Cum măsurăm bogăția și sărăcia?

Dinamica unei societăți o înțelegi măsurând averea la nivel de generație. În acest fel știi dacă economia respectivă este ascendentă, stagnantă sau descendentă. E logic. Așa avem o dinamică pe termen lung. Fenomenul e chiar mai interesant de atât întrucât ne arată aspecte pe care le veți înțelege azi.

Studiind „averea generațiilor”, observăm că este descendentă. Baby Boomers(generația născută între 1946-1964) sunt cei mai bogați, urmați de Generația X(1965-1980), urmați de Millennials(1981-1996) și Generația Z(1997-2012). Privind însă brut, povestea nu spune nimic întrucât Baby Boomers sunt la sfârșitul vieții, în timp ce Generația Z abia deschide ochii spre viața reală. În mod normal astfel de calcule au o valoare dacă sunt făcute după ce generațiile s-au încheiat. Chestiunea însă nu e total greșită deoarece putem compara bogăția unei generații la o anumită vârstă - să zicem 30 de ani. În acest caz avem, de asemenea, o diferență vizibilă de avere, în aceeași direcție. Cu toate că putem trage o concluzie, aceasta trebuie cumva moderată de un alt ciclu care ne dezvăluie un secret de care ar trebui ținut cont.

Măsurând ponderea salariilor în PIB, avem o imagine interesantă și veți înțelege imediat de ce. După Război, economia americană a avut o continuă perioadă de creștere. Doar că, studiind dinamica salariilor în PIB vom constata un element interesant: salariile au continuat să-și mențină un nivel de peste 50% raportat la PIB în perioada 1945-1975. Cu alte cuvinte, în această perioadă americanul simplu a simțit o îmbunătățire continuă a nivelului de trai. Pe măsură ce economia creștea, creșteau și veniturile sale. Ce s-a întâmplat după? Criza americană a condus către o financiarizare a economiei: creditul nelimitat și ieftin a generat o creștere de productivitate și un impuls al datoriei. În acest fel economia a crescut exponențial, dar ponderea salariilor în PIB s-a diminuat permanent. Acum, la 50 de ani de la „momentul zero” constatăm un teribil „transfer de avere” dinspre salarii către proprietarii de capital. În termeni reali valoarea sa este terifiantă: peste 150 trilioane de dolari!!!

Cu toate că poate părea complicat, venim acum cu un alt element: ponderea datoriei federale în PIB. La începutul acestor 50 de ani, datoria federală era undeva la 40% din PIB, iar în 2007 la ... doar 60%!!! Pare că le-a mers bine, doar că nu te pui cu capitalul. Acea creștere de la 40% la 60% este una de acumulare a excesului și urmată inevitabil de accelerarea ucigașă. Când auziți că „nivelul optim al datoriei publice este la 80% din PIB”, gândiți-vă că SUA sunt acum la 120%, iar spirala nu mai poate fi oprită. 

Teoretic, financiarizarea economiei vine și ea la pachet cu avantajele sale. După cum vedeți, cifrele de consum au tot crescut, astfel că, pe bună dreptate, ne întrebăm cum? Fenomenul, în sine, este unul pervers: ca efect al evaluărilor. Să vă explic. Activele deținute de populație - cele imobiliare - devin active „comercializabile” vândute către ceea ce cunoaștem drept „capitalul global”. Pe măsură ce financiarizare crește, crește și averea populației deoarece activele sale reevaluate valorează mai mult. Astfel, chiar dacă nu faci nimic și abia te târăști de la o zi la alta, în termeni financiari ești mai bogat deoarece casa în care locuiești valorează mult mai mult. În acest mod ești impulsionat să împrumuți mai mult și să cheltuiuești deoarece, nu-i așa?, ai o avere mai mare, deci ești mai bogat.

Iată esența fenomenului care a generat criza din 2008. Reevaluările continue ale imobilelor - devenite suport pentru credite din ce în ce mai mari - au secătuit populația la bază. Când nu și-au mai putu plăti datoriile(din cauza ratelor ajunse la valori de neimaginat), oamenii și-au pierdut proprietățile, ajungând în parcurile de rulote sau chiar pe stradă. Efectul falsei bogății. 

