O zi care-a schimbat perspectivele

Cu o seară înainte, Fane mă chemase să-mi dea nişte blugi. Mi-a zis că-n ultima vreme nu prea mai avea marfă, dar că, în sfârşit, venise cineva cu un transport. Şi-avea şi adidaşi.
Până să mergem la el, mi-a spus că trebuie să vorbească ceva cu băieţii, aşa că, de pe Kogălniceanu, am intrat în holul hotelului.
- Aşteaptă-mă aici, mi-a spus Fane, îţi aduce Mimi un Pepsi.
În celălalt colţ al sălii se strânseseră mai mulţi la o masă întunecoasă. Dracu ştie ce discutau, dar spiritele păreau încordate.
- Dă-o dracu, moşule, a izbucnit vocal un individ, noi n-avem marfă şi tu ne scoţi la miting?

A doua va fi mai crancena

Suntem în plină exuberanţă iraţională atât la nivel local, cât şi la nivel mondial. Este stadiul de maxim, acela în care marea masă a ajuns fascinată de un activ, ar face orice pentru a-l achiziţiona, dar preţul acestuia e atât de mare încât atingerea sa e practic imposibilă. 

De obicei, în asemenea perioade, cei care „acoperă golul” până la refuz sunt băncile. „N-ai bani să-ţi îndeplineşti visul? Nicio problemă, îţi dăm noi! Te va ustura, dar merită! Îţi vei îndeplini plăcerea care, altfel, ar putea deveni imposibilă pentru tine.” Ce poţi răspunde în faţa unui aşa bun samaritean? Aproape rămâi fără cuvinte şi aproape-ţi vine să-i pupi mâna pentru bunătatea cu care în schimbul promisiunii tale de a te face rob pe viaţă, el acceptă să-ţi ia comisionul gras şi dobânda babană pentru ca tu să-ţi faci hatârul de a arunca aiurea banii.

Oportunităţi de peste Ocean

Retailul clasic american e într-o cădere abruptă. În 2017 s-au închis de trei ori mai multe magazine decât în 2016. Asta deja e un semnal mai mult decât limpede pe care însă l-am semnalat cu destul timp în urmă. Retailul offline tinde să cadă sub presiunea celui online, viitorul constând probabil într-un mix al celor două modele de business, dar care oricum va trage puternic în jos paradigma clasică de comerţ.

E sânge pe străzi, am putea spune, iar când e sânge pe străzi, oportunităţile pot fi interesante. De-aceea zilele acestea m-am concentrat pe găsirea unor oportunităţi long pe piaţa americană. Riscurile sunt mari, în principal din cauza iminenţei unei crize de proporţii care ar urma să dea o lovitură devastatoare economiei şi statalităţii SUA. Dar să lăsăm politica la o parte şi să vedem dacă se pot găsi oportunităţi interesante.

La multi ani, Romania!

E 1 Decembrie. Mai avem puţin şi facem 100 de ani de când suntem împreună. Atunci aveam o ţară şi multe speranţe. Acum încă avem o ţară, dar, din păcate, nu ştim pentru cât timp. Basarabia şi Bucovina sunt sub ocupaţie străină, iar celor din capul statului nu le pasă de asta. Nu le pasă pentru că, la rândul lor, şi ei sunt nişte agenţi ai ocupantului de facto al României. Pământul ţării a fost cumpărat mişeleşte, metru cu metru, sau retrocedat prin acte aberante. Subsolul ţării aparţine unor mafioţi care l-au luat prin traficul de influenţă al altor mafioţi. Nu mai poţi respira în ţara asta de-atâta trădare şi ticăloşie.

M-am saturat de SUA!

M-am săturat de SUA!

M-am săturat de sfaturile lor, de susţinea lor pentru dictaturile deviante din ţara mea, de amestecul grosolan în treburile noastre interne. SUA e mai toxică decât Uniunea Sovietică de pe vremuri, mai rudimentară decât soldaţii ruşi care violau femei şi umblau cu ceasurile de masă legate de gât, mai hrăpăreaţă decât SOVROM-urile, întreprinderile care jefuiau economia românească.

Agenţii paraşutaţi sau pregătiţi azi de SUA sunt mai violenţi şi mai imbecili decât veneticii veniţi în anii 50 pe tancuri pentru a instaura prin teroare „democraţia popoarelor”. De altfel, ceea ce se întâmplă acum e o reinstaurare a acelei terori, utilizând tehnicile moderne de propagandă şi control. De-aceea nu e de mirare că agenţii folosiţi acum sunt, de cele mai multe ori, odraslele celor veniţi pe tancuri. Fie că vorbim de unul care se dă istoric american, dar a copilărit în Primăverii, de altul care chipurile apără o etnie de „violenţa” românilor, asta după ce tac-su a stat o istorie călare pe „izvorul” de marxism-leninism, fie că sunt atâţia alţi tiriplici mâncând rahat de la diverse niveluri ale statului-paralel-terorist instaurat absolut ilegitim.

Congregatia nebunilor

O să încep cu statistici simple şi ucigător de îngrijorătoare. Aproximativ 20% dintre americani suferă de tulburări mentale. Este vorba despre cei diagnosticaţi în urma unui control medical. La nivel real, cu siguranţă că sunt mult mai mulţi. Dintre suferinzii diagnosticaţi, aproximativ jumătate au ca şi cauză a condiţiei lor mentale dependenţa şi abuzul de o substanţă(alcool, droguri, etc.). În rândul tinerilor, situaţia nu e mai fericită. Peste 8% dintre ei au suferit un episod major(!) de depresie. Îngrijorătoare este rata creşterii acestui indicator, în ultimii cinci ani evoluând de la 5.9% la 8.2%. Este totuşi o creştere cu aproape 50% în doar 5 ani! Iar lucrurile nu stagnează! Interesant este că, în conformitate cu statisticile publicate de Mental Health America, 56% dintre adulţii diagnosticaţi şi 76% dintre tineri nu au sau au acces insuficient la tratamentele de specialitate.

Trecând Oceanul în Europa natală, constatăm că lucrurile nu sunt deloc mai roze. Afecţiunile psihiatrice în interiorul Uniunii Europene afectează peste 15% din populaţie, având o rată de incidenţă depăşită doar de afecţiunile cardiovasculare. De remarcat este că media mai bună decât în SUA este datorată statelor estice, unde incidenţa afecţiunilor mentale este net inferioară celei din suratele vestice. De altfel, vârfurile sunt atinse în Islanda, Norvegia şi Elveţia unde peste 27% din populaţie a suferit o tulburare mentală în ultimul an!

