pentru a vă spune că am văzut o demonstrație cu o suspensie adaptivă propusă de BYD care efectiv m-a lăsat mască: indiferent de nivelul deformărilor suprafeței de rulare, la nivelul habitaclului nu se simte nimic!

Pentru situația pieței auto, europenii dau vina pe chinezi, doar că nu chinezii sunt problema, ci propria lor subdezvoltare, rămânere în urmă. La occidentali, doar pentru a stabili culorile în care se pot livra mașinile se fac echipe de zeci de oameni. Astfel prețul unei mașini noi explodează. În plus, abandonarea motorului termic, cel în care europenii au și cunoștințe aprofundate și o tradiție de un secol, este cea mai mare prostie strategică, una care se va lăsa cu înfundarea definitivă a industriei europene. Aceeași prostie a fost făcută și pe piața de energie, unde chinezii și-au alocat titlul de lideri mondiali ca efect al „capcanei regenerabilelor” în care europenii au căzut prostește. Panourile solare sunt un junk tehnologic cu care China a epuizat Europa. Și dacă acum a epuizat-o financiar, stați să vedeți peste un deceniu, când actualele panouri vor ieși din uz și nu se vor găsi soluții pentru stocarea lor! La fel stă treaba și cu mașinile electrice. Cele scoase din uz umplu câmpurile deoarece recuperarea materialelor de pe ele este atât de complicată încât pentru un business de procesare a deșeurilor devine imposibilă. 

Mulți privesc cu satisfacție schema de creștere a tarifelor vamale pentru mașinile chinezești. Nu-i va opri și, așa cum i-au bătut măr pe europeni în China, la fel îi vor bate și acasă. Meciul pe care-l vedeți acum este unul similar până la congruență cu „Războiul Ceasurilor” din anii 60-70, atunci când japonezii i-au scos din joc pe producătorii elvețieni de ceasuri. Dacă însă atunci criza a fost una la nivelul unui stat, criza auto de acum va fi una la nivel continental sau chiar mondial. Singura șansă a europenilor este gruparea tuturor producătorilor auto într-o singură entitate și restructurarea drastică a managementului de la A la Z.

Iar industria auto este doar vârful aisbergului. Adevărul este că suntem la un nivel atât de precar încât corecția care va veni ne va traumatiza doar prin simplul fapt că ne va arăta adevărul despre noi. Sunt hălci întregi din industrie care vor pica doar ca efect al rescrierii domeniului. Chinezii scot produsele atât de ieftin deoarece controlează procesul de la materia primă până la produsul finit. Occidentalii au început să arunce cu banii din momentul în care au adoptat în masă modelul externalizării. De aceea chinezul produce ieftin și bun(atunci când produce prost o face las prețuri derizorii!), în timp ce occidentalul produce scump și prost. 

Să revenim însă la subiectul zilei deoarece vom avea suficient timp să povestim despre gravele erori economice care duc Occidentul în râpa istoriei. Până una-alta situația se va tranșa pe piețele de acțiuni. Realitatea pe care puțini o cunosc este aceea că întreaga falsitate a piețelor occidentale, întreg nivelul absolut nebunesc la care s-a ajuns, este cauzat de un factor ascuns cu abilitate: concentrarea acționariatului. În realitate bursele sunt doar praf în ochi întrucât acționariatul marilor companii este extrem de concentrat, însă trecând prin numeroase filtre, care joacă rolul de „creatoare de ceață”. Pentru a nu se cunoaște adevăratul proprietar, acționariatul firmelor occidentale este fragmentat, împărțit într-o grămadă de vehicule de investiții, bănci, fonduri, instituții speculative, unele acționare la celelalte s.a.m.d. Acesta este motivul real pentru care prețurile nu au căzut. Însă, chiar și în condițiile în care free float-ul real este mic, șmecheria este că prețurile sunt formate de cei care tranzacționează acele cantități mici. Iar aceștia se trezesc acum descoperiți și aruncă deținerile în disperare. Tăvălugul va conduce la deprecieri masive ale cotațiilor, deprecieri pe care proprietarii din spate nu le vor contracara deoarece efectiv nu-i interesează asta. Însă, efectul la nivelul societății va fi unul devastator având în vedere că sunt fonduri de pensii sau structuri investiționale ale persoanelor fizice sau ale companiilor mici. 

Personal cred că deja ne aflăm în anticamera dezastrului. Așa cum deja am spus, mai avem nevoie de o confirmare, dar sunt ferm convins că aceasta va veni înainte de ședința FED. Suntem cu ochii-n patru!

Reportaj din casa de nebuni

În general, în cele mai crâncene episoade ale unei recesiuni, oamenii sunt atât de disperați încât nu mai înțeleg „cât mai poate scădea?”. Treburile devin, la un moment dat, fără niciun sens. Scăderea continuă chiar dacă e evident că prețurile sunt mult sub valoarea reală. Și totul continuă să scadă. Inexplicabil, absurd, dar continuă să scadă, cele mai bune vești fiind cele de stagnare a scăderii. Dar toate aceste elemente sunt evenimente care echilibrează fostele excese.

Jaful și sărăcirea României sau prețul inimaginabil al „traiului decent” de azi

Tot aud și văd ode obscene ridicate Occidentului în general și Uniunii Europene în special. Propagandiștii frenetici repetă aceeași mantră a bunăstării pe care ne-a adus-o nouă impersonala Uniune Europeană. Și, în același ritm, ni se reamintește cât de înapoiați eram pe vremea lui Ceaușescu și cum ne-am dezvoltat acum. Doar că treburile nu stau așa cum spun ticăloșii, iar dacă ne vom apuca să aplicăm „dreapta măsură” vom ajunge la niște concluzii interesante.