Vremea fuziunilor

Anul trecut, când începuse febra fuziunilor bancare spaniole spuneam că va urma o perioadă similară pentru instituţiile financiare de pe Continent. Cu toate că erau îndeplinite condiţiile începerii unei regrupări de proporţii, încă nu s-a văzut mare lucru pe acest front. În afara curăţeniei generale din Spania, restul statelor au preferat să cadă pradă intereselor locale, ascunzând sub preş problemele propriilor bănci. Vinovăţia principală pentru acest comportament duplicitar aparţine în principal BCE, Comisiei Europene şi altor câtorva grupuri de presiune naţionale care efectiv nu înţeleg că ascunderea gunoiului este cea mai păguboasă metodă care are ca efect final adâncirea crizei.

Iată că, la mai bine de un an de la acel articol, avem parte de o nouă fuziune majoră, de data aceasta în Grecia: aceea dintre Alpha Bank şi EFG Eurobank. Personal cred că fuziunea a fost făcută ca urmare a problemelor celei de-a doua bănci, dar, desigur, aceasta este doar o percepţie cât se poate de personală(de altfel, din datele publicate până acum nu rezultă aşa ceva). Investitorul cheie al noii entităţi va fi Qatar Investment Authority, surse apropiate tranzacţiei vorbind despre o iminentă infuzie masivă de capital din partea acestora. Având în vedere că este o fuziune între a doua şi a treia bancă din Grecia, adică între două bănci care, teoretic, ar fi trebuit să concureze în procesul de înghiţire a jucătorilor mai mici de pe piaţa grecească, lucrurile par destul de precipitate.

Noua entitate va avea active totale de aproximativ 150 miliarde EUR, pasive de 80 de miliarde, aproximativ 2000 de puncte de prezenţă şi va remodela atât clasamentul bancar din Grecia cât şi pe cele din regiune. În România, prin însumarea cotelor de piaţă ale celor două subsidiare(Alpha Bank şi Bancpost) ne rezultă o entitate care s-ar situa direct pe locul trei, cu o cotă de piaţă de 9.2%. Desigur, experienţa ne arată că aceste date sunt valabile doar la începutul unei fuziuni. Pentru cei care mai ţin minte, fuziunea locală dintre Unicredit şi HVB Ţiriac a condus, de asemenea, la formarea celui de-al treilea jucător de pe piaţă, însă, în prezent, banca se află abia pe poziţia a cincea, cu cota de piaţă în scădere.

O fuziune este dificilă din cauză că unificarea business-urilor presupune armonizarea procedurilor şi normelor interne, optimizarea prezenţei teritoriale şi, nu în ultimul rând, restructurarea masivă a personalului, mai ales atunci când este vorba de două entităţi similare ca mărime. Toate acestea conduc, în prima fază, la o contracţie a cotei de piaţă, urmată de recuperări în cazul în care procesele descrise sunt încununate de succes. 

Dincolo însă de aspectele descrise, trebuie să marcăm faptul că fuziunile şi achiziţiile urmează să se intensifice pe piaţa bancară europeană. Autorităţile naţionale par a fi înţeles că nu prea mai sunt multe opţiuni şi, cel mai probabil, una din armele de luptă contra crizei va fi forţarea fuziunilor între entităţile locale. Nu vă gândiţi însă că aceasta este o metodă transparentă. Fără infuzii masive de capital din partea acţionarilor, metoda fuziunii este tot una menită a ascunde gunoiul şi a câştiga timp.

Re-postare: Adevaratul Steve Jobs

Liniste

Într-o gaură de lux, semi-ascunsă publicului, se coace următorul episod al istoriei. Trăim tensiuni, tragedii, neputințe, agitații, evenimente care ne distrag atenția de la cel mai important aspect al vieții, acela că trebuie să trăim și că trebuie să înțelegem cât mai mult din ceea ce trăim.

Cum azi m-am trezit fără chef de comentarii și trenduri, m-am gândit să vă ofer un moment de liniște care sper să vă placă.

La sfârșit de drum

"I have always said if there ever came a day when I could no longer meet my duties and expectations as Apple's CEO, I would be the first to let you know. Unfortunately, that day has come."  Așa sună justificarea celei mai răsunătoare demisii din istoria business-ului american: Steve Jobs pleacă de la Apple. O face, cel mai probabil, din cauza problemelor de sănătate cu care se confruntă.

Cu toate că nu sunt unul dintre admiratorii Apple, trebuie să fim conștienți de faptul că în acest moment s-a încheiat una dintre cele mai fabuloase cariere din business și tehnologie. Ce a însemnat Jobs e foarte greu de scris într-un articol. A cofondat Apple, producând prima explozie în domeniul computerelor personale. Este unul dintre creatorii interfeței grafice, adică a modului în care folosim în prezent computerele. De asemenea, îl găsim la originea procesării computerizate a textului, a calculului tabelar, a procesării audio și video. Fără a greși prea mult, putem spune că întreg mediul digital ar fi arătat cu totul altfel, probabil mult mai greoi, dacă n-ar fi existat Jobs. Îndepărtat pe nedrept din conducerea Apple în anii '80, a fondat NeXT, o companie puțin cunoscută, dar care a produs precursorul sistemului de operare de acum al produselor Apple. De asemenea, tot în cadrul NeXT a fost creat un client revoluționar de mail, capabil să încorporeze obiecte grafice sau audio, adică ceva foarte apropiat de cum folosim acum email-ul. În aceeași perioadă Jobs a mai dat o lovitură prin achiziția Graphics Group, diviziei de grafică computerizată a Lucasfilm. Aceasta s-a transformat în Pixar și este cunoscută în prezent pentru succesele răsunătoare ale lung metrajelor de animație Toy Story, Monsters, Cars, Ratatouille, Wall-E etc. În anul 1996, NeXT a fost cumpărată de către Apple, iar Jobs a revenit în companie. În scurt timp este numit CEO și urmează fabuloasa istorie care este deja mult mai cunoscută utilizatorilor produselor Apple. 

Nu cred că greșim dacă spunem că, prin demisia anunțată, domeniul tehnologic pierde unul dintre marii vizionari ai săi, în timp ce Apple pierde unul dintre principalele sale motoare. Nu-mi dau seama cât de dependentă este compania de Jobs, dar cred că putem fi siguri că el a încercat să reducă la minim această dependență. De asemenea, nu cred că putem evalua cât timp poate Apple să meargă înainte doar ca efect a inerției Jobs. Probabil, pentru a se asigura că totul va fi OK, Jobs a lăsat ceva produse aproape de stadiul de finalizare. Însă, chiar și așa, Apple nu va mai fi niciodată ceea ce a fost sub conducerea sa. Nu pot încheia decât cu dorința ca problemele de sănătate ale lui Jobs să fie rezolvate cumva, iar el să se poată bucura în continuare de rezultatele fabuloasei sale cariere.

Ce societate?

Am vorbit în mai multe rânduri despre faptul că societatea umană este în schimbare, despre faptul că actualul mod de organizare este depăşit şi despre falimentele care vor urma. Pentru că au fost şi unii care m-au acuzat de limbaj duplicitar m-am hotărât să încerc să creionez ceva mai clar modul în care văd eu lucrurile.