Colosul care se rastoarna

9/11, Afganistan, Irak, Siria. Spectacole grandioase regizate de serviciile secrete şi executate, cu mare artă, de armata americană. O reţetă de succes care se întinde pe două decenii de teroare, fake news şi propagandă violentă. O reţea ocultă, coruptă până-n măduva oaselor care a deturnat omenirea într-unul dintre cele mai negre scenarii ale sale.

Toată nebunia începută cu proclamarea terorii şi a luptei împotriva sa ca prioritate mondială a fost un joc având un unic câştigător: complexul militaro-industrial american. Absolut tot ceea ce s-a întâmplat de la atentatele teroriste şi până acum au fost strict elemente ale unui plan de afaceri care a împins bani sănătoşi în buzunarele unor şmecheri. Dar totuşi, despre câţi bani să fie vorba?

Lumea ca o boala

În scurt timp a fi bolnav va deveni noua normalitate. De fapt, dacă luăm în considerare consumul de medicamente şi suplimente alimentare, putem lesne trage concluzia că populaţia Pământului este una care nativ este bolnavă. Sună ciudat? Poate pentru unii, dar pentru cei care încă se păstrează cu picioarele pe pământ a devenit deja un loc comun. Să recapitulăm totuşi câteva momente „istorice” care au condus la actuala stare de fapt.

Dacă ţi-ai fi făcut analizele pe la începutul anilor 90, o valoare a colesterolului total de până la 250 mg/dl ar fi fost considerată absolut OK. De altfel, în practica medicală a vremii, intervalul 260-280 era considerat unul care se încadra în normal, dar necesita o atenţie sporită. La un moment-dat însă s-a întâmplat ceva: brusc, valoarea normală a acestui indicator a fost coborâta de la 250 la 200mg/dl. În acest fel s-a ajuns ca, peste noapte, câteva sute de milioane de oameni să fie trecuţi în rândul celor bolnavi.

Marele club infractional

Mă uit la comunicatul OLAF, perfect sincronizat cu acţiunea DNA şi nu-mi vine să cred. Iniţial am crezut că e vreo făcătură de-a propagandiştilor localnici. Am verificat. Nu e. Stau şi-l recitesc. Este exact aşa cum e: cuvânt cu cuvânt. Sună de parcă ar fi redactat de vreunul dintre limbriciii propagandistici ai neo-securităţii locale. Şi totuşi, e un comunicat oficial al OLAF-ului!

Orientul, din nou în flăcări!

Lucrurile se încing în Orientul Apropiat. Într-o postare trecută(https://www.facebook.com/TrenduriEconomice/posts/531794480505854) am „tradus” starea explozivă din Arabia Saudită prin două elemente care se văd cu ochiul liber: consolidarea puterii prinţului moştenitor Mohammed bin Salman prin eliminarea brutală a posibililor rivali şi încercarea de reînviere a spiritului naţional prin declanşarea unui război grandios. Pentru ultimul task, de altfel, serviciile secrete saudite s-au sincronizat cu cele israeline pentru a „găsi”(a se înţelege inventa) motive pentru acuzarea Iranului de declanşarea „marelui război”. Ceea ce ar putea părea, la prima vedere, o hachiţă a unor lideri cu minţile înfierbântate este de fapt un impas dezastruos al prezentului, iar rădăcinile sale se află ceva mai jos în istoria recentă, mai precis în 1979, anul Revoluţiei Iraniene

TeFeLe şi #rezist

Imaginaţi-vă un Guvern avându-l ca prim ministru pe Moise Guran, pe Mândruţă la Cultură, pe Tunegaru(sau Vlaston) la Învăţământ, pe Cartianu la Tineret şi Sport, pe Câţu la Finanţe, pe Isar la Industrii, pe Poliţeanu(sau Guseth) la Justiţie. Un asemenea guvern ar avea nevoie de cel puţin două ministere suplimentare faţă de cele de până acum: un minister al Gândirii condus de Pleşu sau Cristian Tudor Popescu şi unul al Reeducării, condus de Macovei, Koveşi sau Liviu Avram.

Ştiu, marea majoritate dintre cei care-mi citesc textul se vor uita strâmb la unele nume deoarece nu le cunosc. Şi e logic să fie aşa întrucât întreaga şleahtă enumerată nu s-a ridicat „la lumină” prin fapte de excepţie sau prin realizări memorabile ci doar prin propagandă. O masă de indivizi goi, fără repere, fără direcţie, cunoscând instinctiv doar mirosul banului şi gustul dulce al pupatului în cur pentru obţinerea lor. E o specie nouă, răsărită din rândul foştilor propagandişti ai PCR, repetând cu aceeaşi abnegaţie sloganuri goale, mimând eroismul şi împuindu-le capul unor făpturi prea precare pentru a gândi.
Guvernul pe care l-am amintit este guvernul #rezist, al oilor scoase la păscut în Piaţa Victoriei, la Parlament, sau oriunde le cer păstorii neomarxişti ai lumii de azi. Înainte transhumanţa se desfăşura între vale şi munte, având ca rezultat brânză, lână şi carne. Transhumanţa neomarxistă se desfăşoară între birou şi diverse puncte ale oraşelor importante, având ca efect doar credibilizarea idioţilor şi înfierbântarea oilor cu sentimentul că sunt folositoare la ceva.

Eroi şi erori

Când tata era copil, din când în când, un avion mai arunca câte-un teanc de manifeste. Erau manifeste mici, impecabil tipărite, în care oamenilor li se spunea să reziste pentru că vin anglo-americanii. De fiecare dată, bunicul lua manifestele şi le împăturea cu grijă. Le strângea ca pe-o comoară. Ele, prin limbajul utilizat, îi spuneau că nu e totul pierdut, că există speranţă şi că bolşevicii sunt doar o chestiune temporară.

Apoi bunicului i-au bătut comuniştii la poartă. I-au spus că are mult pământ, iar el le-a spus că-l are pe munca lui. Ei i-au răspuns că nu e bine şi că ăia care-au dat pământul „la colectivă” o duc mai bine. Bunicul le-a spus că el nu face asta. Vedea lanul de grâu îmbelşugat şi ştia din manifestele lui că prostia asta cu comuniştii n-o să dureze mult. Doar avioanele acelea care dădeau manifeste intrau ca-n brânză. Cât să mai reziste ruşii?

