Scăderea de atractivitate

Nu cred că aş putea fi luat drept exaltat dacă aş spune că, începând încă din perioada de preaderare la UE, România a fost percepută ca o ţară din ce în ce mai atractivă. Aproape magic, în ochii investitorilor, am devenit mai eficienţi, mai "tentanţi"(vorbesc din punct de vedere economic, desigur). Această atractivitate a crescut de la o zi la alta, culminând - aş spune eu - cu investiţia Nokia de la Cluj. Acela cred că a fost momentul de maximă expunere a României, beneficiind şi de campania mediatică desfăşurată de către isterizata mass-medie germană. Numai că, în acele momente, toate săgeţile otrăvite ale presei germane nu au făcut altceva decât să crească interesul investitorilor pentru România. Şi, din acel moment, s-au anunţat zeci de alte investiţii de mai mică sau mai mare amploare.

Ştirea care ar fi trebuit să ne îngrijoreze este cea legată de semnarea contractului dintre Fiat şi Zastava, conglomeratul industrial sârb. Desigur, toată lumea cunoaşte relaţia de "amiciţie" care există între cele două firme. Ceea ce m-a mirat este reprezentat de termenii contractului. Conform acestuia, Zastava va deveni unul dintre bastioanele strategice ale Fiat pentru Europa de Est, iar Fiat va reconstrui din temelii fabrica sârbească, investind până la 300 de milioane de euro.

La prima vedere, investiţia făcută de Fiat pare sortită eşecului. Este greu să te gândeşti că vei obţine profit într-o ţară în care sunt probleme etnice grave şi care încă se mai luptă cu fantomele trecutului. Cert e că numai de naivitate nu poate fi bănuit Sergio Marchionne, geniul care a transformat Fiat dintr-o firmă ruginită şi aflată pe marginea prăpastiei, într-unul dintre cei mai puternici constructori europeni(în ritmul în care creşte, este posibil să vedem Fiat lider european în mai puţin de 5 ani). Ceea ce face acum Marchione este să gândească limpede şi să acţioneze , aşa cum a mai făcut-o, cu mult înaintea celorlalţi. Intuind viitorul european al Serbiei, Fiat investeşte acolo unde încă nu se uită nimeni. Este o investiţie riscantă, numai că în cazul în care au pariat corect, italienii îşi vor rotunji foarte frumos buzunarele.

De ce ar trebui să ne îngrijoreze acest lucru? E simplu! În perioada de dinaintea războaielor Iugoslave, scenariul UE era acela de a integra Iugoslavia, iar extinderea urma să se oprească acolo. România era undeva la marginea Europei şi nimeni nu se gândea să ne integreze. Într-adevăr, o Iugoslavie(aşa cum era atunci) integrată ar fi fost mai mult decât necesară UE, atât din punct de vedere economic, cât şi strategic. Nenorocirile care au urmat, războaiele şi atrocităţile petrecute, i-au făcut pe strategii europeni să ne includă pe noi şi pe bulgari, cu toate că aceasta nu le-a produs mari satisfacţii. Asistăm acum la o nouă tentativă de integrare a Iugoslaviei, sub forma integrării tuturor fostelor republici plus a Serbiei. Ce înseamnă aceasta, e simplu. Vom avea o concurenţă puternică, iar gradul de atractivitate al României va scădea exponenţial. Să nu uităm că argumentele noastre vor păli în faţa celor ale sârbilor: infrastructură mult mai buna, salarii mai mici, forţă de muncă foarte bine educată. Este cazul să ne îngrijorăm şi să privim ceva mai serios economia noastră. Dar asta, evident ca nu se va întâmpla. Trăim totuşi în ţara în care în campania electorală se promite metrou între Slobozia şi Chintilici!

Premoniţie?

Acest documentar a apărut prin septembrie 2007, iar personajul care a făcut afirmaţiile a cam fost luat în râs. Că a avut dreptate, vedem acum. Ceea ce a spus atunci Martin Summers ar trebui să ne pună pe gânduri întrucât se pare că ne aflăm pe o pantă extrem de periculoasă. Urmăriţi interviul(din păcate în engleză) şi trageţi singuri concluziile.