Voi începe cu o observaţie care, cred eu este de bun simţ: societatea actuală, indiferent de modul de organizare, nu mai poate răspunde necesităţilor individului. Prezentul ne-a arătat tot felul de forme de organizare: socialism, dictatură militară, democraţie, socialism de piaţă şi alte combinaţii ale acestora. Niciunul dintre aceste sisteme nu pare a răspunde cerinţelor individului contemporan, iar ca o dovadă a acestei realităţi avem fenomenele extreme ale realităţii. Baricade şi revolte sângeroase, răfuieli fără logică, vizite obsedante la psiholog, aglomeraţia din clinicile psihiatrice, apucături aberante, toate acestea nu sunt decât semne ale faptului că societatea nu merge în direcţia care trebuie. Mai mult, cred eu, există o presiune extremă pe care societatea o pune pe individ, presiune căreia este din ce în ce mai greu să-i facă faţă. O componentă esenţială a societăţii, liantul care a făcut de-a lungul timpului ca lucrurile să meargă sau să stea, este economia. Indiferent de forma de organizare, în mare, economia este aceeaşi(ştiu că această afirmaţie pare falsă, dar când spun economie mă refer la meta-framework-ul economic actual). Semnele de stagnare a societăţii se văd, de fiecare dată, în economie. Practic, putem spune că fenomenele economice sunt un leading indicator pentru cele sociale. Cu cât e mai mare amplitudinea unui fenomen economic, cu atât mai puternic se va reflecta ulterior în societate.

Privind retrospectiv putem să ne dăm seama foarte simplu de validitatea afirmaţiei anterioare. Numai dacă vom lua în considerare istoria crizelor secolului XX vom vedea cum, în urma fiecăreia, au apărut tot felul de reglementări sau restricţii care s-au manifestat nu numai la nivel economic, ci au avut ca principal impact modul de organizare a societăţii. Am luat ca exemplu secolul XX deoarece acesta a fost apogeul accelerării dezvoltării. Niciodată istoria nu a cunoscut o asemenea accelerare a dezvoltării umane şi, personal cred că nici nu vom mai cunoaşte foarte curând un asemenea tăvălug. Ceea ce au făcut arhitecţii societăţii secolului trecut(a cărei prelungire încă o trăim) a fost ca, pe baza experienţei istorice, să evite greşelile trecutului pentru a putea păstra stabilitatea în ansamblu. Numai că această strategie a avut două efecte la care nu s-a aşteptat nimeni. Primul şi cel mai evident este cel reprezentat de complicarea extremă a societăţii care se manifestă prin tensiunile generate la nivelul individului, individ care se simte din ce în ce mai strivit de propria existenţă. Cel de-al doilea efect, mai puţin vizibil de către unii, este cel reprezentat de ceea ce numesc eu deplasare haotică a polilor de putere. Pe la începutul secolului trecut, factorul politic era atât arbitru cât şi principal centru de putere. În acest fel, deciziile luate la nivelul conducerii unei ţări erau imediat puse în aplicare, iar combaterea unor fenomene se făcea într-un mod eficient. Treptat ca urmare a unor măsuri, puterea a început să migreze către entităţi externe celor administrative. Migrarea s-a făcut atât ca efect al unei necesităţi de liberalizare cât şi sub impulsul unor interese din societate. Partea proastă a fost că, în special în societatea americană, cea mai mare parte a transferului de putere s-a făcut într-un mod netransparent, prin intermediul lobby-ştilor şi al finanţărilor de campanie. Astfel, o bună parte a puterii a fost acaparată de entităţi economice sau de grupuri de interese economice. La prima vedere, aceasta nu pare a fi o cedare de putere deoarece SUA a fost gândită încă de la începuturi ca o democraţie liberală, în care economia este făcută de către entităţile private, statul având un rol minim. Ei bine, tocmai aici este problema deoarece măsuri nevinovate aparent au nivelat naşterea unor coloşi care, dincolo de dominaţia pe care o exercită pe segmentul lor de activitate, au avantaje incontestabile şi pe alte planuri datorită accesului facil la putere. În mare, fenomenul deplasării centrilor de putere s-a produs cam în toată lumea după scheme similare, conducând la scăderea puterii politice, slăbirea instituţiilor statului şi, în ultimă instanţă a statului în ansamblu. Astfel ne-am trezit că statele s-au transformat în entităţi manipulabile, labile şi conduse de măscărici sau, în cazul cel mai bun, de impecabili cititori de prompter.

Partea prostă a transferului de putere este faptul că entităţile capabile a manipula statul acţionează într-un mod egoist şi total lipsit de viziune. Apogeul acestui sistem a fost criza în care încă ne aflăm şi care pare fără ieşire. Ceea ce a declanşat criza actuală nu a fost cauzat, aşa cum greşit se spune, de lipsa de reglementare ci de proasta reglementare a unor domenii permiţând accesul doar a unor iniţiaţi pe nişte pieţe eminamente virtuale şi capabile să dea naştere unor grandioase construcţii financiare fără niciun fel de bază în realitate(sau, ca să fim corecţi, cu baze deosebit de fragile în realitate). Când bomba activelor toxice a explodat, arhitecţii acestei nebunii şi-au dat seama că "modul acoperit" în care au lucrat nu are baze. Ce dacă ţi-ai asigurat un activ dacă societatea de asigurări la care l-ai asigurat nu are cu ce să te despăgubească? Ameninţaţi cu dispariţia definitivă, băieţii din spatele sistemului s-au reîntors către stat cerând, prin metodele cunoscute de ei,  ajutor şi prezentând tot felul de pseudo-planuri de redresare. Cu alte cuvinte, au pasat statului piatra încinsă a problemelor cauzate de ei, convişi fiind că statul are resursele de a acoperi pagubele. Ei bine, aici au greşit-o deoarece buba este atât de mare încât niciun stat nu poate asigura acoperirea sa. Astfel, copiind programele dictate de băieţii deştepţi, statele s-au trezit supraîndatorate, cu economii care refuză să meargă şi cu perspectiva agravării în ansamblu a problemelor generate de criză. Aceasta este de fapt a doua etapă a crizei: statele neputincioase sunt incapabile să facă faţă crizei în timp ce manipulatorii din umbră sunt rămaşi fără soluţii de externalizare a propriilor probleme. Pe celălalt plan, tensiunile sociale se accentuează ca efect al politicilor de austeritate. Prima dată problemele apar în cercurile marginale, pentru ca uşor uşor să se generalizeze la nivelul întregii societăţi. Privite prin această prismă, răscoalele din Anglia sunt primele forme de manifestare. Fenomene similare celor din de-acolo vom vedea peste tot, probabil cu o înârziere de 6 luni-1 an. Reacţiile oamenilor de bine, cei care au ieşit cu mătura şi făraşul să cureţe distrugerile făcute de răsculaţi este ceea ce eu numesc inerţia socială. Deocamdată, marea parte a societăţii merge inerţial înainte pe fondul acumulării tensiunii. Răsculaţii au fost supapa care a cedat, însă, în cazul în care problemele fundamentale nu vor fi rezolvate, ceea ce urmează este explozia haosului.