Terorismul ca politică

1 octombrie 2017. De la geamul unui hotel din Vegas, ţăcănitul armelor dobora fără milă zeci de oameni care asistau la un concert de muzică country. Ajunşi, ca de fiecare dată, prea târziu în camera descreieratului care trăgea în plin, poliţiştii n-au putut să facă altceva decât să constate că deviantul atacator era deja mort.

Aceasta a fost ştirea care a făcut înconjurul planetei. Toată lumea a asistat perplexă la relatările din jurul evenimentului, toţi ne-am uitat - pentru a câta oară? - la tragismul unor evenimente de-a dreptul stupide. Ce poate justifica atacurile de la 11 septembrie, în care câteva mii de americani şi-au pierdut viaţa? Ce poate justifica un atac stupid precum cel cu bombele de la maratonul din Boston? Ce oare poate justifica o repriză de tras în mulţime precum cea de-acum sau, mai discreta desfăşurare a „lunetistului de la Washington”, John Allen Muhammad? Desigur, mai nimic la prima vedere.

Despre viitoarea criza

De multă vreme, viitoarea criză este pe buzele analiştilor, a comentatorilor şi, până la urmă, chiar şi a oamenilor simpli. Ceea ce e interesant legat de ea este faptul că, în ciuda profeţilor şi a profeţiilor, ea refuză să se petreacă. Ne aflăm oare într-un setup economic benefic, în care cuvântul „criză” este doar o expresie aparţinând trecutului? Sau simţurile ne-au fost atrofiate într-un asemenea hal încât chiar nu mai simţim nimic?

Sunt întrebări legitime care se tot caţără în mintea tuturor cerându-şi răspunsuri logice. Din păcate însă, răspunsuri nu prea mai există, iar realitatea, din ce în ce mai haotică, ne oferă mostre atât de diametral opuse încât, practic, poţi ajunge la orice concluzie vrei bazându-te pe ceea ce alegi să vezi. Într-un asemenea haos nu e un lucru simplu să te menţii cu picioarele pe pământ. Şi, chiar dacă reuşeşti s-o faci, în final, cel care suferă eşti tot tu şi asta pentru că procentajul „aerienilor” este atât de mare încât noua normalitate nu mai poate fi pe pământ, ci-n norii prin care toţi îşi plimbă capetele.

Noua paradigma monetara

V-am promis cu ceva timp în urmă că vă voi vorbi despre ceea ce va schimba lumea din temelii, despre o nouă paradigmă care va remodela chiar şi interacţiunea dintre noi. Însă, mai mult decât orice, ne va lua prin surprindere, punându-ne brutal în faţa unei realităţi bulversante. Probabil vă întrebaţi dacă, citind cele de mai jos, veţi fi pregătiţi pentru ceea ce urmează. Părerea mea e că nu, dar e totuşi bine să cunoaşteţi „diavolul” mai de aproape.

Înainte de a începe îmi voi permite să vă întreb dacă vă plac băncile? Dar societăţile de asigurări? Dar brokerii? Dar agenţii imobiliari? Probabil, dacă nu faceţi parte dintr-una dintre categoriile enumerate, îmi veţi spune că nu. Şi-atunci, vă-ntreb, nu v-ar plăcea o lume fără bănci, fără societăţi de asigurări, fără intermediari de tot felul? Cu siguranţă că dacă nu vă plac instituţiile enumerate, îmi veţi răspunde afirmativ.

Occidentul ultimului ban

Bursele cresc ero(t)ic în timp ce datele macro arată fără drept de apel economii din ce în ce mai fragile. Statele sunt supraîndatorate, băncile sunt la fel de pline de rahat cosmetizat contabil, însă titlurile cresc în ciuda faptului că situaţia de la firul ierbii e dezastruoasă. „Vechea economie” - am numit aşa industria, producţia de bunuri - e în suferinţă, iar „noua economie” pare ajunsă la saturaţie. Acestea sunt realităţile din teren reflectate în indici bursieri care depăşesc maximele istorice(isterice?) şi într-o politică ultra-ciudată a FED.

Catalonia si calea ce vine

Pe la începutul anilor 2000, la Nisa, admiram un afiş care anunţa un fel de înfrăţire strategică cu Barcelona, cele două mari oraşe mediteraneene devenind astfel vârfurile de lance ale unei „Europe a identităţilor locale”. Am rămas oarecum surprins. Iniţiativa venea după o alta, la fel de surprinzătoare pentru mine: într-o manifestare care mirosea de la o poştă a păgânism, „locuitorii Nisei” dăduseră foc „Regelui Franc” şi-l primiseră cu entuziasm pe „Regele Euro”. Atunci am înţeles prima dată că lucrurile sunt setate să meargă pe o cale a dislocărilor.

După Război, vreme de vreo patruzeci de ani, Franţa a refuzat să vadă altceva în afara „unităţii de monolit” a propriei sale identităţi. Orice manifestare a vreunui dialect local era înăbușit din fașă de către sistemul de învăţământ care nu (re)cunoştea decât franceza literară. Oficial, în Franţa nu existau nici măcar regionalisme, de dialecte nici nu se pomenea. Mai mult, politica uniformizării mergea mai departe: în ţară existau doar francezi sau străini, nimic intermediar. Erai negru venit dintr-un stat african? Din punct de vedere oficial aveai unul dintre cele două statuturi posibile: ori francez(dacă aveai cetăţenie), ori străin(eventual cu drept de rezidenţă). Obţinerea cetăţeniei îţi ştergea însă orice altă identitate: erai francez şi-atât! Din punct de vedere oficial în Franţa nu existau minorităţi naţionale(religioase cu atât mai puţin!), dialecte, alte limbi s.a.m.d. Nimic! Doar francezi şi-atât! Dacă te luai după modul în care prezentau autorităţile situaţia, aproape că-ţi venea să crezi că sudul Franţei nu era al Franţei.

Palada - Gotiu: topul stirilor mai mult sau mai putin reale

* Goţiu susţine că Pufosul Naţional i-a tras una-n bot şi, ca urmare a acestui fapt, s-a julit la picior.
* Mukuşor Dan susţine că Goţiu e un luptător, în condiţiile în care ăla plânge ca o muiere c-a luat-o-n freză de la Palada. Pe vremea mea ăştia se numeau mototoli, nu luptători.
* băsescu ameninţă că nu va mai călca prin studiourile Antenei 3 dacă-l mai invită pe Palada. Bă, eşti prost?