Criza alimentară

Apărută aparent ca un efect secundar a crizei financiare mondiale, criza alimentară începe să-şi facă simţită prezenţa. Dacă pe la noi personajele responsabile ies în faţă cu prognoze încurajatoare(semn de naivitate), pe plan mondial apar din ce în ce mai des luări de poziţie şi tentative de calmare a creşterii preţurilor. Numai că bulgărele care a început să se rostogolească nu va putea fi oprit mai devreme de 3-4 ani şi aceasta cu sacrificii foarte mari.

Semne ale crizei alimentare au apărut încă de acum aproximativ 4 luni, de când populaţia globului s-a confruntat cu majorări ale preţurilor la alimente. Dacă la început situaţia a părut temporară, iată că acum problema creşterii preţurilor începe să fie ridicată la nivel înalt. Cauzele sunt aproape aceleaşi ca şi în cazul crizei financiare şi anume dorinţa unora de a controla o proporţie din ce în ce mai mare a planetei. Şi dacă în cazul crizei financiare cele care s-au fript au fost instituţiile financiare, în cazul crizei alimentare cea lovită va fi populaţia, cu precădere cei care de-abia îşi asigură traiul zilnic.

Principala vinovată pentru declanşarea este globalizarea, mai precis, mult-predicatul "nou model global". Conform acestui model cam tot ce mişcă în domeniul alimentaţiei(şi nu numai) ar urma să se concentreze în jurul câtorva producători mondiali. Producători care ar trebui să producă mult şi cu eficienţă maximă. Modelul, destul de rudimentar, a avut ca efect schimbarea dietei statelor emergente din Asia şi, cu această ocazie, producerea unui dezechilibru foarte grav. Dacă până de curând un indian consuma aproximativ două kilograme de carne anual, acum acesta consumă în medie de zece ori mai mult, iar cifra este în creştere. Similar stau lucrurile şi în China, unde cererea de carne este într-o creştere furibundă. Cu aceste date, putem lesne înţelege că foamea "emergenţilor" va pune o presiune teribilă pe preţul alimentelor(pentru cei care-şi amintesc, se va petrece un fenomen similar cu "foamea de petrol a Chinei" începută acum ceva vreme). Este evident că producătorii globali nu vor putea face faţă cererii şi, în scurt timp, vom asista la o reactivare a micilor producători locali. Cu petrolul aflat pe un trend ascendent, este vizibil de la o poştă că producătorii locali vor redeveni competitivi(aşa cum a sugerat şi Angela Merkel într-o alocuţiune), iar preţurile marilor producători globali vor deveni necompetitive.

Primii loviţi ar putea fi operatorii lanţurilor globale de restaurante precum McDonalds, Pizza Hut, Burger King s.a. care vor fi nevoiţi să-şi diversifice furnizorii. Numai că aceste imperii au fost clădite pe eficienţa conferită de modelul furnizorului unic(sau, mai bine spus, al numărului minim de furnizori). Trecerea la noua paradigmă le va arunca într-un haos organizatoric în care, păstrarea modelului centralizat pe care se bazează în prezent va conduce la o birocratizare excesivă şi, în final, la sufocare. Evident că nici ceilalţi "producători de hrană globală" nu au un viitor mai strălucit. Componenta petrol integrată în produsele lor va exercita o presiune extremă asupra preţurilor de vânzare.

Nu sunt într-atât de naiv încât să cred că acesta este sfârşitul multinaţionalelor care activează în domeniul alimentar. Restabilirea raportului de forţe de dinaintea globalizării forţate a omenirii va mai dura cel puţin câţiva ani, iar perioada imediat următoare va fi una în care ne vom confrunta cu o creştere accelerată a preţului alimentelor ca urmare a creşterii preţurilor petrolului(vezi şi "Civilizaţia petrolului" partea I şi partea a II-a). Multinaţionalele îşi vor păstra o parte din felia lor de piaţa, dar numai în urma unei reorganizări profunde pentru că modelul "gogoaşa congelată la noi şi vândută peste tot" pur şi simplu nu va mai funcţiona.