Ajunşi în acest punct trebuie să ne întrebăm firesc, ce urmează. Care ar putea fi societatea care ar răspunde cel mai bine cerinţelor individului contemporan? Ei bine răspunsurile sunt extrem de greu de dat, dar falimentul societăţii actuale ne va obliga să găsim soluţiile naturale. Ceva ceva se întrevede încă de-acum, însă în zonele pe care noi le considerăm rudimentare din punct de vedere al arhitecturii societăţii. Mă refer, desigur, la zonele arabe unde o serie de revoluţii mai mult sau mai puţin provocate au declanşat fenomene puţin previzibile pentru cei care au stat la originea răzmeriţelor. Scenariul pentru Egipt, spre exemplu, era unul simplu: Mubarak pică, iar ţara este preluată de partidele din opoziţie, cei acceptaţi de occident şi lăsaţi să se manifeste de conducerea Egiptului. Surpriza este una de proporţii deoarece arhitecţii căderii lui Mubarak au ignorat o formaţiune ilegală: Frăţia musulmană. La nivel teoretic aceasta nu exista deoarece fusese interzisă de Mubarak. A continuat însă să se manifeste latent, iar odată cu aşa-zisa destrămare a regimului, a reapărut din ce în ce mai pregnant. Apogeul s-a petrecut în urmă cu câteva săptămâni când Fraţii Musulmani împreună cu o altă formaţiune de orientare similară, au reuşit să strângă în Piaţa Tahrir peste un milion de adepţi. Acesta este motivul pentru care adepţii doritorii de democraţie din Egipt au intrat în impas, iar alegerile libere de-acolo se tot amână. Probabil o turnură similară vom avea şi în Libia unde, chiar dacă occidentalii par a fi creionat succesiunea până la a patra linie, apariţia unor mişcări similare vor da peste cap planurile implementatorilor de dimocrasi. Acum se cuvine să ne punem o întrebare firească: oare de ce există o atracţie a oamenilor de-acolo către fenomene extreme, mai degrabă specifice evului mediu? De ce oare se înghesuie să sprijine mişcări totalitare(din punctul nostru de vedere)? Răspunsul cred că este dat de faptul că oamenii preferă să se subordoneze unui cod simplificat de reguli. Complicarea extremă a societăţii, legile din ce în ce mai stufoase, numeroasele excepţii aberant introduse pentru a servi unor interese din umbră, toate acestea reprezintă elemente fundamentale care contribuie la presiunea socială de care am vorbit până acum. Partidele musulmane promit introducerea unui cod legislativ bazat în exclusivitate pe sharia, ceea ce, pentru mulţi, reprezintă o eliberare, cu toate că introduce restricţii inacceptabile. Motivul pentru care asistăm la acest comportament paradoxal este dat de faptul că sistemul respectiv este uşor de înţeles, de respectat şi de aplicat. Această simplitate îi atrage pe oameni care se simt brusc eliberaţi de tensiunile induse de un sistem legislativ pe care nu-l înţeleg. V-aţi întrebat însă de ce n-ar fi de acord oficialii occidentali cu această frmă de organizare şi de ce când aud de sharia parcă ar auzi de dracu'? Personal, pe mine nu mă afectează de modul în care nişte oameni aleg să trăiască. Ei bine problema este că sharia desfiinţează noţiunea de dobândă. Ea, într-adevăr, poate fi oarecum ocolită, însă sistemul fracţionar este total incompatibil. Ori, în condiţiile implementării unor reguli care ar exclude marile interese financiare, tot lobby-ul, toată lupta pentru dimocrasi devine lipsită de sens. Însă să nu divagăm de la tema principală, anume aceea referitoare la noua societate.

Ceea ce putem învăţa de la naţiunile arabe este faptul că omul îşi doreşte mai multă simplitate. Este total lisit de logică să ai un cod de legi duplicitar, care să te pună în imposibilitatea de a te apăra. Mai mult, în societăţile dezvoltate, orice proces presupune costuri exorbitante, ceea ce a făcut ca accesul individului la justiţie să devină practic nul. În special în procesele comerciale poţi fi învins în cazul în care oponentul tău are bani să întindă procesul mai mult decât poţi suporta tu, astfel încât poţi fi forţat să ajungi la o înţelegere, chiar dacă aceasta este împotriva cursului logic, al adevărului.

Celălalt element care va forţa schimbarea societăţii va fi redistribuirea puterii. Politicienii marionetă au compromis esenţa statului şi, putem spune, au fost principalii vectori care au condus la încălcarea contractului social. Dar, la nivel teoretic, politicienii sunt emanaţia unor alegeri democratice. Ei bine, tocmai aici lucrurile par a nu mai funcţiona: restricţiile de tot felul care fac imposibil accesul individului la structurile de conducere au condus la formarea unor monopoluri politice. Spargerea acestor monopoluri devine obligatorie, iar aceasta cred că va conduce la o puternică redefinire a statului: pe de o parte vom asista la crearea unor instituţii absolut necontrolabile de catre politicieni, unde accesul se va face meritocratic(de ex. Justiţie), iar de cealaltă parte, statul se va sparge în bucăţi mai mici, aproape atomizate, puternic orientate către comunitatea locală. Rolul statului în economie va fi practic nul, iar sistemul de impozitare, probabil, va fi unul simplificat şi total transparent.

Dar cea mai mare evoluţie va fi cea de la nivelul sistemului financiar unde sistemul fracţionar îşi vede sfârşitul. Accelerarea dezvoltării din secolul trecut a făcut necesară apariţia unei pauze de respiraţie. Dezvoltarea de până acum este de ajuns, iar ceea ce trebuie să facem este să consolidăm această bază. În aceste condiţii, creşterea continuă impulsionată de sistemul fracţionar nu mai este necesară ci, mai mult, devine toxică. Acesta este falimentul sistemului fracţionar de care vorbeam într-un articol trecut. El nu mai este necesar şi necesită modificări radicale, care pornesc de la esenţa sa, anume banul. Banul nu va mai putea fi manipulabil şi va reprezenta un mijloc exclusiv de schimb având acoperire în ceea ce societatea oferă. Sistemul nu va mai fi raportat la o singură monedă ci la un concept căruia îi vor fi subsumate sistemele financiare dezvoltate la nivel local.

Cred că vom avea parte de o schimbare profundă a societăţii, poate una dintre cele care rămân marcate în istorie cu litere de-o şchioapă. Sistemul actual însă nu este pregătit pentru asta. Cu toate că sfârşitul îi este aproape, are nevoie de o ultimă sforţare, de o ultimă bulă a tuturor bulelor. Aceasta cred că va urma într-un termen forte scurt. Când vorbeam despre revenirea optimismului, exact la aceasta mă refeream, la ruperea completă de realitate a sistemului financiar actual urmată de imposibilitatea de a se autojustifica. Urmarea nu poate fi decât una singură: generalizarea nemulţumirilor şi saltul într-o altă dimensiune a istoriei. Postistoria se va dovedi o farsă, iar ultimul om are nevoie să scape din capcana postmodernă cu care a fost amăgit până acum.

P.S. A nu se confunda ceea ce am spus cu vreun libertarianism de orice fel. De asemenea, noul sistem financiar sunt convins ca nu va avea de-a face etaloanul-aur sau cu orice altă aberaţie a istoriei. 

Pe unde ne aflam?

