Cum ieșim din criză?

Hotărât lucru, trăim în cea mai ciudată dintre lumi. Dacă ar trebui să facem o contabilizare a faptelor ilogice și a deciziilor aberante, cred că ne-ar trebui un spațiu mai mare decât cel al La Grande Encyclopédie Larousse. 

Cu atâtea exemple negative, cu atâtea erori celebre, e normal să avem pretenția ca respectivele greșeli să nu se mai repete. Istoria însă e pusă pe glume. De fiecare dată, într-un mod hilar, ne aruncă în față toți gogomanii pentru a dezvălui o nouă fațetă a prostiei. Este aproape o fatalitate; poate ar trebui să ne obișnuim cu acest curs al lucrurilor.

Criza în care ne tot scufundăm nu pare a avea un final fericit. În condiții normale nu cred că există o soluție de ieșire. Și spun aceasta deoarece „condițiile normale” presupun inclusiv actualele structuri decizionale. Este cât se poate de clar că cei care au condus lumea în dezastru nu au cum s-o scoată din criză. Sunt prea proști, prea limitați pentru a-și înțelege propriile greșeli. 

Pentru a nu fi suspectat că fac acuzații fără sens, o să încep cu un exemplu pe care l-am tot repetat în ultima vreme, anume cel al deja perpetuei lupte cu criza. Cum luptă oficialii împotriva crizei? Lasă totul la latitudinea funcționarilor din băncile centrale. Teoretic e corect, doar bancherii centrali sunt arhitecții actualului model financiar al lumii, deci ei sunt cei care știu cel mai bine „cum merge și cum poate fi reparat sistemul”. Să mergem mai departe cu raționamentul. Cum luptă bancherii cu criza? Simplu, pompând bani și scăzând dobânzile. O fac pentru a încuraja băncile din subordine să plaseze banii pe care-i au. Totul e ca la carte, dar situația se agravează de la o zi la alta. Care e totuși cauza? Avem de-a face cu un mega-paradox, sau doar cu o eroare de percepție? Desigur, răspunsul corect este dat de ultima variantă. Încercând să generalizăm simplificăm într-un mod nepermis, iar realitatea ne dă peste ochi. 

Este cât se poate de logic să se întâmple ceea ce se întâmplă. Criza nu a fost generată de o lipsă de apetit a consumatorului, ci este mult mai gravă: este o criză de sistem. Este un faliment al societății actuale. Ar trebui să spunem apăsat că principalul vinovat încă nu a ieșit la lumină. Este vorba despre unul dintre marile noastre defecte, ridicat de actualul sistem la nivel de calitate: lăcomia. 

Întreaga societate pe care am construit-o are la bază lăcomia. Ce anume a contribuit decisiv la exacerbarea nebuniei de acum șapte ani? Ce anume-i determina pe bancheri să evalueze fantasmagoric niște proprietăți pentru a credita isteric? Ce anume îi arunca în horă pe naivii oameni de rând și-i determina pe cei de la vârf să fraudeze? Desigur, lăcomia. Fiecare vedea numai oportunități care-i trec prin fața și pe care e obligat să nu le piardă deoarece, nu-i așa, i-ar aduce și mai mulți bani. Este scenariul clasic, cel care s-a repetat de atâtea ori în istorie: lăcomia extremă a condus la exuberanță irațională.

Prostia oficialilor este demonstrată de arsenalul cu care luptă împotriva crizei. Păi dacă ai avut de-a face cu o criză generată de lăcomie, tu tocmai lăcomia o stimulezi? Scăzând dobânzi și pompând irațional bani în piețe, factorii de decizie speră să retrezească lăcomia adormită, să reaprindă fatala caracteristică a omului întru așa-zisa renaștere a economiei. Numai că, orbiți de ceea ce consideră ei că este corect, uită câteva amănunte esențiale. Unul ar fi cel al gradului de îndatorare care se situează la un maxim istoric atât pentru indivizi cât și pentru companii. În aceste condiții e clar că toate eforturile tale sunt în van. E clar că acel canal clasic Bancă Centrală - Bănci Comerciale - Populație/Economie  este unul colmatat și imposibil de utilizat. Iar tot ceea ce fac bancherii centrali este de o prostie impardonabilă. Însă această prostie este generată de propria lor neputință de a percepe corect realitatea. Lumea nu e o bancă, iar canalul normal de circulație al banilor este cel al participanților la jocul economic: populație și firme. În toată această ecuație băncile nu trebuie să fie decât un participant, un ofertant de servicii și nicidecum un jucător principal, intangibil. Asta nu pare a înțelege nimeni!

Poate că ar trebui să înțelegem că societatea actuală e schimbată iremediabil în rău. Chiar dacă unii mă vor înjura, voi continua să afirm că ne aflăm într-o situați nu cu mult diferită de comunism. Într-adevăr, nu mai avem de-a face cu un stat atotstăpânitor, cu un partid unic și cu toate instituțiile sale ramolite. Însă nu putem să nu constatăm cum societatea actuală arată din ce în ce mai mult ca un comunism în oglindă. Ideologia de-atunci a fost înlocuită cu liberalismul extrem, monopartidismul cu un pluripartidism în care diferența e dată doar de indivizi și nicidecum de ideologie. „Averea” nu mai e a statului, ci în mâna unora care controlează banii. În aceste condiții și propaganda s-a mutat dinspre „partidul unic” înspre mediul privat. Polarizarea extremă a societății(subiect despre care vom mai vorbi în curând) a generat instituții corupte, nefuncționale și demagogice. În toată această ecuație criza este noua normalitate, iar banii pompați de băncile centrale sunt tributul plătit lăcomiei celor care conduc sistemul.

Privind în această cheie înțelegem că avem de-a face în realitate cu o criză mult mai profundă și că adevăratele cauze ale sale sunt mascate pervers de către sistem. Lăcomia a condus, în final, la o preluare brutală a tuturor bunurilor de către o minoritate abilă și isteț mascată. O minoritate care a atras lumea într-o capcană fără ieșire, proiectând întreaga societate într-o dictatură instaurată democratic. În realitate de-aici începe criza și acesta e câmpul de bătaie. Lăcomia ne-a mai tras o palmă, iar istoria râde de noi. Chiar dacă lucrurile par făcute, putem totuși spera la un recurs. Vindecându-ne de lăcomie am putea prăbuși tot sistemul fals și pervers care ne-a înghițit. Poate că aceasta e soluția la îndemâna fiecăruia și poate că ne vom trezi la un moment dat din tot acest coșmar înainte de a ni se fi spălat iremediabil creierele. Poate!