Prezentată cu surle şi trâmbiţe, globalizarea începe să-şi arate colţii, imperfecţiunile şi neputinţa. Evoluţiile actuale nu fac altceva decât să ne demonstreze că modelele de laborator nu numai că nu funcţionează, dar produc şi dezechilibre care se vor dovedi extrem de greu de acoperit.

P.S. Un material excelent referitor la cauzele crizei alimentare puteţi găsi pe site-ul "Financial Times".

Flash

Berlin 1986. Stau într-un hotel al tineretului, undeva pe lângă staţia de metrou Karl Marks. Destul de prăfuit, dar OK. La parter se află un bar şi o discotecă simpatice. În fiecare seară se umplu de punk-eri nebuni. Seara ne amestecăm printre ei, bem şi-i înjurăm pe ruşi. Dimineţile mă trezesc ameţit, lângă tipe pe care le recunosc cu greu şi cu care mă înţeleg într-o engleză amestecată cu gimnastica mâinilor(ele oricum nu înţeleg nimic pentru că vorbesc doar germana, iar capul le doare la fel de rău ca şi pe mine). Râdem, ne simţim bine şi înjurăm patrula rusă care ne strică în fiecare seară bairamul(ce-i drept, noi începem de fiecare dată să aruncăm cu sticle în ei, dar asta e o altă poveste). Zilele ni le petrecem prin Alexanderplatz. Singura construcţie care ne atrage atenţia e Turnul Televiziunii. Ne uităm cu jind la magazinele din jur care vând numai pemărci vest germane.Eu am venit doar cu 600 de mărci estice în buzunar(suma pe care ne-a asigurat-o BTT-ul). Ceilalţi au reuşit să mai schimbe ceva lei pe la bănci. De banii pe care-i avem ne cumpărăm încălţăminte Salamander la care cei din ţară se vor uita cu jind. Atmosfera e destul de dubioasă. Prin magazine se găseşte mâncare, magazinele de băuturi şi ţigări au tot ceea ce ne-am fi dorit, iar ciocolata şi guma de mestecat o cumpărăm cu plasa. Oraşul însă e trist, metroul e jalnic faţă de cel din Bucureşti, iar singura pată de culoare e dată de punk-eri(în primele zile ne era frică de ei). Noaptea urcăm în Turnul Televiziunii şi privim către Berlinul de Vest. Acolo e lumină şi o roată imensă sfidează estul. După ce coborâm, ne hotărâm să mergem în vest(idioţenie de copii!). O luăm spre Poarta Brandemburg, iar în apropierea acesteia patrula rusească ne ia la întrebări. Când vedem că nu glumesc(pot trage fără nicio problemă) facem cale întoarsă după ce în faţa lor ne prefacem că ne-am rătăcit. Întrucât am întârziat prea mult în oraş trebuie să ne întoarcem pe jos. Pe străzi e aproape întuneric(lămpile au o lumină chioară) şi la fiecare întâlnire cu patrulele ruseşti suntem legitimaţi.

