luni, 10 aprilie 2017

A (de)reglementa

Dereglementarea pare pentru mulţi un fel de Sfânt Graal al politicilor eficiente. De ce să reglementezi atâta timp cât, dinspre cadrul rigid legislativ, nu poţi cuprinde multitudinea alternativelor? De ce să tot peticeşti reglementări, norme, sisteme legislative, în condiţiile în care experienţa arată că lucrurile se așează de la sine pe făgaşul normal?

În arhitectură există curentul biomimetic, care încearcă să găsească soluţii sustenabile imitând regulile naturii. Atenţie, nu imitând robotic natura, ci mergând mai jos, către regulile sale de bază, punându-le în aplicare şi lăsându-le „să decidă” chiar şi atunci când rezultatul final pare a contrazice regulile estetice înrădăcinate. Nu putem aborda oare societatea bazându-ne pe aceeaşi filosofie? Nu putem oare simplifica totul la extrem, lăsând lucrurile să se reglementeze de la sine?


Cu ceva vreme în urmă mă număram printre adepţii acestui stil de gândire. E fascinant să constaţi de multe ori cum lucruri care aparent sunt haotice se pun într-o tandră armonie atunci când sunt lăsate libere. La fel, constatăm că, în ciuda reglementărilor stricte, atunci când „curgerea” se desfăşoară într-o anumită direcţie, nu i te poţi împotrivi. 

Toată copilăria am fost tras de urechi de „cerberul” unui rond verde pe care-l traversam în drumul meu către şcoală. „Obosit” să ocolesc pe aleea oficial trasată de limba de asfalt, o luam fix prin centrul rondului. O făceam tremurând de emoţie ca nu cumva să fiu prins iar şi urecheat. La fel ca mine acelaşi lucru îl făceau sute de alţi oameni, dar, din cauza vârstei, cei de-o şchioapă, decontau frustrările cerberului. A fost o luptă aprigă între „oficiali” şi curgerea normală a oamenilor prin parc. În fiecare primăvară poteca era desfundată, plantată regulamentar cu iarbă. Ba într-un an au plantat fix pe potecă superbe flori roşii. De fiecare dată însă se petrecea la fel: apăreau prima dată urme mici de copil, apoi alţi şi alţi copii imitau gestul „temerarului” pentru ca, în final, tălpile mature ale adulţilor să bătătorească definitiv pământul şi să transforme poteca într-o şosea prin „rondul blestemat”. Tot războiul s-a terminat atunci când un oficial ceva mai desfundat la creier a pavat aleea prin centrul rondului, readucându-ne pe noi în limitele legale. 

Exemple precum acesta pot fi găsite cu miile. Sunt ele însă motive suficient de solide pentru a putea face trecerea la pasul următor, adică la dereglementarea accelerată a întregii societăţi? Este oare momentul să ne luăm după simplificatorii libertarieni şi să lăsăm legile naturale să facă legea? Rasa umană are implantat nativ instinctul generalizării, astfel încât, după asemenea exemple, marea majoritate trage rapid concluzia că, prin dereglementare, avem o soluţie pentru rezolvarea tuturor problemelor noastre. Aşa să fie?

Pentru a da un răspuns cred că ar trebui să privim la ceea ce ne-a adus în faţa necesităţii de a reglementa. Prea des se uită că, în spatele fiecărei reglementări există o istorie care-a făcut ca acea reglementare să fie necesară. Un prim exemplu ar fi cel al legislaţiei cu privire la monopol şi libera concurenţă. Puţini dintre cei care critică reglementările - uneori de-a dreptul tâmpe - uită să încerce să înţeleagă de unde vine această „teamă” a statului de monopol. În fapt nici măcar nu e o teamă a statului, ci ar trebui să fie o teamă a fiecăruia dintre noi dacă am cunoaşte istoria. 

Pe la sfârşitul secolului XIX, scumpirea uleiului de balenă a făcut necesară găsirea unei alternative pentru iluminat. Cum lampa şi opaiţul erau în perioada de glorie, celui care avea soluţia i se oferea un viitor de aur. Aşa a început aventura legendarului John D. Rockefeller care, pornind de la o rafinărie, a reuşit prin achiziţii - mai mult sau mai puţin oneste - să controleze peste 90% din piaţa de rafinare a SUA. După ce a reuşit să depăşească un prag critic, Rockefeller şi a sa Standard Oil şi-au început ascensiunea prin practici comerciale abuzive. Ba convingeau oficialii companiilor feroviare care aprovizionau şi concurenţa să întârzi transportul de marfă, ba cumpărau tot petrolul de pe piaţă, lăsându-i fără materie primă, s.a.m.d. La un moment dat, Rockefeller şi-a băgat coada sa mult prea lungă chiar şi în companiile care vindeau echipamente de rafinare şi asigurau mentenanţa acestora. Astfel a reuşit să blocheze concurenţa prin „vidarea” pieţei de piese de schimb, ducându-şi concurenţii, încet şi sigur, spre faliment. Dezvoltarea nesătulului rechin a condus la necesitatea reglementării practicilor de business şi de descurajarea din faşă a monopolurilor. Aceasta este baza legilor din domeniul concurenţei.