Economia americană a demonstrat încă odată, dacă mai era nevoie, că viaţa pe steroizi nu e viaţă ci doar realitate virtuală. Odată stopată infuzia de doftorii, corpul inert începe să dea semne de reintrare pe panta declinului. Adevărata realitate pe care nu vrea s-o vadă nimeni este că economia americană trebuie să de dezumfle. S-a ajuns la un nivel aberant al consumismului care-şi trăieşte ultimele momente. Cu toate că pare incredibil, ultima sută de ani s-a bazat aproape exclusiv pe capacitatea de absorbţie a consumatorului american. Simplificând procesul economic de până acum, am putea spune că dacă în loc să cumpere îngheţata cu găleata, americanul  ar fi cumpărat cu cana, aceasta ar fi indus o tragedie pe pieţe. Invers, dacă un  trend ar fi indus  consumatorului american un comportament de cumparare a unei cantităţi duble de îngheţată, aceasta ar fi transmis pieţelor un sentiment pozitiv.

Este cred clar pentru toată lume că sistemul USA-centric se află la apus. Alternativa altcineva-centric, unde în locul lui altcivena putem pune China, India, Brazilia s.a.m.d. nu ţine nici ea. Drumurile au fost deja bătute, iar înlocuirea unui tătuc cu altul nu cred că ar avea vreun efect pozitiv şi asta în ciuda faptului că ţări precum China îşi aşteaptă nerăbdătoare locul la manete. În aceste condiţii oare către ce ne îndreptăm?

Deocamdată, SUA şi UE au început jocul de-a aruncatul pisicii moarte dintr-o curte în alta. UE spune că SUA e elementul sensibil, în timp ce SUA arată cu degetul către băncile europene. Cine e de vină nu ştiu cât de mult contează. După ce s-a produs dezastrul, puţin mai contează cine e vinovatul în condiţiile în care sistemul pare ireversibil. Ceea ce încearcă şi unii şi ceilalţi este să iasă cu faţa curată. Americanii, cunoscând vulnerabilităţile sistemului bancar european încearcă să provoace aici un dezastru. Cei care cred că articolul de săptămâna trecută din Daily Mail a fost ceva întâmplător, opera unor ziarişti descdreieraţi, se înşeală. A fost un şah dat UE deoarece declanşarea unui dezastru aici ar putea da o libertate mai mare de acţiune autoritrăţilor americane(spre exemplu, o nouă impulsionare a economiei cu pseudo-bani). Numai că aceasta este o judecată pe jumătate adevărată deoarece un dezastru în Europa ar genera un răspuns pe măsură şi în SUA. O altă alternativă urmărită de americani ar fi forţarea UE să pompeze bani în bănci după modelul TARP. Aceasta ar folosi celor de peste Ocean ca justificare a faptului că măsurile economice pe care le-au luat până acum au fost justificate şi ar putea impulsiona formarea unui nou orizont de speranţă(a se citi umflarea unui nou balon).

Personal merg pe varianta ultimului scenariu. Nu cred că e nimeni pregătit de reintrarea în tranşee acum. Ceea ce trebuie însă remarcat e faptul că ne aflăm foarte aproape de sfârşitul unui drum. Uşor, uşor jocul de-a economia dă semne de oboseală definitivă. Actualele modele economice sunt deja depăşite  de realitate. Chiar dacă deocamdată nu se văd, semnele unui nou model, mult mai descentralizat şi mult mai puţin dependent de "lumina" unor auto-desemnaţi ca proprietari ai turnului de fildeş, încep să se întrevadă din ce în ce mai clar. Deocamdată însă recomand o atenţie sporită. Sistemul economic se va prăbuşi în momentul în care sistemul fracţional va falimenta. Iar acest faliment generalizat cred că este aproape şi, cred eu, inevitabil.   

Romania fara speranta

N-aş mai fi vrut să scriu despre România, mai ales din cauză că avem de-a face cu un context internaţional destul de complicat, în care efectele despre care vorbeam în urmă cu doi ani încep să se facă simţite. În faţa unei asemenea imagini, a te apleca asupra României pare pur şi simplu o pierdere inutilă de timp. Cu toate acestea, cred că uneori este util un asemenea exerciţiu, mai ales prin prisma faptului că prostiile făcute, infinit mai mari decât în alte părţi, produc efecte mult mai categorice.

Cum bine ştiu cei care-mi citesc blogul, de la începutul crizei autohtone am fost adeptul unei soluţii radicale, în care cei care au făcut excesele să fie lăsaţi să plătească. Pe vremea aceea, dacă mai ţineţi minte, un individ ne atrăgea vehement atenţia că trebuie să plătim deoarece, chipurile, el ne-ar fi scos din comunism. În locul unei politici corecte, care ar fi presupus asumarea greşelilor făcute de fiecare, România a ales cea mai periculoasă cale, anume transformarea unei componente importante a datoriei private în datorie publică. Sunt mulţi care susţin că acesta era preţul pe care trebuia să-l plătim pentru accesul nostru la lumea civilizată. Acestora le-aş pune în vedere studierea Islandei, mai precis a tacticii adoptate de această ţară în lupta cu marile forţe de pe piaţa financiară. Nu vă voi spune decât că, cel mai grav efect al tacticii corecte pe care au adoptat-o a fost ... retragerea lanţului McDonalds din ţară. Într-adevăr, tragic! :-) 

Revenind la România, primul element la care trebuie să ne uităm este creşterea galopantă a împrumuturilor pe termen scurt. Astfel, în trimestrul doi al anului curent s-a consemnat o datorie totală pe termen scurt de 21.4 mld. EUR. Comparaţi această valoare cu cele 22 mld. EUR cât reprezenta datoria pe termen scurt a ţării în decembrie 2008, pentru a înţelege că, de fapt, în aceşti trei ani de la începerea crizei, România nu a făcut altceva decât să se învârtă în cerc. Numai că această tură de cerc a costat peste 20 mld EUR datorie publică şi numeroase sacrificii inutile care au produs contracţii economice galopante cu efecte puternic negative pe termen mediu şi lung. 

Şi pentru că am vorbit despre contracţii economice, ar trebui văzut exact unde ne aflăm acum. Guvernul şi agenţii de marketing ai actualei puteri urlă din bojoci că economia a crescut cu 1.4% în termeni anualizaţi(întrucât creşterea faţă de trimestrul anterior e rahitică, nu prea mai aduc vorba de acest indicator inventat numai de prostia lor). Însă, dacă vom contrapune acestei creşteri creşterea datoriei pe termen scurt cu peste 30%, din care o componentă importantă este cea guvernamentală, vom înţelege că ne aflăm pe un drum înfundat. Mai grav este că, în condiţiile deteriorării puternice a climatului internaţional, dependenţa României de finanţarea externă se accelerează, fapt care nu ne poate conduce decât către o aterizare forţată. Această realitate, dublată de posibilitatea de a ni se refuza o nouă asistenţă a FMI exact în momentul în care aveam cea mai nevoie mai mare de aceasta, pare ne conduce iremediabil către o plonjare liberă în prăpastie. 

Pe la începuturile crizei am atras atenţia că cel mai bun lucru pentru România ar fi corecţia cursului pentru protejarea producţiei interne, descurajarea importurilor şi încurajarea exporturilor. Spuneam atunci că, în cazul în care nu se va proceda aşa, vom avea parte de o corecţie a veniturilor de natură salarială, urmată de o nouă diminuare a acestora prin intermediul inflaţiei pentru ca, până la urmă, să se constate că drumul a fost greşit şi trebuie corectat cursul. Acum suntem în pragul celei de-a treia etape, iar cea de-a patra nu cred că va mai exista.