Pensia privat(izat)a

Când Tudose a început să vorbească despre pensiile private a generat, aşa cum era de aşteptat, critici, emoţii, controverse şi, desigur, isterii media. Motivul? În primul rând „corectitudinea politico-economică” a noilor propagandişti „dă dreapta”, în fapt neomarxisti analfabeţi care, indiferent de situaţie, de vreme şi vremuri, mestecă nişte slogane penibile. E de-a dreptul hilar să vezi cum nişte habarnişti precum Moise Guran îşi dau cu părerea în privinţa subiectului pensiilor. Însă, în acelaşi timp, e la fel de hilar să vezi cum Guvernul e incapabil să aibă o minimă strategie de acţiune atunci când îşi propune ceva.

Moartea noii economii

V-am povestit cu ceva timp în urmă despre „scandalul publicităţii”, un scandal destul de abil ascuns de marii actori ai internetului. Totul a început în momentul în care departamentele de marketing ale marilor consumatori de publicitate au început să-şi facă temele, analizând în detaliu rezultatele campaniilor publicitare derulate pe Facebook şi Google. Ceea ce-a rezultat a fost de-a dreptul devastator, constatându-se că banii plătiţi pe publicitatea online erau, în realitate bani aruncaţi.

Mirajul libertatii monetare

Nu o dată am afirmat că tehnologia blockchain(cea din spatele Bitcoin) este una prea ciudată pentru a fi născută „din spuma mării” aşa cum circulă în prezent legenda. În mod normal, domeniul monetar este unul extrem de strict reglementat, astfel încât orice tentativă de a te înfrupta din „plăcinta interzisă” este una care te duce, inevitabil, în spatele gratiilor. În aceste condiţii, cum e posibil ca un fenomen care are legătură cu emiterea unor noi monezi(monopol absolut peste tot în lume) să scape cerberilor sistemului? Cum e posibil ca o tehnologie extrem de avansată(şi pe care majoritatea utilizatorilor săi n-o înţeleg) să se dezvolte atât de rapid şi să „păcălească sistemul” peste tot în lume? Indiferent că e vorba de democraţii, de tiranii sau semi-tiranii, Bitcoin-ul şi criptomonedele înfloresc peste tot. Desigur, ceva miroase dubios.

Petrolul, aurul şi ... chinezii

După ce - în ciuda boicoturilor iniţiale - China a lansat cu succes Asian Infrastructure Investment Bank (AIIB), iată că a sosit momentul unei noi destructurări a sistemului financiar mondial: lansarea internaţională a unui contract futures pe petrol denominat în yuani şi garantat cu aur. Astfel, pe fondul unei situaţii internaţionale extrem de complicate, China profită continuându-și politica de impunere a propriei monede în tranzacţiile internaţionale.

Vorbind cu cei de dincolo(II)

Era una din acele zile toride în care n-ar trebui să ieşi din casă, una din zilele în care natura se topeşte, iar tot ceea ce e făcut de om îşi dovedeşte inutilitatea. Doar albastrul apei şi valurile acelea leneşe, de un albastru indescriptibil, salvau atmosfera făcându-mă să mă las pradă unei tandre moliciuni în timp ce-mi croiam drumul către nicăieri. Mai nimeni pe stradă. Din sens opus venea un bătrân dichisit, îmbrăcat în stil colonial. Mergea drept, băţos, precum stăpânul în curtea cu găini. Brusc mersul bătrânului s-a transformat într-o împleticeală care s-a sfârşit cu o cădere lentă pe caldarâm. Totul s-a petrecut parcă în reluare. Mă uit în stânga, apoi în dreapta şi nu e nimeni. Doar eu cu el într-un decor pustiu, cu marea pe fundal. Ajung în dreptul lui şi constat că respiră sacadat. Cere cu o voce sfârşită apă. Întâmplător am la mine şi-i întind sticla. Bea cu nesaţ după care se stropeşte pe faţă şi pe cap. E tot ameţit.
- Staţi liniştit, o să chem o ambulanţă, dar nu ştiu care-i numărul de urgenţă.

Vorbind cu cei de dincolo

Unu

„O să-ţi spun un secret, tinere, totul pe lumea asta porneşte şi se termină la impunerea voinţei proprii asupra celuilalt. I se spune putere.”

Are un tremurat vag al mâinii, un colţ al buzei îi atârnă liber. Probabil muşchiul responsabil pentru asta e paralizat. Faţa-i e zbârcită şi cuvintele-i ies stâlcite. Se află aproape de momentul critic, simte asta în ciuda faptului că medicii l-au asigurat că încă analizele-i sunt în regulă.

Vaccinuri: cu sau fara?

Chiar dacă voi fi considerat de către unii medieval, tot trebuie să spun un lucru care ţine de normalitate. Aud pe ici - pe colo opinii referitoare la vaccinare. Ba că-i bine, ba că nu-i bine s.a.m.d.

Să începem cu începutul. O să remarc prima dată că această discuţie n-a existat atâta timp cât statul a avut propria facilitate de cercetare şi producţie în domeniul vaccinurilor. De asemenea, pe vremea aceea, schema de vaccinare era mult redusă faţă de acum şi, mai mult, nu existau „fracturi” în ceea ce priveşte aprovizionarea cu vaccinuri.

Tu ce alegi?

Câţiva şmecheri de la Caţavencii inventează un scriitor argentinian de origine română - Antonio Rodriguez de la Muerte, al cărui nume(dar, „în realitate” tot pseudonim) este Gheorghe Adrian - un editor argentinian burghez cu simpatii comuniste - Pedro Coreli - şi un profesor universitar asociat la Universitad de Buenos Aires - Radu Demetriade - emigrant în anii 90 în Argentina şi care descoperă originea română a „marelui scriitor”. Ca să fie povestea interesantă, lui Gheorghe Adrian(sau Antonio Rodriguez de la Muerte) îi inventează o biografie antifascistă, dar şi o problemă „majoră de dosar” - era fiul unui mare industriaş - care nu i-ar fi permis rămânerea în România comunistă. Cam aşa cum place tefeliştilor: comunist cu trecut anticomunist şi, evident, antifascist până-n măduva oaselor.

