Rewind

Uneori e bine să derulăm banda memoriei, să revedem evenimentele și, cu detașare, să încercăm să judecăm dacă ceea ce am făcut a fost bun sau rău. E un exercițiu util pentru fiecare, însă ar trebui practicat cu precădere cei care au frâiele țării în mână. Nu de alta, dar numai așa pot fi evitate greșelile viitorului.

Criza actuală a reprezentat pentru România o lovitură teribilă. Aflați în vâltoarea cifrelor mari, tindem să trecem în plan secundar datoriile acumulate, ca și cum acestea ar fi amănunte inutile, uitând că acești bani vor trebui plătiți cumva. Și, dacă suntem la capitolul datorii externe, pentru a vă face o impresie mai clară asupra dimensiunii acestora ar trebui să conștientizați că România are o datorie guvernamentală doar cu puțin mai mare decât ceea ce au furat cotropitorii de-a lungul istoriei! Cele 1260 tone aur(calculul detaliat îl puteți vedea aici) reprezinta aproximativ 57 mld EUR, ceea ce nu e cu mult mai mult decât actualul nivel al datoriei publice. Și-a pus cineva întrebarea ce s-a făcut cu acești bani într-o perioadă atât de scurtă?

Săptămâna trecută s-a petrecut un eveniment trecut sub o tăcere suspectă de brava și acoperita noastră mass-media. Islanda, prin vocea proaspătului său ministrului de externe, a anunțat că renunță să mai adere la Uniunea Europeană. O decizie clară, prezentată tranșant și cu demnitate. Islanda ar trebui să fie un model pentru România, mai ales prin prisma modului prin care și-a rezolvat problemele.

Pentru cei care nu-și mai amintesc, totul a început cu o criză bancară în urma căreia țării i s-a cerut imperativ să înapoieze banii depuși de cetățenii străini(în mare majoritate englezi) în băncile islandeze(de fapt e vorba doar de o singură bancă, Landsbanki). Nota de plată era atât de mare încât ar fi presupus împrumuturi masive(FMI, binevoitor, era gata de „acțiune”) și o transformare a țării într-un soi de Grecie. Islanda a refuzat soluția servită de binefăcătorii săi prieteni și a aplicat regulile economice sănătoase ale falimentului. Scandalul s-a amplificat în momentul în care fondul islandez de garantare a depozitelor a despăgubit cetățenii islandezi, iar pe englezi i-a lăsat cu buza umflată, urmând să fie despăgubiți de către executorii băncii. Oricât de ciudată ar părea inițiativa, Islanda n-a făcut altceva decât să aplice regulile agreate cu Uniunea Europeană. Conform acestora, deponent era considerat numai cetățeanul țării, iar cei din afara erau asimilați investitorilor. De-aici începe nebunia: pentru țările membre ale Uniunii Europene, cetățean al țării este orice alt membru, dar pentru Islanda aflată în proces de aderare la UE, cetățenii UE erau de drept cetățeni străini. Este o mostră de prostie crasă a birocraților de la Bruxelles care s-au grăbit să dea drepturi de „liberă circulație” băncilor islandeze înainte ca țara să adere la UE. O chestiune care a fost acceptată de justiția europeană, unde Islandei i s-a dat câștig de cauză. Acum, la câțiva ani de la nebunia Icesave, țara și-a revenit total din punct de vedere economic și, prin alegeri libere, a hotărât abandonarea planurilor de intrare în Uniunea Europeană. O decizie OK dacă avem în vedere dezastrul pe care era cât pe-aci să-l producă apartenența țării la „clubul bogaților”.

Spre deosebire de ei, noi am alergat precum niște copii oligofreni la Comisia Europeană cerând să ne prescrie ei planuri de salvare. N-a mai contat că principalii vinovați pentru nebunia imobiliară și pentru deraierea de la normalitate a țării au fost instituțiile financiare străine implantate aici. Când a venit vorba de nota de plată, bravii biznismeni(sic!) au început să urle că România trebuie să „asigure lichiditatea”. Și, după cum se vede, lichiditate ne-am făcut. Un munte de lichiditate care trebuie returnată acum, când lucrurile nu sunt nici pe departe rezolvate. 

Poate că Islanda n-ar fi un exemplu tocmai bun. Țara e prea mică în comparație cu noi și, în plus, era în afara Uniunii Europene, astfel încât a putut fenta magistral. Însă, un contra exemplu e mult mai ușor de găsit decât ar putea părea la prima vedere. Peste granița de vest, în Ungaria, Orban a reușit să stopeze toate intervențiile externe. Nu s-a limitat doar la refuzarea planurilor creionate generos de Comisia Europeană și FMI, ci a trecut la contra atac, criticând vocal condițiile aberante impuse. Ungaria și-a continuat liniștită drumul, iar nota de plată a fost împărțită între stat, bănci, hipermarket-uri s.a.m.d. Un fel de distribuție democratică a responsabilității deoarece fiecare are partea sa de vină și trebuie să plătească. Vi se pare că Ungaria a greșit? Cu toată presiunea mediatică, Ungaria se împrumută la costuri similare cu România, iar economia continuă să funcționeze OK în ciuda scenariilor dezastruoase lansate din timp în timp. Oricât de tembel ar fi Orban din punct de vedere politic, economic și-a îndeplinit cu bine atribuțiile.

Sunt două exemple cât se poate de sugestive care, contrapuse experienței autohtone, ne dau imaginea clară asupra a ceea ce înseamnă abordare responsabilă a crizei. La noi sfântul furt a fost cel care a dictat mereu, iar aceasta este principala cauză pentru care adevărații băieți deștepți din afara țării profită crescându-ne nota de plată. Oare de câte istorii va fi nevoie pentru achitarea notei de plată făcute de un ilegitim și gașca sa de doi bani? Și câte generații de tembeli va mai trebui să suportăm? Poate că acestea sunt întrebările care contează și care ar trebui să ne trezească la realitate.