Motogoog

Nici nu s-a uscat bine cerneala pe acordul de preluare a Nortel şi Google a dat lovitura într-o tranzacţie de trei ori mai scumpă, anume achiziţionarea Motorola Mobility. Compania al cărei nume, într-o vreme de mult apusă, era echivalent cu noţiunea de comunicaţie mobilă, părea a avea o revenire timidă pe piaţă după mai mulţi ani de evoluţie într-un suspect con de umbră. Droid-urile, cu toate că reţinuseră atenţia presei de specialitate, nu au reuşit să repună compania pe valul de creştere sperat. 

Google părea a fi intrat în corzi după ce consorţiul condus de Apple a reuşit să-i sufle la mustaţă achiziţia Nortel, mai precis a tezaurului de aproximativ 6000 de patente. În acel moment mulţi analişti dădeau puţine şanse de supravieţuire Android-ului din cauza lipsei controlului asupra unor patente esenţiale.  Privind prin prisma recent anunţatei tranzacţii, cred că este clar pentru toată lumea că Google se afla deja în negocieri destul de avansate cu Motorola. Pierderea Nortel a fost un moment în care Google a jucat genial rolul colosului îngenuncheat. Mai că apăruseră şi bocitoarele care să plângă îngroaparea întregului business mobil al celor din Mountain View. Achiziţia Motorola însă a fost adevărata lovitură de maestru: peste 17000 de patente la care se adaugă aproximativ 7500 de patente în pending nu fac altceva decât să consolideze Android-ului. Cu această achiziţie, Google pune punct într-un mod categoric tuturor controverselor legate de viitorul său pe tărâmul mobilităţii.

Există însă şi un revers al medaliei. Motorola este un constructor de telefoane, domeniu care, cu siguranţă, nu va fi ignorat de Google. Controlul atât al software-ului cât şi al hardware-ului nu poate conduce decât la o mai bună calitate a produsului final, la apariţia unor funcţii novatoare şi, mai mult, la o imagine infinit mai solidă în faţa propriilor clienţi. Însă, această poziţie nu se împacă deloc bine cu parteneriatele pe care le are cu producătorii de telefoane mobile, în special Samsung sau HTC, constructorii care, până la urmă, sunt cei responsabili pentru impunerea Android-ului. Andy Rubin a încearcat să înlăture  orice speculaţie în această privinţă prin intermediul unei declaraţii destul de categorice în îşi care reafrmă angajamentul de a oferi cele mai bune servicii partenerilor săi. Nu este însă foarte sigur că cei de la Google vor reuşi să împace şi capra şi varza, mai ales în condiţiile ascuţirii concurenţei pe piaţa de profil. 

Întrebarea care se pune în acest moment este dacă nu cumva Google devine prea mare. În acest moment sunt în desfăşurare investigaţii ale autorităţilor anti trust atât în SUA cât şi în Europa. Recenta achiziţie nu face altceva decât să dea apă la moară celor care reclamă dominaţia din ce în ce mai categorică a Google, iar zgomotul produs de mişcarea aceasta nu poate rămâne fără ecou. Dacă privim însă la ceea ce va însemna în viitorul apropiat comunicaţia mobilă putem spune că piaţa este încă în formare. Asistăm la apariţia jucătorilor cu adevărat globali care integrează absolut totul. Cei care ştiu să se mişte acum îşi pot asigura o bucată generoasă din viitoarea plăcintă a comunicaţiilor globale. Rămâne de văzut dacă autorităţile au aceeaşi viziune. Personal sunt sceptic cel puţin în legătură cu reacţia celor din UE, unde lobby-ul operatorilor tradiţionali de comunicaţii poate înclina serios balanţa. Trendurile cred că sunt clare în piaţă, iar operatorii tradiţionali nu sunt pregătiţi pentru schimbare. Aceasta înseamnă că, până la lupta pentru supremaţie globală, vom avea numeroase fault-uri tehnice din partea operatorilor tradiţionali care, din punctul meu de vedere, sunt exponenţii trecutului. Dar despre aceste aspecte, cu siguranţă vom mai discuta în viitorul apropiat.

Diversification Is for Idiots

Inceputul epocii fluturilor

După căderea în masă a titlurilor băncilor europene, oficialii au găsit cauza certă a acestui dezastru: short selling-ul. Cu alte cuvinte, nu mizeriile din contabilităţiler băncilor, nu activele neperformante pseudo-externalizate, nu celelalte detalii scandaloase sunt vinovate pentru cotaţiile băncilor, ci un instrument al pieţei de capital.

Aşa se face că autorităţile din Spania, Franţa, Belgia şi Italia, pentru a combate toxicitatea acestui instrument, au hotărât nici mai mult nici mai puţin decât interzicerea short selling-ului pe titlurile unor bănci. După ce titlurile unora dintre cele mai mari bănci europene au cunoscut senzaţia neplăcută a căderii în gol, taica statu' mai întinde o nesperată mână de ajutor. Partea proastă e că iniţiatorii aberantei măsuri trăiesc cu impresia că, interzicând tranzacţionarea short pe titlurile respectivelor bănci, interzic şi căderea titlurilor. Fals, aş spune, iar viitorul cred că-mi va da dreptate.  

Nu fac parte dintre fanii declaraţi ai short selling-ului, dar trebuie să recunoaştem că nu este nici pe departe atât de toxic pe cât încearcă duşmanii săi să-l facă. Mai mult, sunt unul dintre cei care cred că, într-o anumită măsură, short selling-ul nu face altceva decât să reducă volatilitatea pieţelor. Desigur, sunt numeroase argumente pro şi contra şi nu cred că are sens să le înşir acum aici. Marea dilemă pe care o trăiesc acum este alta: dacă înţelepţii pieţelor de capital din Europa au ajuns la concluzia că short selling-ul este toxic, de ce l-au interzis numai pentru titlurile unor anumite societăţi şi nu l-au interzis pentru toate titlurile? Nu sună a discriminare? 

S-au mai încercat măsuri similare de la începuturile crizei, iar experienţa a arătat că n-au condus nicăieri. Dezamăgirea profundă pe care o trăiesc e aceea că acest continent, cu fiecare zi care trece, este condus de prostovani din ce în ce mai mari care iau măsuri din ce în ce mai aberante. Dar, până la urmă trebuie să ne bucurăm. Prostia este bunul care, atunci când e speculat, produce cele mai mari profituri. Începe epoca fluturilor: a fluturilor din capul prostovanilor aflaţi la manete. 

Londra 2011AD

Un om stă şi plânge lângă maşina carbonizată în urma uneia dintre numeroasele răzmeriţe. Imaginea lui spune totul: trăieşte din greu şi, cel mai probabil, maşina nu era asigurată. Ea făcea diferenţa între el şi cei care se revoltă vocal. Câteva zile mai târziu, o altă imagina face turul presei londoneze: un bătrân care face comerţ cu mobilă de cinci generaţii a pierdut totul. Stă trist încadrat de doi tineri, probabil nepoţii săi. Magazinul său din Croydon a fost incendiat; imaginea imensei clădiri arzând le-a amintit multor londonezi de cel de-al doilea război mondial, când clădirile se prăbuşeau sub teroarea bombelor "paraşutate" de aviaţia germană. Astăzi imaginea nu arată cu mult diferit, însă atacatorul nu mai răspunde comenzilor unui dictator nebun ci reacţionează violent la presiunea pe care o simte.