Cu toată această poveste însăilată, băieţii se-apucă să contacteze de pe mailul lui Demetriade diverse reviste culturale autohtone. Unele nici n-au răbdare şi publică, fără să mai ceară permisiunea, inepţiile falsului critic. Apogeul însă este atins în momentul în care Demetriade este contactat de S.V.(Simona Vasilache?) de la România Literară pentru a-i cere un articol de-o pagină. Aşa apare în revistă un text halucinant în care sunt inserate fragmente din texte publicate în ... România Literară. Şi, pentru ca lucrurile să fie şi mai absurde, se fac referiri la marii scriitori Alex Sosa şi Deny Blanco(da, da, raperii ăia care şi-o bagă de cinci ori în trei cuvinte) cică vestiţi scriitori de talia lui Roberto Bolaño sau Eduardo Mendoza. Articolul din România Literară îl găsiţi la http://bit.ly/2uOFNF4 , iar toată povestea cu tărăşenia pusă la cale de ticăloşii de la Caţavencii la adresa http://bit.ly/2uF96JR .

Unde?

Din seara asta, să spunem că începând de pe la ora 18.00, viaţa ta se schimbă radical. Totul începe cu un zgomot infernal urmat, aproape instantaneu, de o zguduire violentă a pământului. Şi-apoi altul, dar prima experienţă e cea care-ţi rămâne, care te marchează. Rachetele pe care începi să le simţi, în momentul în care explodează, produc un zgomot venit din fundul iadului, iar pământul tremură ca într-un atac de panică. Dacă ai noroc să te afli acolo unde explodează o termini rapid cu suferinţa. Dacă nu, trebuie să te obişnuieşti cu zgomotul, să-ţi „manageriezi” teama şi să te comporţi optim, astfel încât să supravieţuieşti.

Se poate întâmpla ca una dintre rachetele ălea să te cruţe, dar un perete întreg al casei tale să fie dărâmat. Indiferent dacă e vară toridă sau iarnă nebună, e la fel de rău. Dar e casa ta. Dacă încă stă în picioare tot e bine şi te-nveţi să trăieşti printre dărâmături. De asemenea, începi să te obişnuieşti şi cu mirosul greu de sânge proaspăt sau, peste câteva ore/zile, cu cel de hoit în putrefacţie. Cadavrele mustind pe marginea drumului nu te mai impresionează, eforturile pe care le faci sunt doar de natură igienică, stai departe de cadavre pentru a nu te îmbolnăvi.

Emigrare si iluzie

O să mă opresc azi la o postare de-a scriitorului Alexandru Petria, în fapt o reacţie a acestuia la comentariile stupide generate de moartea lui Augustin Buzura:

„Nu merită să trăiești, nu merită nici să mori. Într-o țară ca România. Ca scriitor, ca gânditor, ca savant, ca om care a împins limitele excepționalului unde semenii n-au cum să ajungă.(...)
Aici, dacă nu-ți este prețuită corect viața, îți este batjocorită și moartea. De nimurugi, de terchea-berchea, de lepădăturile agresive ale neantului.”

Câtă corectitudine, aş spune la prima vedere! Ce altceva poţi face atunci când constaţi că te afli, neputincios, în faţa unui asemenea munte de mârlănie? Sunt fraze generate de perplexitate, sunt reacţii normale şi justificate pe care le ai când constaţi că te loveşti iremediabil de mirosul infect generat de paraziţii care populează o lume din ce în ce mai toxică.

Iluzia justitiei independente

De o bună bucată de timp ne îmbătăm cu apă rece cu un şablon: acela al independenţei justiţiei. Peste tot pe unde te uiţi dai de deontologi, care mai de care mai sclifosiţi, mestecându-ne şablonul cu „Vai, dar Justiţia trebuie să fie independentă!”.

Constanta postrevoluţionară autohtonă a fost cea a ţepelor încasate pe marginea şabloanelor importate. Fără a avea o coloană vertebrală coerentă, România a fost mâncată constant după Revoluţie de către şobolanii care erau consideraţi „deţinătorii cheilor dezvoltării ţării”. În realitate, totul a fost un haos, iar faptul că ţara arată aşa cum arată e strict din cauza faptului că aici, moartea lui Ceauşescu s-a constituit într-o „dezlegare la jaf şi ticăloşie”, fapte pentru care, pe vremea „ailaltă” răspundeai cu viaţa.

Impozite si simplificare

Faptul că impozitarea cifrei de afaceri supără teribil multinaţionalele nu mai e nicio surpriză. Într-adevăr, primul efect vizibil al acestei strategii va fi acela că tâlharii care până acum se ascundeau în spatele pierderilor sau profiturilor insignifiante vor ieşi la lumină. Cifra de afaceri este un indicator pe care nu poţi să-l falsifici, nu poţi să-l scazi artificial pentru a plăti mai puţin. Astfel, portiţele inventate până acum se vor volatiliza: gata cu falsele achiziţii de soft, gata cu plăţi aberante de mentenanţă, gata cu facturile grase de consultanţă. Toate acestea vor dispărea!

Există însă şi un element pe care mai nimeni nu l-a văzut, o altă cauză pentru care multinaţionalele sunt supărate: simplificarea. O legislaţie simplă şi clară, care nu lasă portiţe ascunse, care nu complică inutil lucrurile, reprezintă cel mai mare duşman al multinaţionalelor. Motivul este cât se poate de simplu: se încurajează concurenţa. Pe un teritoriu în care toţi jucătorii respectă strict aceleaşi reguli, luptă cu aceleaşi arme, multinaţionalele dau greş. Asta pentru că forţa lor vine tocmai din mersul pe căi ocolite, pe lupta inegală, disproporţionată.

America, America

Toată perioada comunistă am sperat că America va veni aici şi ne va scăpa de jugul rusesc. Unul dintre bunici mi-a fost împuşcat după ce-a intrat în rezistenţă. Şi el, ca şi mine, îi aştepta pe „anglo-americani”. Era convins că vor veni şi ne vor scăpa de coşmarul rusesc. A murit, alături de tovarăşii săi, cu un zâmbet îngheţat şi cu credinţa c-a fost de partea bună a baricadei.

Mai târziu, am conştientizat că cei care ne-au eliberat de ruşi au fost ruşii, cu complicitatea securităţii trădătoare. De fapt nu ne-au eliberat de ruşi, ci de un dictator care îndrăznise să promoveze o politică ceva mai independentă faţă de farul de la răsărit. Şi farul s-a răzbunat omorându-l ca pe un câine.