Berlin 2008. Am venit la o conferinţă şi m-am cazat la un hotel de patru stele situat chiar în centru pentru care plătesc 80 EUR/noapte(ce-i drept cazarea mi-au aranjat-o organizatorii, dar nici preţul standard nu mi se pare mare). Nu mai seamănă nimic cu ceea ce ştiam. Singurul neschimbat este Turnul Televiziunii. Ceasul a fost refăcut, dar parcă nu mai are farmecul de atunci. Fântâna arteziană pare însă neschimbată. În rest au apărut alte construcţii, străzile au fost redesenate. Ma impresionează magazinele imense din centru. Aflu că nu sunt cele mai mari din oraş. Pentru asta trebuie să mă duc la KaDeWe care este într-adevăr imens. Şi obositor chiar şi pentru "obsedata de cumpărături" care mă însoţeşte. Ma impresionează SubUrban-ul, un tren care străbate Berlinul de la est la vest şi face legătura cu diverse suburbii. Prin oraş merge pe o cale ferată suspendată, iar trenurile circulă "nemţeşte", "la secundă". Mă uimeşte gara pe 4 nivele. Am admirat-o într-un documentar de pe Discovery, iar acum acum o văd "pe viu". Mă hotărăsc să regăsesc vechiul hotel al tineretului. Trebuie să iau metroul care pare retro. Îmi aminteşte de cel vechi, dar uşile nu se mai deschid în mers, scaunele sunt moi, confortabile. Şi deosebit de curat! Staţia se numeşte tot Karl Marx, are aceeaşi faianţă verde, dar hotelul nu mai e(sau nu mai ştiu eu pe unde era). Cartierul e totuşi schimbat. Vechile blocuri au cam dispărut... Pornesc iar prin oraş. Mă uimesc preţurile care sunt mult mai mici decât la noi. Şi asta indiferent că vorbim de alimente, îmbrăcăminte/încălţăminte sau entertrainment. Mă uimesc bulevardele largi şi circulaţia relaxantă. Se circulă incredibilm de fluid şi parcă nu ar exista vârfuri de trafic. În ceea ce priveşte imobilele, nemţii nu sunt atât de disperaţi să fie proprietari(spre deosebire de englezi). Am citit într-un ziar că primăria din Dresda deţinea până de curând 80% din locuinţele oraşului. Cu toate acestea, preţurile imobilelor sunt în scădere(aproximativ 4% de la începutul anului). Mă interesez de preţuri şi aflu că îmi pot găsi fără probleme o locuinţă care costă sub 1000 EUR/mp, dar prin suburbii. Aflu o chestie interesantă pentru amatorii de chilipiruri: în oraşele mai mici din estul Germaniei îţi poţi cumpăra proprietăţi la preţuri incredibil de mici pentru că încă se înregistrează o migraţie către oraşele mari. Asta face ca o casă să poată fi cumpărată chiar şi cu 20 000 - 30 000 EUR!!!

Bucureşti 2008. Mai precis azi. Plouă de câteva zeci de minute. Traficul e groaznic. Străzile sunt blocate. Mă hotărăsc să mă întorc cu metroul, aşa că maşina va rămâne pe trotuarul cu bordurile proaspăt schimbate. Pe stradă e infernal. Se claxonează ca la nebuni. Trotuarul e plin de bălţi. Străzile sunt pline de bălţi. Totul e o baltă imensă! Şi nu plouă decât de o jumătate de oră! Deja mi-a intrat apă în pantofi şi încep să regret că nu mă întorc cu maşina. Cobor la metrou la Universitate unde e dezolant. Se demolează, iar praful îmi intră adânc în plămâni. Aştept metroul. La nemţi erau afişate minutele până când ajunge următorul tren. La noi minutele care au trecut de la ultimul tren. Schimb la Unirea. Ma urc într-un tren jalnic. E mâzgălit cu un grafitti de doi bani. În vagon, pe oricare uşă te-ai uita e imposibil să nu vezi scris PULA. Mă gândesc dacă nu cumva asta este obsesia noastră naţionala. Şi dacă da, atunci cred că am găsit explicaţia pentru care avem atâţia violatori-vedete, mai ales prin Italia. Ies din metrou şi dau într-o stradă la fel de aglomerată, dominată de aceleaşi claxoane obsesive. În plus, mai trage de clopot şi un tramvai care nu poate merge din cauza unor isteţi care au blocat intersecţia. Încerc să mă detaşez, iar privirea mi se opreşte într-un bloc de garsoniere. Plouat, arată jalnic. Pereţii sunt scorojiţi, jumătate din balcoane sunt închise în stil ceauşist. Unde s-au spart geamurile au fost înlocuite cu cartoane. Arată ca dracu'. Brusc realizez că pe o "garsoneră" în blocul ăsta trebuie să dai cam 85 000 EUR! Interesant. Extrem de interesant! Trăim totuşi în ţara în care deschiderea Mall-ului lui Popoviciu a blocat DN1.