Privind din celălalt punct de vedere, lucrurile par a avea o justificare. Puţini ţin minte că, în urma atacurilor teroriste de le metroul londonez, poliţia a început să aibă un comportament abuziv atât cu cine trebuie cât şi cu cine nu trebuie. Dacă vă mai amintiţi, atunci poliţia a reuşit performanţa să omoare un tânăr brazilian absolut nevinovat doar pentru că semăna cu portretul robot al unui terorist. Ce s-a întâmplat în urma acelui incident? Mai nimic. În urmă cu câteva zile, un alt tânăr a fost împuşcat total aiurea de poliţie. N-avea nicio vină şi iniţial poliţia a îmncercat să muşamalizeze incidentul. Aceasta a fost picătura care a aprins periferia înfometată. În general sunt tineri, proveniţi din familii de imigranţi, la a doua sau a treia generaţie. Dincolo de frustrările generaţiilor trecute, suferă din cauza presiunii sociale căreia trebuie să-i facă faţă. Sunt săraci care au moştenit obiceiurile părinţilor lor, obiceiuri ciudate pentru cei din jur. Nimeni nu înţelege de ce insistă să se închine la ore fixe, de ce femeile lor umblă acoperite, de ce poartă turbane ciudate, de ce-şi lasă bărbi s.a.m.d. Dar cel mai greu e că nimeni nu înţelege că ei nu mai sunt părinţii sau bunicii lor. Ei sunt cetăţeni cu acte-n regulă care nu mai pot îndura umilinţele peste care au trecut ai lor părinţi sau bunici. 

A fost mult timp un război înăbuşit din faşă. Un individ din această categorie se răzbuna scriind un graffiti jignitor sau spărgând o vitrină. Era pe loc arestat, iar totul părea a se rezolva. Cu toate că la nivelul societăţii lucrurile păreau OK, tensiunea creştea la cote inimaginabile. A explodat în urmă cu ceva ani în Franţa. Nimeni n-a înţeles atunci de ce sau, mai bine spus, nimeni n-a vrut să înţeleagă adevăratele cauze. În Anglia, aceleaşi categorii sociale probabil aplaudau revoltele, dar ştiau că sistemul de-aici nu e atât de permisiv precum cel de peste Canal. Ce s-a întâmplat în urmă cu câteva zile odată cu împuşcarea tânărului a fost elementul declanşator al revoltelor. Celălalt vector a fost, cu siguranţă, foamea. Sunt oameni pentru care ziua de mâine înseamnă un nou chin, o nouă zi în care trebuie să găsească mâncare pentru supravieţuire. Aşa a început în Tottenham. Apoi nebunia a cuprins periferia. Enfild, Hakney, Brent Cross, Ealing, Brent Cross, Notting Hill, Catford, peste tot au început să izbucnească incendii, să fie vandalizate magazine şi să explodeze nebunia pe străzi. Poliţia a fost depăşită şi a privit cu neputinţă nebunia din Croyton. S-a regrupat la Clampham Junction deoarece lucrurile ameninţau să cuprindă centrul Londrei. Între timp au suplimentat forţele de poliţie cu trupe aduse din provincie reuşind să inunde Londra cu peste 16000 de agenţi. Astfel au reuşit să asigure Londrei o noapte fără incidente. 

Numai că, dacă la Londra a fost linişte nu acelaşi lucru s-a întâmplat în restul ţării. Manchester, Birmingham sau Liverpool au avut parte de experienţe similare numai că, de data aceasta, în plin centru, nu la periferii. Au fost operate arestări masive, dar e extrem de greu să-i identifici pe atacatori. Marea majoritate ştiu cum să evite CCTV-ul londonez, iar faţa nu şi-o arată decât cei care vor să se transforme în eroi sau în lideri ai mişcării.

Nu voi mai insista prea mult cu prezentarea ostilităţilor pentru că lucrurile se repetă după acelaşi pattern. Deocamdată n-avem de-a face decât cu răscoale spontane. Nu sunt revoluţii pentru că nu au o doctrină, dar, cu siguranaţă, peste ceva timp va exista şi aceasta. Cel mai probabil lucrurile se vor calma sub imperiul fricii, însă vor fi departe de a fi rezolvate. Ceea ce trăiesc fostele puteri coloniale este o răzbunare a coloniilor. Oamenii aceia nu pot fi integraţi în societatea occidentală. Mi-e greu s-o spun, dar consider că e imposibil să-i pretinzi unui membru al unui trib amazonian să asculte Bach. Cu siguranţă nu-i va plăcea! La fel şi în aceste cazuri, e extrem de greu să le explici acestor oameni cum e cu democraţia. Ei traiesc enclavizaţi şi sunt sufocaţi de binefacerile libertăţii. Mai mult, criza economică le-a tăiat raţia cu care se obişnuiseră şi i-a împins în disperare.

Privind în istorie putem lesne constata cum mişcări similare celor la care asistăm în prezent sunt premergătoare marilor revoluţii. Aşa cum am mai spus-o lipseşte un singur liant, anume doctrina. Când şi aceasta va apărea vom avea parte de evenimente interesante care mi-e teamă că se vor desfăşura la scară planetară.

Restul e tacere

Citigroup -16.42%, Bank of America -20.32%, JPMorgan Chase & Co -9.41%, Morgan Stanley -14.49%, Goldman Sachs Group Inc. -6.01%, UBS AG (USA) -7.15%. Fie că vă vine să credeţi sau nu, acestea sunt rezultatele unei singure zile de tranzacţionare. Chiar dacă punem această evoluţie pe seama isteriei, a hazardului(trebuie să fii totuşi cam nebun să iei această ipoteză în consideraţie) sau a fricii, rezultatele ies în evidenţă şi te fac să-ţi pui întrebări serioase. Oare care poate fi cauza acestei evoluţii violente?

Indiferent cum am privi lucrurile, cred că putem cădea la învoială asupra faptului că principala cauză a acestor reacţii isterice este neîncrederea. Deocamdată neîncrederea se manifestă în rândul investitorilor pentru ca încet încet să se transfere clienţilor. Pentru o instituţie bancară, neîncrederea este principala cauză a căderii, a dezastrului. Este scenariul care momentan se află în prima fază de manifestare, pe burse. În mod normal, sănătatea unei instituţii bancare poate fi demonstrată cu argumente fundamentale, însă, în cazul marilor bănci nu prea mai e mare lucru de demonstrat. Mai mult, suntem în pragul izbucnirii unor scandaluri deosebit de zgomotoase. Primul deja a fost marcat de chemarea în instanţă a Bank of America de către AIG. Motiul? Frauda masivă în ceea ce priveşte creditele ipotecare. Chiar dacă mulţi credeau că subiectul fraudelor care au stat la baza dezvoltării imensei bule imobiliare a fost uitat, iată că revine cu forţă în atenţie şi promite procese spectaculoase.

Nu putem să nu constatăm cum criza revine în curtea celor care au provocat-o, după un pattern pe care l-am descris în urmă cu doi ani, pe vremea când marile bănci americane erau ajutate cu generozitate de către insider-ul Paulson. Nivelul este însă altul, iar SUA şi-a pierdut capacitatea de a le ajuta. Este marele risc al perioadei următoare: o explozie nucleară pe piaţa instituţiilor financiare cu dezastruoase implicaţii sistemice. Întrebarea care se pune nu este dacă ci când se va întâmpla. Momentan ar mai fi ceva instrumente de cosmetizare a realităţii. Mă aştept ca politicienii să apeleze cu generozitate la ele pentru a amâna nu cu mult timp răfuiala finală.