Boala ascunsa

Te-ntorci seara acasă rupt de oboseală, te-arunci într-un fotoliu şi-ncepi să te relaxezi. Cum? Îţi pui un film, asculţi o muzică, navighezi aiurea pe net sau, pur şi simplu, asculţi la nesfârşit sporovăielile de pe un post TV. Cazi într-o letargie, şi, rememorându-ţi evenimentele de peste zi îţi spui că e bine. Şi-apoi dormi, iar a doua zi o iei de la capăt. E bine? Nu, nu e bine. Indiferent cât de normal ţi se pare ceea ce faci, e timpul să-ţi fac o dezvăluire: suferi de-o boală cumplită şi încă n-ai aflat.

Înainte de-a trece mai departe o să-ţi spun o experienţă personală. Se-ntâmpla în ultimul an de liceu. Împreună cu nişte prieteni ne-am făcut de cap. Mai o bere, mai o trăncăneală, mai o bârfă, mă rog, treburi de adolescenţi. La un moment dat unul dintre prietenii mei aruncă pe masă un pachet de ţigări. Arăta cool, cu o cămilă desenată pe un fond galben, cu piramida în spate. Pur şi simplu părea că te teleportează în Egipt, pe platoul Gizeh. Luăm fiecare câte-o ţigară ne-o aprindem, tragem primul fum şi să te ţii. Unul tuşeşte, altul se-ngălbeneşte, altul aproape leşină. Dar fiecare încearcă să minimizeze propriile suferinţe maximizându-le pe-ale celorlalţi. Un gest de bravură specific adolescenţei.

Marea luptă

Un băiat de la „Project Veritas” intră în maţele giganţilor media din SUA pentru a investiga care-i treaba cu infruenţa rusă asupra lui Trump. Ceea ce a iesit, filmat cu camera ascunsă, este de râsul curcilor. Viermii care mişună prin instituţiile media americane sunt cu toţii conştienţi că întreaga „afacere Rusia” e doar o făcătură şi că singura realitate în toată povestea asta este forţa repetiţiei.

E demonstrat în psihologie că atunci când îi repeţi cuiva, pe mai multe canale, aceeaşi aberaţie, indiferent cât de gogonată ar fi, aceasta capătă la un moment-dat o valoare de adevăr. Un alt experiment(oarecum legat de cel anterior prezentat) este cel lui Serge Moscovici, în care se demonstrează cum o minoritate gălăgioasă şi unită reuşeşte să influenţeze majoritatea chiar şi atunci când susţine opinii clar aberante.

Lecţia de viaţă

Ion avea o casă frumoasă şi o curte mare. Trăia din agricultură: legumele din grădină, grâul de pe câmp, mai un porc, mai o găină s.a.m.d. N-o ducea rău, dar nici bine.

Într-o bună zi la poarta casei bate un roşcovan jovial care vorbeşte cam stâlcit. Se prezintă, îi spune poveşti, îi vorbeşte despre cum trăiesc alţii şi, la final îi zice care-i treaba:

- Domnule Ion, eu am venit să-ţi spun c-a dat norocul peste dumneata. Prin satelit am constatat că fix sub casa ta este o imensă pungă de petrol.

Epicentrul sirian

Doborârea unui avion al armatei siriene de către americani este scânteia care lipsea în declanşarea unui mega conflict global. Motivul real al doborârii avionului a fost determinat de marşul prea rapid spre victorie al armatei siriene. Mesajul transmis de americani a fost: „mai temperat, băieţi, trebuie să mai stăm ceva vreme pe-aici!”.

De data aceasta însă, răspunsul Rusiei a fost unul pe măsură: prin intermediul oficialilor militari de nivel înalt s-au deunţat toate înţelegerile de până acum, s-au condamnat vehement acţiunile americane în Siria şi a fost lansat public un avertisment conform căruia avioanele americane au devenit oficial ţinte ale Rusiei în Siria. Mai pe şleau spus, este o declaraţie de război.

Armate si bani

Mă uit cu atenţie la noile tehnologii militare dezvăluite, prin perdele intenţionat lăsate crăpate. La ruşi e suspect modul în care dezvoltă tehnologii militare avansate cu scopul de a le vinde. Niciodată până acum ruşii n-au fost atât de interesaţi în monetizarea propriei tehnologii militare. Mai mult, în situaţia de alertă în care se află, cu Occidentul mai aproape ca niciodată de Moscova, lucrurile par de-a dreptul stranii.

A luat-o razna Putin? Unii argumentează că, de fapt, respectivele arme sunt vândute ţărilor care au acelaşi scop, anume contracararea SUA. De exemplu China. Însă, aceiaşi observatori uită că, la rândul lor, între China şi Rusia există controverse cel puţin de natură diplomatică. În aceste condiţii de ce-ai da tehnologia ta de vârf? Un răspuns mai logic ar fi acela că, în realitate, ceea ce vând ruşii nu e tehnologie de vârf. Există într-adevăr foarte multe voci care vorbesc despre noile dezvoltări militare ţinute extrem de ascunse. Cineva îmi şoptea că încă nu se ştie cum a ajuns întregul echipament militar rusesc în Siria. Acolo, practic peste noapte, americanii au descoperit din satelit cum răsar avioane şi alte echipamente militare avansate. Cum au fost ele deplasate? Să duci un avion fără să fii identificat e totuşi complicat. Să transporţi însă o întreagă bază fără să fii văzut e cu adevărat o performanţă.

Azi în Franţa, mâine-n toată lumea

Ceea ce se întâmplă acum în Franţa ar trebui să ne dea de gândit. Macron, o coadă de topor numită de nefasta alianţă a multinaţionalelor cu serviciile secrete, este pe cale să „revoluţioneze” Occidentul.

Lucruri pe care noi le-am văzut la alegerile din 1946, cele organizate sub atenta coordonare a Moscovei, sunt, la ora actuală, evenimente în plină desfăşurare în Franţa. Macron, un nimeni venit de nicăieri, a luat faţa tuturor celorlalţi participanţi la prezidenţiale, câştigând fără drept de apel. Cum a făcut asta? Cu ajutorul contracandidaţilor săi care, parcă mânaţi de nebunie, s-au autosabotat penibil. A mai fost, desigur, şi „personificarea răului absolut Le Pen”, menită a induce în mentalul colectiv ameninţarea unei distrugeri iminente a Franţei. Astfel faci posibilă apariţia proştilor eroici, a luptătorilor de mucava, bucuroşi că sunt „anti-sistem”, dar ştiindu-se protejaţi în spate de sistem. De altfel acesta este noul model al revoluţionarului: tembelul pe care-l scoţi teleghidat acolo unde ai nevoie, bucuros că prin urletul animalic pe care-l scoate influenţează naţia şi convins că râgâielile sale anti-sistem sunt corecte deoarece întreaga presă, întreaga corectitudine politică şi, de ce nu, întreaga „lume civilizată” e de partea sa.

Învăţământ şi reformă

Sistemul de învăţământ comunist avea un ciclu primar, unul gimnazial, două trepte, a căror picare echivala cu o reorientare a celor slabi către şcoli profesionale, un BAC (ceva mai puţin important în logica acelor vremuri) şi o admitere deosebit de dură la facultate. Existau ceva studii postuniversitare, dar erau puţine şi, în general, fără mare importanţă. Doctoratul era aproape un vis. Trebuia să-ţi aloci cel puţin 6-8 ani şi să treci prin furcile caudine ale coordonatorului şi ale diverselor comisii. Uneori se ajungea la argumente penibile de genul „unde-ai mai auzit dumneata să se termine un doctorat mai devreme de cinci ani?”.

Acuzele care s-au adus sistemului comunist de învăţământ au fost, de cele mai multe ori, penibile. În afara problemei concentrării excesive a elevilor pe materiile de la examenele de treaptă sau admitere(probabil singura problemă serioasă a acelui sistem), argumentele de genul „elevi stresaţi”, „materie prea concentrată” sau „manuale lipsite de creativitate” s-au dovedit a fi simple imbecilităţi.

Majoritate şi minorităţi

De când există omenirea, legile au fost făcute prin consensul majorităţii. Deciziile, mişcările strategice, regulile de funcţionare, toate s-au făcut prin acordul majorităţii populaţiei. Şi este de bun simţ să se întâmple aşa deoarece o societate este a celor mulţi, a celor care se simt aparţinând ei.

Desigur, în fiecare societate au existat şi există minorităţi. De când e lumea minoritatea a trăit în umbra majorităţii şi s-a manifestat astfel încât să nu deranjeze majoritatea. Este în firea lucrurilor să se întâmple aşa.

Înainte de a fi prea târziu

Am mulţi materialişti pe lista mea de prieteni virtuali. Oameni cu opinii solide formate în timp, cu instinctul „dovezii” în sânge. Excluzând impalpabilul, ei acceptă doar ceea ce se vede sau ceea ce se poate deduce direct şi indubitabil din cele văzute.

Lumea actuală care se tot construieşte în jurul nostru este, în realitate, lumea lor. Este o copie fidelă a ideilor care le animă spiritul(material, desigur). Mai mult, ideile devenite corecte din punct de vedere social sunt cele ale lor. Orice urmă de îndoială, orice supoziţie care nu se supune criteriilor strict materiale te transformă într-un condamnat, într-un paria demn de dispreţul tuturor. Pentru ei aceasta se numeşte normalitate. Pentru ceilalţi e semnul că leviatanul lumii şi-a mai adjudecat o victorie în împărăţia care oricum era a lui.

Despre granite si limite

Un gard îmi delimitează casa de restul lumii, e o delimitare voită pe care-o fac între teritoriul meu şi restul lumii, între lumea mea şi lumea celorlalţi. Indiferent că e un gard de beton de cinci metri înălţime sau un simplu gard viu, rolul său este acelaşi: de a delimita. Odată intrat în curtea mea ştii că trebuie să te supui regulilor mele, că trebuie să respecţi fiecare fir de iarbă de-acolo. De altfel, de fiecare dată când intri într-o curte străină simţi un sentiment ciudat, o sfială, un impuls care-ţi spune că te afli pe un teritoriu diferit, cu alte reguli pe care trebuie să ai grijă să le respecţi. E un sentiment normal.

Dotcom 2.0

Subiectul de faţă a mai fost atacat în trecut. Ca multe altele, de altfel. Şi am făcut-o nu doar pentru că era vorba despre un concept nou ci şi pentru că am presimţit că, la un moment dat şi-aici lucrurile o vor lua razna. Trăim într-o lume în care, ca efect al inovaţiilor nefaste de pe piaţa financiară, absolut toate domeniile se deformează, „infectându-se” de la boala principalului mijloc de schimb.

Desigur, toată lumea intuieşte că „e ceva putred”, însă, privind lumea prin ochelarii deformaţi ai mass mediei, totul pare normal. Numai că ştim bine că n-are cum să fie normal atâta vreme cât, pentru acoperirea unor găuri imense, banii produşi din neant au fost injectaţi peste tot unde părea a fi nevoie de ei. Ceea ce e ciudat e că acei bani aruncaţi artificial stau prin scripetele „marelui capital” gata oricând să evadeze de-acolo pentru a ataca, asemeni unor animale de pradă, orice semn de normalitate.

Ignoranta investitorului autohton

Pe piaţa autohtonă nu consider că este bine să vorbeşti de rău despre listări. Aceasta din cauză că listările, în ciuda declaraţiilor sforăitoare ale oficialilor Bursei, rămân atât de rare încât orice ratare este o tragedie. La atâta amar de vreme de la înfiinţarea BVB, instituţia în cauză n-a fost capabilă să scoată „la lumină” nici măcar o fracţiune a economiei naţionale. În continuarea sunt segmente întregi fără niciun reprezentant, iar pentru aceasta e extrem de greu de găsit explicaţii.

Majoritatea observatorilor şi participanţilor aruncă pietre spre conducerea Bursei. Şi au dreptate s-o facă. Mult timp, prea mult chiar, Bursa s-a uitat către stat ca spre „fântâna de leac”. Orice discuţie despre performanţa instituţiei în cauză se oprea în faţa „axiomei” cum că „statul nu face nimic pentru Bursă”. Sunt tare curios ce-o fi făcut statul englez sau statul american pentru bursele de-acolo? Desigur, n-are sens să continuăm polemica inutilă. Însă, cu toate că o mare parte a vinei o poartă conducerea Bursei, există şi-un alt vinovat, poate chiar mai mare decât aceasta: investitorii.

Răzbunarea istoriei

Încă de când a intrat în politică a adus un suflu nou, ceva nemaiîntâlnit până atunci. Erdogan, între altele, absolvent al unei şcoli de predicatori musulmani, vorbea dincolo de limba de lemn a politicienilor şi avea curajul să spună lucrurilor pe nume. Astfel a ajuns rapid în fruntea preferinţelor electoratului. Iniţial a cunoscut succesul ca primar al Istambulului, ulterior ca prim-ministru iar acum ca preşedinte. Cam acestea ar putea fi spuse, pe scurt, despre Erdogan.