S-a mai întâmplat însă ceva. Jocul pe care vi-l explic, dacă știi să-l joci - adică să nu ajungi să te împrumuți prostește pentru nimicuri -, te îmbogățește. Așadar, în perioada în care unii se bucurau de „viața ușoară” ceilalți acumulau și investeau, iar când a venit nota de plată, în timp ce foștii „răsfățați ai soartei” își părăseau casele învinși de iluzia prosperității, ceilalți prindeau momentul pentru a investi în imobiliare incredibil de ieftine. 

Care-i poza momentului? 10% din familiile americane sunt responsabile cu 50% din consumul total al SUA! Și, întâmplător, ponderea celor mai în vârstă familii este ucigătoare în acest segment rarefiat. Cu alte cuvinte, oamenii având valori solide au reușit să se îmbogățească, în timp ce fluizii se tăvălesc în probleme. Doar că povestea nu e încheiată. 

Debalansarea puternică face ca economia să nu mai existe și, în același timp, societatea să se dizolve. De-atâta timp urlu ca nebunul în pustiu că SUA și Occidentul nu mai au economie. Mai e însă și altceva: generația tânără, cocoșată de datorii și incapabilă să înțeleagă jocul, nu mai poate face nimic pentru a ieși din spirala ucigătoare în care se află. Astfel natalitatea se prăbușește ca efect al incapacității tinerilor de a-și întemeia o familie. Rolul acestora în societate este preluat de imigranții atrași de bunăstarea economiilor occidentale, cei care sunt învățați să trăiască la nivel jos și să facă muncile pe care tinerii ori le refuză ori nu sunt capabili să le facă. Doar că și imigranții învață rapid jocul, profitând de sistem și de ajutoarele sociale, ajungând și ei o povară chiar mai mare pentru societate.

Ce se întâmplă acum în SUA este ceea ce numesc eu „bula noastră cea de toate zilele”. Iluzia și traiul în minciună reprezintă ultima redută a bunăstării americane. Generațiile bătrâne sunt cele care au tras lozul câștigător, având absolut toate beneficiile, în timp ce cele tinere se zbat într-un dezastru absolut deoarece nu au înțeles cum funcționează lumea. Jocul însă nu are cum să fie unul câștigător pentru nimeni deoarece bunăstarea celor puțini depinde acum, mai mult ca oricând, de menținerea bulei tuturor bulelor la fel de întinsă ca și acum. Este posibil? Istoria și bunul simț spun că nu.

O să avem suficient timp să analizăm problemele pe care le vedem în piața americană. Este însă momentul să trecem la noi. De ce? Pentru că similaritățile sunt șocante. Între 1990 și 2020 ne-am aflat în cei 30 de ani de menținere a salariilor în PIB în jurul valorii de 50%. De cinci ani de zile trăim un început de financiarizare a economiei românești: PIB-ul crește fără motiv ca efect al creditului ieftin. În acest fel se observă tendința de scădere accentuată a veniturilor salariale în PIB. În prezent, dacă am calculat corect, suntem sub 48%. Prețul imobilelor crește și va continua să crească. Consumul va continua să fie impulsionat să crească. Astfel, oamenii se vor împrumuta și mai mult ca efect al „creșterii averii personale”, adică a casei în care locuiesc. Totul până când se vor bloca, locuințele le vor fi luate și vor ajunge pe stradă. E efectul pervers al falsei bogății. 

Situația este efectiv „trasă la indigo”. Înainte de 2008 aveam sub 15% datorie publică(procent din PIB). După 2008 am cescut la 35%, în 2020-2024 am ajuns la 47% din PIB, iar acum accelerează la 55%, fiind foarte aproape de atingerea nivelului de 60%, adică cel în care lucrurile o iau razna. Cu alte cuvinte am reușit performanța de a concentra 30 de ani de excese americane în câțiva ani. Impunerea la putere a degeneraților actuali va avea ca efect o deteriorare rapidă a tuturor indicatorilor, iar apetitul pentru cheltuirea banului public ne va duce, probabil anul viitor, la peste 60% datorie publică. 

Studiind piața creditului înțelegem că și aici finanțările au fost întinse la maxim, astfel încât este foarte posibil ca ceea ce am văzut la americani în 2008 să se întâmple la noi simultan cu explozia mega-bulei americane, întinzând financiarizarea  la cote devastatoare pentru întreaga populație. 

Pun acum punct analizei de azi, dându-vă răgazul necesar rumegării tuturor informațiilor pe care vi le-am prezentat. Și, mai ales, a înțelegerii fenomenelor respective. Totul e logic, totul se leagă!