P.S. Priviţi cu atenţie către Londra! A început să se vorbească de scoaterea armatei pe străzi.

Incotro?

În timp ce toată lumea se întreabă cum vor reacţiona pieţele în urma degradării ratingului SUA, cred că întrebarea de bază este alta, anume dacă lumea va rezista acestui episod. Desigur, atunci când mă întreb dacă lumea va rezista nu ma gândesc la vreun scenariu apocaliptic ci, mai degrabă, dacă lumea pe care o ştim acum va putea rămâne neschimbată. Trăind în zodia breaking news putem foarte uşor să considerăm că avem de-a face doar cu o nouă ştire care, aşa cum ne-am obişnuit, se va dizolva sub presiunea altor evenimente pe cale de a se naşte.

Privind retrospectiv, putem observa cum a evoluat toată această criză: de la un dezastru financiar acoperit cu voioşie de către state, spre o pseudo refacere urmată de o revenire brutală cu picioarele pe pământ. Dar, aşa cum probabil îşi amintesc cei care mi-au citit blogul de-a lungul timpului, actuala înrăutăţire a situaţiei a fost intuită de subsemnatul  pe vremea când mulţi experţi tele-comentatori se băteau pe burtă cu prognoze bombastice privind economia şi revenirea în forţă a creşterii pe toate liniile. Actualitatea ne arată că situaţia se complică de la o oră la alta. Actorii politici din SUA observă de-abia acum cu stupoare cum un joc politic stupid a retrimis în recesiune economia mondială. Dincoace de Ocean, Europa îşi trăieşte complexele la un nivel nemaiîntâlnit până acum. Grecia, Portugalia şi Irlanda par acum probleme minore. Intrarea în forţă a greilor Italia şi Spania a complicat extrem de mult siuaţia. A treia şi a patra economie a Continentului gâfâie din greu, ceea ce ne sugerează că jocul devine din ce în ce mai complicat. După colţ, îşi aşteaptă intrarea pe eşafodul pieţelor Franţa, ţară care a ştiut până acum să obtenebreze cu iscusinţă multe din găurile negre ale propriei economii. Aceasta însă nu cred că o va feri de judecata ultimă.

Într-un asemenea scenariu complex, Banca Centrală Europeană a ales să se amestece pentru, nu-i aşa, menţinerea stabilităţii. În urma unei reuniuni de urgenţă s-a hotărât ca ECB să devină cumpărător activ al datoriilor ţărilor cu probleme. O măsură similară luase şi FED-ul în urmă cu ceva vreme, pentru a stabiliza SUA. Cum bine ştim, nu s-a rezolvat mare lucru, singura reuşită fiind agravarea problemelor economiei. Acelaşi lucru se va întâmpla şi în Europa, numai că la un alt nivel deoarece deosebirile dintre FED şi ECB sunt imense. Niciodată un stat american nu va trage de urechi FED pentru că a ajutat economia SUA. În Europa însă, vor fi nenumărate state care vor reproşa vocal acuzând ECB că-şi bate joc de banii propriilor contribuabili.

Asia nu se simte nici ea prea bine deoarece este dependentă de marile economii. Chiar dacă există numeroşi susţinători ai ideii mutării centrului de greutate al lumii economice în acea zonă, cred că este încă mult prea devreme. Pentru a se întâmpla aşa ceva, China ar fi trebuit să trăiască prin ea însăşi, să-şi echilibreze piaţa internă şi să încerce să distribuie o parte din bunăstarea de care dispune. Este adevărat că până acum, lucrurile au mers în sus penru chinezi, dar, structural, China este legată ombilical de SUA şi UE. Fără pieţe de export, China se poate reîntoarce în întuneric. Ar exista o speranţă în cazul în care liderii săi vor înţelege că adevăratul diamant pe care-l au la dispoziţie este propria piaţă internă. Dacă vor reacţiona în timp util vor putea evita derapajul, însă sunt sceptic în această privinţă. Nu trebuie decât să ne uităm la economiile asiatice care au traversat de mult dilema în care se zbate China de azi. 

Aş putea continua mult cu  înşiruirea problemelor însă cred că este clar pentru toată lumea că ne aflăm într-un peisaj din ce în ce mai dezolant. Mai grav e că problemele economice sunt dublate de cele sociale. Violenţele şi mişcările sociale din Grecia încep să aibă acum ecouri. Ceea ce se întâmplă în suburbiile Londrei reprezintă un argument care mă face să cred că mişcările sociale sunt abia la început. Avem de-a face cu un element care cred i-a pus pe jar pe mai marii lumii. Evitarea unui episod social violent în interiorul marilor economii va deveni un element prioritar, ceea ce va face ca în curând să asistăm la decizii radicale. Vor fi măsuri pripite care vor creea doar iluzia stabilităţii şi vor face posibilă apariţia unui nou impuls iraţional. Tind să cred că ne vom îndepărta din ce în ce mai mult de fundamente şi vom sfârşi într-o situaţie infinit mai complicată decât cea actuală. Şi, până la urmă, vom avea parte de un recurs la realitate care va fi deosebit de dureros. De-abia atunci vom înţelege cum stăm cu adevărat şi vom conştientiza care sunt reformele de care avem nevoie.

Unde suntem?

Pentru întrebarea din titlu puteți primi o groază de răspunsuri, fiecare dintre ele ținând, mai degrabă, de percepția personală a interlocutorului. Pentru a evita o intrare pe teritoriul nisipurilor mișcătoare vă propun să revenim la datele de bază, date care nu pot fi manipulate și care ne pot ajuta să ne formăm o imagine obiectivă.

Voi începe cu Baltic Dry Index deoarece este unul dintre indicatorii preferați de mine. Fără prea multe comentarii, putem spune că se observă cu ochiul liber cum valoarea acestuia se duce către minimele atinse în 2009. Valorile atinse de indicator nu dau prea multe șanse evoluțiilor economice viitoare.

  

Întrucât nu de puține ori am fost criticat pentru insistența mea în ceea ce privește BDI, vă  voi prezenta mai jos un alt indicator puțin cunoscut la noi, dar deosebit de relevant. Este vorba de OECD CLI(Composite Leading Indicators), un indicator care, până acum, a anticipat deosebit de bine crizele pe care le-am parcurs. După cum puteți observa din graficul de mai jos, ultimele valori înregistrate sugerează intrarea pe o pantă descendentă.

Coroborând cele două informații cred că ne putem face o imagine clară despre nivelul la care suntem. Concluziile vă las să le trageți singuri.

Revenirea crizei bancare

Dacă aveați impresia că lucrurile s-au stabilizat pe piața bancară nu sunteți altceva decât o victimă a falselor percepții induse de oficiali și media. Chiar dacă a existat un moment în care lucrurile păreau a fi rezolvate, gunoiul înmagazinat (ca rezultat al exceselor trecutului) nu are cum să dispară ca prin farmec. El există și, supărător pentru bancheri, continuă să producă efecte.

Nu este vorba despre o zonă anume. Situația este similară peste tot în lume. Desigur, așa cum vom vedea în continuare, sunt zone în care lucrurile arată mai rău, iar altele unde forțele din spatele instituțiilor financiare reușesc să păstreze aparențele.