Nu am vrut să fac aici nici un jurnal de călătorie şi nici o apologie a nemţilor. Nu sunt un admirator al lor, iar fenomenul VAMB(adica Volkswagen-Audi-Mercedes-BMW) mă enervează(poate vom avea timp altă dată să vorbim despre asta). Ceea ce vreau să subliniez este distanţa dintre noi şi alte zone de pe continent. Am ales ca exemplu Berlinul pentru că am fost şocat de schimbările care s-au petrecut în 18 ani de când fraţii vestici au investit bezmetic bani în acest oraş. Berlinul este într-adevăr cea mai dezvoltată capitală din fostul bloc estic, dar comparaţia cu celelalte capitale estice nu este deloc confortabilă pentru noi! Celor care încă mai cred că suntem deasupra bulgarilor le recomand cu căldură să viziteze Sofia.

De ce am scos în evidenţă preţurile imobilelor? În niciun caz nu din cauza vreunui "interes politic ascuns" aşa cum sugera un cititor într-un comentariu, ci pentru a deschide ochii unora care cred că peste tot e la fel ca la noi. Aceştia ar trebui să ştie că în UE noi suntem excepţia, nu regula. Şi ar mai fi ceva: maneaua n-a fost şi nu va fi niciodată imn al Europei.

Pacientul englez

De aproape un deceniu, populaţia din Marea Britanie trăieşte o viaţă romanţată în care totul este permis, iar banul este ultimul lucru la care trebuie să te gândeşti. Ani la rândul britanicii au trăit dulcea experienţă a îmbogăţirii din nimic, au cheltuit iraţional împingând economia către o prăpastie adâncă. Dacă SUA este la ora actuală bolnavul planetei, cu siguranţă că Anglia reprezintă bolnavul Europei, iar boala de care suferă este posibil să se propage cu rapiditate în întreg spaţiul euro.

Pseudo-bunăstarea care a lovit insula nu a avut fundamente reale şi s-a bazat aproape exclusiv pe creşterea speculativă a preţurilor imobilelor(vă sună cunoscut?). Practic, peste noapte, oamenii s-au trezit mai bogaţi de câteva ori şi asta numai din reevaluarea proprietăţilor imobiliare pe care le deţineau. Şi nu e greu să te simţi bogat atâta timp cât vezi cum casa în care stai ajunge să valoreze în câţiva ani de şapte ori mai mult. De-aici până la a te împrumuta sume fabuloase de la bănci nu este decât un pas, pas pe care populaţia insulară l-a făcut cu voioşie. Şi asta, în condiţiile în care până prin anii 90, a avea o altă datorie la bancă în afară de ipotecă era considerată o ruşine. "Blocajul tradiţionalist" a fost însă rezolvat de băncile americane care au intrat agresiv pe piaţa britanică cu campanii publicitare, produse de creditare flexibile, carduri de credit cu dobânzi reduse s.a.m.d. Rezultatul a fost unul simplu de intuit: la ora actuală, populaţia Regatului Unit este cea mai îndatorată din Europa cu un raport împrumuturi/venituri de 1.62(în SUA acest raport este de 1.42!).

Aşa cum era de aşteptat, gogoaşa imobiliară s-a oprit din creştere, iar populaţia supraîndatorată începe să aibă probleme la plata ipotecilor. Cum piaţa muncii este în contracţie, băncile încep să resimtă puternic situaţia, iar întreg sistemul financiar britanic este scuturat de un cutremur extrem de serios. Northern Rock a fost doar vârful iceberg-ului. Ceea ce va urma va fi mult mai spectaculos.

Din dorinţa de a evita crash-ul, Banca Angliei va proceda, cel mai probabil, la fel ca surata ei de peste ocean, injectând lichiditate în sistem(rata dobânzii deja a scăzut-o). Şi aceasta la presiunea premierului Gordon Brown care-şi doreşte să termine cât mai rapid această criză(sincer, cred că până la urmă criza va fi cea care-l va termina pe Brown).

Willem Buiter, fost responsabil cu politica monetară la Banca Angliei, a afirmat vineri că este nevoie de o infuzie de 100 de miliarde de lire (~ 200 mld $) pentru resuscitarea pieţei ipotecare britanice. Dacă ne gândim că o sumă similară ca mărimea fost injectată în sistemul american de către FED, putem lesne înţelege că este extrem de greu pentru banca centrală a Angliei să pună la bătaie aceşti bani. Un alt fost responsabil pentru politica monetară, Richard Lambert, a afirmat că, la ora actuală, crizele de genul Northern Rock au făcut ca Marea Britanie să semene cu o "republică bananieră", iar banca centrală trebuie să intervină în sistem.

În cursul zilei de astăzi (21 aprilie), Banca Angliei urmează să anunţe politica pe care o va aplica pentru rezolvarea crizei. Rămâne să vedem dacă aceasta va avea un alt efect decât cel al unei căni de apă aruncate într-un incendiu al unei păduri. Sau, dacă ar fi să parafrazăm ecranizarea după romanul lui Michael Ondaatje, rămâne de văzut dacă pacientul englez îşi va găsi sensibila şi devotata infirmieră care să-l iubească şi să-l îngrijească după groaznica arsură pe care o va suferi.

Banii ca datorie

Un nou documentar "de week-end". Foarte interesant în special pentru cei care postează comentarii puerile :-))

Bula imobiliară

Există câteva voci, destul de timide, care au atenţionat asupra balonului format pe piaţa imobiliară. Există însă o majoritate covârşitoare de "analişti imobiliari" care susţin cu tărie că piaţa va creşte la infinit ducându-se până-n zone inimaginabile. Ceea ce este hilar este faptul că, pentru a justifica preţurile umflate, dau exemple aberante. Când bunul simţ arată ca nu e justificat să plăteşti minim 2500 EUR/mp pentru un imobil construit înainte de cutremurul din 77(când normele de construcţie erau deficitare) "intelectualii pieţei" dau ca exemplu Barcelona, unde preţurile ajung şi la 6 000 EUR/mp. Ceea ce uită să spună aceştia este faptul că preţul mediu în marile oraşe din Spania este undeva între 2000 şi 2700 EUR/mp(depinde de oraş). Întrucât piaţa spaniolă este una dintre cele mai speculative pieţe imobiliare din zona euro, trendul acesteia este puternic afectat de criză, aşa cum se poate observa din graficul alăturat. Iar ceva îmi spune că se va duce jos de tot!

Într-un raport publicat de către Century 21 se afirmă că, de la începutul anului, preţurile apartamentelor vechi au căzut cu 7%. Este o confirmare a ceea ce estimaseră cei de la Coface cu ceva timp în urmă. Conform estimărilor aceleiaşi agenţii, preţurile vor scădea cu 10% până la sfârşitul anului, iar această estimare mi se pare destul de rezervată întrucât, odată pornit, tăvălugul scăderilor va merge accelerat. Nu trebuie să uităm că multe din achiziţiile imobiliare din România s-au făcut pur speculativ, iar o asemenea ştire va creşte gradul de nervozitate al pieţei. Cert este că la o scădere mai mare de 20%, băncile ar putea înregistra probleme extrem de mari.

În acest context a apărut şi o estimare a celor de la Ziarul financiar în care se afirmă că, de la începutul anului, preţurile au crescut cu 1%. Iar pentru această cifră nu ştiu dacă trebuie să-i suspectez de amatorism, interese ascunse sau altceva. În primul rând, preţul mediu este calculat pe baza preţurilor afişate într-un ziar în care majoritatea anunţurilor sunt postate de agenţi imobiliari. În medie, pentru o ofertă, un agent introduce cam 3 anunţuri cu preţuri diferite, iar uneori anunţurile care apar aici nu au în spate nicio ofertă(sunt folosite doar pentru a "agăţa" clientul). A da un preţ mediu calculat pe baza acestor anunţuri nu cred că poate reprezenta o iniţiativă serioasă. Şi nu este prima dată când Ziarul financiar publică asemenea aberaţii.