Sunt clişee cu care începe sau se termină orice articol din presă. În spatele acestora, însă se află o personalitate complexă, un om extrem de eficient şi calculat. E greu să-l descrii pentru că reuşeşte să scape de orice caracterizare. E la fel de adevărat dacă-l faci tiran sau generos, dictator sau democrat, popular sau hulit. Erdogan este câte puţin din toate, ţinând însă ascunsă adevărata sa misiune.

A (de)reglementa

Dereglementarea pare pentru mulţi un fel de Sfânt Graal al politicilor eficiente. De ce să reglementezi atâta timp cât, dinspre cadrul rigid legislativ, nu poţi cuprinde multitudinea alternativelor? De ce să tot peticeşti reglementări, norme, sisteme legislative, în condiţiile în care experienţa arată că lucrurile se așează de la sine pe făgaşul normal?

În arhitectură există curentul biomimetic, care încearcă să găsească soluţii sustenabile imitând regulile naturii. Atenţie, nu imitând robotic natura, ci mergând mai jos, către regulile sale de bază, punându-le în aplicare şi lăsându-le „să decidă” chiar şi atunci când rezultatul final pare a contrazice regulile estetice înrădăcinate. Nu putem aborda oare societatea bazându-ne pe aceeaşi filosofie? Nu putem oare simplifica totul la extrem, lăsând lucrurile să se reglementeze de la sine?

Tefelistul de lângă noi

Prin ianuarie, în toiul manifestărilor, încep să simt cum sângele lui de tefelist începe să-i fiarbă. Avem câteva discuţii în contradictoriu şi, pentru a nu perpetua o situaţie conflictuală, îl rog să limităm discuţiile politice de la muncă. Asta după ce îmi împuiase capul cu „viitorul copiilor noştri”, „noaptea ca hoţii”, „de-acum nu se mai poate aşa” s.a.m.d. Îi explic raţional cum funcţionează propaganda(nu mă ascultă!), cum sunt intoxicaţi oamenii(fierbe!) şi, în treacăt, îi arăt că el are structura ideală de victimă(aproape explodează). Mai mult, îi spun că pot să intuiesc exact ce se va întâmpla cu el.

Zilele trec, el fierbe din ce în ce mai tare. Vine obosit la muncă, afişează ostentativ „#rezist”, chiar se-apucă să facă prozelitism politic. Îl iau de-o parte şi-i spun pe un ton ferm să se odihnească, să înceteze cu activitatea politică la muncă şi să-şi vadă de treabă. Îmi reproşează obraznic câte-n lună şi-n stele. Se simte tare pe poziţie. Avem de lucru în draci şi proiectul pe care-l coordonează el e unul important. Mai mult, n-are „umbră” în acest proiect astfel încât suntem întrucâtva dependenţi de el.

Povestea unei familii

Ce-aţi face dacă vecinul v-ar face o vizită şi, după ce şi-ar expune propriile viziuni, ar începe să vă dea diverse ordine referitoare la aranjarea mobilierului în casă, la alimentele care mai trebuie să rămână în frigider, la îmbrăcămintea pe care trebuie s-o purtaţi s.a.m.d.? Ce-aţi face dac-ar scoate un fluier din buzunar şi-ar începe, aşezat în mijlocul casei, să dirijeze absolut tot ceea ce se-ntâmplă acolo. Ceva gen:

- Băi, grăsane, hai mai repede cu aspiratorul! Fă balcâzo, marş la bucătărie că te mişti ca o curcă-n tramvai şi mi-e foame! Puţulică, nu te-ai spălat încă pe faţă, hai valea la făcut pantofii!

Lumea automată şi moartea omului

O să revin azi asupra unui subiect despre care am mai discutat recent, anume schimbările radicale produse de robotizare. Sunt câteva aspecte pe care nu le-am abordat şi asupra cărora cred că merită insistat. 

Dacă vi se pare că discuţiile pe care le fac pe marginea subiectului sunt exagerate cred că vă înşelaţi. Motivul pentru care revin este simplu: cred că suntem în faţa unui fenomen major care va schimba radical omenirea. Mai mult, trăind în epoca exploziilor exponenţiale, tot ceea ce urmează se va întâmpla cu o viteză halucinantă.

A fost odată România

Din păcate mă văd nevoit să vorbesc despre România la trecut. Şi aceasta nu pentru c-aş avea vreo hachiță, ci din cauză că văd limpede cum planul, despre care aflasem cu mult timp în urmă, e pus transparent în practică. Nu mai există nicio îndoială în privinţa evenimentelor care se întâmplă. Totul, dar absolut totul, se desfăşoară ca la manual, motiv pentru care m-am hotărât să pun pe hârtia virtuală toate informaţiile pe care le am.

Înainte de a începe, o să fiu cât se poate de categoric: ceea ce se întâmplă pe străzile României reprezintă o lovitură se stat, bine pusă la punct cu mult timp înainte. Dacă mai ţineţi minte, în campania electorală Iohannis spunea că lumea va ieşi din case în urma unei emoţii. Pe 8 decembrie, atunci când lucrurile erau limpezi, iar eşecul electoral al „partidelor mele” era clar, întrebat fiind dacă a apărut politicianul care să stârnească „emoţia” despre care vorbea, Iohannis a spus: „Asta vom vedea, poate provoc eu acea emoție”. Şi, iată emoţia!

Semnele tensiunii

După câştigarea alegerilor de către Donald Trump, bursele, în loc s-o ia în jos aşa cum se prezicea au început să crească isteric. S-a îndeplinit astfel pattern-ul vechi de când lumea(americană): indiferent cine iese preşedinte, pieţele au iau în sus. E vorba de un val de entuziasm deloc justificat şi cam tâmp(dacă ar fi să-mi exprim un punct de vedere abrupt).

Să lăsăm însă de-o parte consideraţiile personale. Până la urmă trebuie să înţelegem cum funcţionează de fapt lucrurile, nu să facem speculaţii despre cum considerăm noi că e logic să funcţioneze. Lumea are mersul ei, la fel ca şi pieţele. Mulţi vor sări să argumenteze că pieţele au avut dreptate. Nici nu s-a instalat bine Trump că a şi început să demoleze conceptele care, până atunci păreau de neînlocuit. „America First”, după alegeri, este mai mult decât un slogan: devine o prioritate, o axă în jurul căreia gravitează întreaga politică a administraţiei Trump.