Primul lucru care sare în ochi este hotărârea băncilor de a disponibiliza personal. Dacă stăm să ne gândim, acțiunea are o logică: este singurul mod în care mai pot fi reduse costurile. În condițiile în care activele toxice din magazie n-au nicio șansă de ușurare a costurilor, cheltuielile salariale sunt relativ ușor de controlat. Mai mult, în condițiile în care piețele mature deja sunt sărăcite în oportunități, dar bogate în costuri, are mult mai mult sens să disponibilizezi aici și să încerci să profiți de creșterea emergenților. Așa se face că, spre exemplu, HSBC a anunțat un plan de disponibilizare a 30 000 de angajați în Europa în paralel cu investiţii masive pe piețele emergente. HSBC însă e un caz fericit care a absorbit relativ bine criza. Barclays au anunţat şi ei o subţiere cu 3000 a numărului de angajaţi după ce numai anul acesta a concediat 1400 de angajaţi. Aceeaşi decizie a fost anunţată şi de către alte bănci europene precum Credit Suisse AG sau UBS.  Pe Wall Street, băncile sunt într-un continuu proces de restructurare a business-urilor pentru a se mențime pe linia de plutire. Cum bine știm, business-ul bancar are de-a face într-o proporție covârșitoare cu încrederea. În momentul în care ea zboară, poți avea cei mai solizi indicatori financiari că deznodământul e același. Acesta este motivul pentru care procesul de restructurare a personalului se face, de cele mai multe ori tăcut, fără valuri; aceasta în ciuda faptului că vorbim de cifre destul de mari.

Și pentru că am adus vorba despre încredere poate că ar fi util să vedem ce s-a întâmplat ieri în Italia deoarece este un element prevestitor pentru fenomene care, cred eu, vor readuce cu picioarele pe pământ toți apologeții creșterii fără fundamente. În primul rând s-au consemnat scăderi puternice ale tuturor acțiunilor băncilor cotate. Astfel, Intesa Sanpaolo(cea mai mare banca de retail din peninsulă) și Banca Monte dei Paschi di Siena(cea mai veche instituție bancară din lume) au căzut cu 7.8% fiecare. Pentru o singură zi de tranzacționare este enorm. Dar cel mai prost s-a comportat Unicredit(cea mai mare bancă italiană după active) care a fost suspendată de la tranzacționare din cauza volatilității mari a titlurilor sale. Aceasta sugerează  o nervozitate extremă, dacă nu cumva informaţii care au răsuflat în piaţă(nu am această informaţie, dar poate fi o cauză). Cu toate că parametrii stress test-ului european nu au scos în evidență probleme în băncile italiene, se pare că sunt foarte multe necunoscute acolo.

La noi lucrurile nu stau departe de realitatea externă și aceasta indiferent de ceea ce afișează bancheerii. Pe segmentul de retail singurele oportunități sunt pe piața refinanțărilor. Aceasta implică însă scăderi de prețuri pentru atragerea unor clienți buni, dar nimeni nu garantează că, în cazul unui nou derapaj, acești clienți își vor păstra bonitatea. Segmentul profesiilor independente a fost supralicitat, iar microîntreprinderile sunt deosebit de riscante. La fel si IMM-urile. Pe corporate concentrarea se face pe clienţii existenţi, cei cu un istoric destul de bine cunoscut bancherilor şi cu un comportament previzibil. Nu cred că există bănci dispuse să facă achiziţii substanţiale în niciun segment ci, mai degrabă, să-şi conserve cota de piaţă. În aceste condiţii, structura teritorială a reţelelor bancare autohtone atârnă ca un bolovan şi, cel mai probabil, în perioada următoare vom consemna restrângeri de activitate şi disponibilizări. Raportându-ne la realităţile din teren, tind să cred că în următoarea perioadă ar urma să se desfiinţeze cel puţin  800 de puncte de prezenţă cu un impact de 3000-5000 de locuri de muncă. Desigur, calculul este unul aproximativ şi acoperă doar prima etapă. E clar că sunt numeroase bănci trebuie să-şi revizuiască reţeaua teritorială şi să încerce să-şi maximizeze veniturile. Dacă până acum s-a preferat aşteptarea viitorului boom, în prezent, când lucrurile sunt cât se poate de limpezi devine clar pentru toată lumea că menţinerea unor agenţii pustii, în care se plătesc două-trei facturi pe zi nu mai are niciun sens. 

În mare cred că urmează o perioadă destul de anostă pentru bănci. Lipsa oportunităţilor şi excesele trecutului le-au aruncat într-o luptă în care prioritare sunt menţinerea imaginii şi optimizarea extremă a business-ului. 

Up & Running

În ultimul moment părțile beligerante au căzut la învoială cu privire la creșterea plafonului de îndatorare a SUA. Chiar dacă persistă aparențele unei înțelegeri în care fiecare parte cedează ceva pentru binele general, în realitate n-a fost vorba de nicio înțelegere deoarece singurul element urmărit de Obama a fost creșterea plafonului pentru evitarea default-ului. Tăierile de cheltuieli, mai precis dimensiunile acestor tăieri, erau oricum un element secundar deoarece rostogolesc data scadenței undeva în viitor.

Reacția piețelor a fost cea așteptată: piețele asiatice au crescut și, cel mai probabil, pe parcursul zilei de azi vom avea un comportament similar peste tot. Paralel se consemnează o creștere a prețului petrolului și o scădere a cotațiilor aurului. Cu toate că aceste reacții sunt unele normale unui trend economic pozitiv, trebuie să înțelegem că evoluția actuală a cotațiilor este impulsionată de așteptările sau, mai bine spus, de dorințele investitorilor și în niciun caz de fundamente. Cu toate acestea, având în vedere înțelegerea la care s-a ajuns putem spune că până spre sfârșitul anului 2012 vom avea un nou episod de exuberanță. Dacă până acum banii au fost pompați în economie pentru a o reporni, de-acum vom asista la episodul de pompare a banilor pentru ca economia să se dezvolte. Cu toate că denumirile sunt diferite, de fapt asistăm la aceeași piesă, altfel pusă în scenă. 

Poate că ar trebui să ne întrebăm ce urmează să se întâmple. Nu știu dacă are sens să comentăm prea mult pe baza acestui subiect deoarece în acest moment rulăm în scenariul cunoscut. În condițiile în care reducerea cheltuielilor cu 2.8 trilioane trebuie să se facă în următorii 10 ani, e clar că nu am avut de-a face decât cu o negociere formală(aceasta în ciuda existenței unui target de reduceri până la sfârșitul anului curent). Ajunși aici trebuie să înțelegem că toți banii pompați până acum, toate excesele contabile și cosmetizările realității și-au găsit justificarea în această acțiune. Practic, putem spune că avem condițiile pentru un setup perfect al unei noi bule speculative. Fiind extrem de mult combustibil pe piață, mă aștept ca dezvoltarea acestei noi bule să fie mult mai rapidă decât în trecut și, în același timp, să explodeze mult mai violent. Momentan, dezvoltarea sa este împiedicată de perspectivele puțin optimiste ale economiei europene. Însă, în scurt timp, este posibil să se ajungă și aici la o înțelegere care să pornească motoarele. Și, din acel moment, vom fi pregătiți pentru noul răsărit al expansiunii bunăstării.