Lipsa reglementării ne-a terminat definitiv într-un domeniu în care deja nu mai percepem corect realitatea: comerţul. Fără o legislaţie propice, marile lanţuri comerciale europene au pătruns în România ca-n brânză. Nicăieri în lume nu eşti lăsat să-ţi faci un hipermarket în mijlocul oraşului. În România s-a putut. Astfel s-a reuşit distrugerea micului comerciant, a comerţului stradal, deviindu-se iraţional traficul din zonele pietonale către mall-uri şi centre comerciale de proporţii gigantești. Aceasta a marcat instituirea unui monopol de facto al marilor retaileri. Cel puţin aprovizionarea alimentară este definitiv compromisă. Nu cred că exagerez dacă spun că este o problemă extremă de siguranţă naţională. În condiţiile în care întreg comerţul cu alimente este concentrat în mâinile câtorva comercianţi externi, o simplă înţelegere între aceştia poate arunca întreaga ţară într-o foamete accentuată. S-a gândit cineva la asta?

Tot legat de „concurenţa care rezolvă de la sine lucrurile”, poate că ar trebui să constatăm cum, în ciuda liberei concurenţe din comerţ, românii ajung să plătească aceleaşi preţuri sau chiar preţuri mai mari decât în Vest pe produse, de cele mai multe ori, net inferioare calitativ. De ce n-a rezolvat libera concurenţă asta? E simplu, tocmai pentru că n-am avut autorităţi care să reglementeze domeniul.

Un ultim exemplu pe care-l voi da va fi cel referitor la proaspăta liberalizare a pieţei gazului. Desigur, încă nu e o liberalizare totală, ci una parţială, dar chiar şi-aşa se constituie într-un cadou otrăvit pe care Cioloş, acestă slugă a marilor interese din UE, l-a făcut întregii ţări. Vuvuzelele media plătite generos trâmbiţează că în acest fel se va ajunge la tarife inferioare celor practicate acum. Eroare, tovarăşi! Plastic am putea spune că „ieftinirea asta” ne va ustura teribil la cur! În primul rând e aberant să liberalizezi un domeniu care, la origine, este un monopol. Sunt câteva surse de gaz natural: cele din Rusia, Norvegia şi România. Cam asta e tot. În România producţia de gaz este împărţită între Romgaz(entitate a statului) şi Petrom. Singurii interesaţi de liberalizare sunt cei de la Petrom care, astfel, îşi văd visul împlinindu-se: preţuri mult mai mari încasate din vânzarea de gaz şi, automat, export mai mare de capital spre ţara mamă. 

Exemplele sunt nenumărate şi, privind din toate unghiurile, constaţi că panaceul dereglementării pe care tocmai te pregăteai să-l proclami ca fiind soluţia supremă este în realitate o soluţie înşelătoare. Mai mult, binevoitorii care suflă argumente pe bază rulantă în favoarea dereglementării sunt cei care au pârghiile necesare să cucerească şi să-şi crească substanţial profiturile. E normal pentru Petrom să militeze pentru dereglementare şi liberalizare. Doar scoate din pământ pe nimic gaz şi petrol pe care vrea să le vândă la preţuri cât mai mari. S-a întrebat totuşi cineva cât de corect este, în sine, acest business?

Nu în ultimul rând ar trebui să înţelegem că, însuşi statul a apărut ca o necesitate. Oamenii au hotărât că în comunitate, respectând un set comun de reguli, pot avea viaţa mult mai uşoară decât în sălbăticie. Rezultatele pe care le vedem azi cred că vorbesc de la sine. Nu pentru că vrem dereglementare stăm unii alături de ceilalţi, ci din contră!

Aşadar, data viitoare când veţi mai prelua „de-a gata” un raţionament, faceţi-o în cunoştinţă de cauză. Într-adevăr, e frumos să arunci nişte slogane, să te baţi cu pumnii în piept, dar nu trebuie să uiţi că, de cele mai multe ori, îţi sapi propria groapă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu