marți, 22 ianuarie 2019

Trompetele stăpânilor

Se strâng în pâlcuri mici, de câţiva oameni, şi-ncep să urle. Sunt cam jegoşi, se vede că se situează mai spre periferia societăţii. N-ai vrea să fii în preajma lor prea mult timp. Singurul lucru nou pe care-l afişează sunt bannerele. Şi steagurile. Arsenal proaspăt, cu ştaif. Şi-ar mai fi ceva: urlă tare, au plămâni, strigă a disperare.

Dacă i-ai lua la bani mărunţi ai vedea că trăiesc numai din „urlătoare”. Unu e pensionat pe caz de boală, altul e şomer de când se ştie, altul încasează „venitul minim garantat”. Teoretic le-ai spune asistaţi sociali, dar ei spun că sunt „dă dreapta”, pro corporaţii, pro iniţiativă individuală şi anticomunişti. Sunt convinşi că fac bine, că sunt de partea „adevărului”, că luptă cu „ciuma roşie”, cu alte cuvinte, că ceea ce fac e eroic. Sunt inventaţi de doi vectori: securitatea şi ONG-urile. Securitatea îi aşează în teren aşa cum şahistul împinge pionii „la sacrificiu”, iar ONG-urile îi îndoctrinează în tot felul de seminarii. Fiecare îşi urmăreşte propriul interes: securitatea luptă pentru puterea ei - absurd de mare, iar oengiştii pentru bănuţii de zi cu zi. În fapt ei, urlătorii, sunt parte a lumii oengiste. Fiecare dintre ei e ţuţer pe la vreo asociaţie „de apărare”, „de luptă” sau „de implementare”. Asta le e meseria.

Urletul lor e sincer pentru că are în el o componentă a foamei. Ştiu că trebuie să urle tare şi credibil pentru că asta e pâinea lor. N-o fac, nu mănâncă. „Gura care nu spune o poveste nu primeşte mâncare” se traduce la ei cu „gura care nu urlă credibil nu mănâncă”. Sunt plătiţi direct proporţional cu decibelii pe care-i produc, dar chestia perversă e că banii le vin indirect. Nu le spune nimeni „mergi şi urlă că-ţi dau atâţia bani”. Nu, mecanismul funcţionează mult mai pervers: prima dată urlă, apoi vine un „om de bine” care le spune în romgleză ceva de genul „văd că la voi e rău cu ciuma roşie, aşa că o să vă sprijin lupta”. Şi le decartează ceva, un ban care, chipurile, e pentru sprijinul organizaţiei, a idealului, a tuturor. În realitate aia le e solda, iar ei trebuie să demonstreze că treaba e nasoală, că lupta e nasoală. Iar gradul de nasoleală e direct proporţional cu decibelii produşi.

De urlat nu urli aiurea. De-aia e nevoie de securitate, de omul „dă bine dă la sepepeu”. Ăla trece discret pe lângă „şăful” lor şi-i spune şoptit: „mâine pă strada X la numărul Y, băgaţi împotriva lu' Dorneanu, că acolo stă el”. Şi jap, apar fix când omul se întoarce obosit de la muncă. E o chestie care se repetă obsedant: „ţinta” trebuie intimidată, fezandată, speriată. Trebuie să audă şi prin somn „furia” lor. De-aici le vin banii şi, cine ştie, dacă vreun target e mai slab de nervi, poate-i scapă vreo palmă astfel încât „victima” să urle din toţi bojocii cum c-a fost martirizată şi astfel să mai crească finanţarea.

Tehnologia” protestului nu e nouă. În lumea germană de după Primul Război Mondial era o constantă a politicii, inventată de cei care, pe acea vreme, visau o lume marxistă. Aceleaşi forţe sunt şi acum în spatele limbricilor urlători, aceleaşi idealuri se doresc a fi impuse. Chiar dacă urlă împotriva „ciumei roşii”, idealul lor e adevărată lepră roşie a globalismului şi a comunismului „dă dreapta”, în care statul e înlocuit cu corporaţia. Şi-atunci şi şi acum, lupta care se dă nu e pentru un ideal, ci pentru control, pentru împingerea populaţiei în capcana unui cleşte ideologic, manipulat dibaci de isteţii din spatele scenei. Odată câştigat meciul, odată înrobite mulţimile, urletul grupurilor de presiune va fi înlocuit de „braţul legii” şi de miliţianul încruntat de la colţul străzii care va veghea cu fermitate ca tu, robul noii lumi, să nu faci nici măcar un pas greşit, în afara traseului desenat de stăpâni.

De-aceea vă spun cât se poate de sincer: când îi vedeţi că urlă, fiţi conştienţi că urlă a pustiu, că urletul lor e sărăcia şi robia voastră. În spatele urletului lor isteric e ambiţia stăpânilor lor care vă vor cu totul. Gândiţi-vă bine şi fiţi conştienţi că meciul e unul pentru trupurile şi sufletele voastre. Iar dacă acest meci va fi câştigat, pierderea voastră va fi totală. La fel ca şi câştigul lor.

sâmbătă, 19 ianuarie 2019

Economia şi oamenii

Există două tipuri de economişti: cei care se uită la economie ca la o maşină şi cei care-o privesc ca pe o fiinţă. Cei din prima categorie citesc indicatorii economici precum citesc kilometrajul de la maşină, în timp ce ceilalţi o fac aşa cum un medic interpretează nişte analize.

Să vă dau un exemplu: datoria publică. Primii vor atrage atenţia şi se vor isteriza că datoria publică e de peste 80 mld.$. Vă daţi seama? Pe vremea lui Ceauşescu aveam o datorie de doar 11 mld. $ şi-a durat un deceniu de foame ca s-o returnăm. Ce-o să facem acum când ea e de opt ori mai mare?

vineri, 18 ianuarie 2019

Postadevarul şi noua realitate

Întâlnirea Bilderberg de anul trecut a avut pe ordinea de zi şi un punct referitor la „Lumea post-adevăr”. Cu toate că era un subiect extrem de ofertant, poate cel mai important al întâlnirii, lumea i-a dat cu piciorul, a trecut peste el, lăsându-l în uitare. Dar degeaba încerci să laşi o pacoste în uitare deoarece ea nu te uită. Iar ceea ce vedem în jurul nostru e materializarea acestei nebunii.

vineri, 11 ianuarie 2019

Statul subteran - manual de funcţionare

Ieri, neavând ce face, mi-am spus că n-ar strica o cură de masochism prin expunerea la aburii otrăviţi ai UM Digi. Aşa am dat peste un ţărănuş cu greieri în călcâie, un fel de recrut care are acolo însărcinarea de a face emisiunea economică. Cei care nu ştiu cam despre cine e vorba(şi nu m-ar mira) ar trebui să-şi imagineze un fel de Moise Guran răsărit mai din curul Pământului, care pare a puţi prin telefon. E evident că n-am putut să stau mult expus aburului toxic, dar destul cât să-l văd pe ţărănuş cum combate el teza creşterii cotaţiei EUR: cică nu, n-ar fi treaba lu taica Isărescu, ci consecinţa directă a politicii dezastruoase a Guvernului. Să mori tu, măi ţărănuşule! Păi nu era la fel şi cu ROBOR-ul? Punem pariu că dacă Guvernul leagă impozitarea activelor şi de curs ajungem ca-n 2008 cu un EUR la 3.2 RON?

miercuri, 9 ianuarie 2019

Prin iţele cîţâite ale economiei

Dacă vreţi să vedeţi cum arată un circar cu aere de „om al cifrelor”, priviţi cu încredere şi umor spre Florin Cîţu. E arhetipul individului pe care-l găseşti la frâiele sistemului bancar autohton(vă reamintesc, a fost economist şef al ING): plin de sine, dând impresia unei cunoaşteri aprofundate, dar, în fapt, un individ superficial, privind economia cam la fel cum priveşte lăutarul indicaţiile ăluia care-i lipeşte bancnota pe chelie. A-l asculta pe Cîţu e pierdere de vreme. Asta, desigur, dacă-l asculţi în alt scop în afara celui de a râde de aberaţiile pe care le îndrugă. Dar destul cu caracterizările, cred că e mai important să lăsăm „cifrele” să vorbească de la sine.

marți, 8 ianuarie 2019

Lovitura de stat în desfăşurare

Vă spuneam în decembrie că, în jurul Crăciunului, urmează să se dea o lovitură de stat. O păsărică îmi şoptise că Plăvanul urmează să obţină, pe căi absolut ilegale, o bună parte a controlului puterii. Sincer, am fost destul de dezamăgit în momentul în care nu am văzut nimic. În fapt, evenimentele s-au întâmplat, dar nimeni nu şi-a dat seama.

În popor se spune că „un prost aruncă o piatră în apă şi zece înţelepţi se chinuie s-o scoată”. Cam în acest fel putem interpreta cele întâmplate. Însă e o interpretare superficială întrucât aici e vorba de împărţirea puterii în stat, iar scuza cu prostul deja nu mai ţine. Cum veţi vedea în continuare este un plan bine pus la punct.

vineri, 4 ianuarie 2019

Cu ROBOR-ul în proţap

Dacă ROBOR a greşit, atunci ROBOR să plătească.” Aşa aş sintetiza realitatea acestor momente. Şi-o să vă explic de ce.