Cata incredere putem avea in rusi?

În condiţiile în care limbajul diplomatic devine din ce în ce mai belicos, tot mai mulţi oameni conştientizează faptul că implicarea ţării într-un război care nu e al nostru ar fi un dezastru iremediabil. Într-adevăr, nimeni nu are chef de un război inutil. E un eveniment dorit de afaceriştii din spatele industriei americane şi cam atât. Însă acesta nu este un moriv suficient pentru a evita dezastrul. Instinctiv o ştim destul de bine.

Aflându-ne într-un context ciudat apare, automat, tentaţia punerii noastre la adăpost. În condiţiile în care marele duşman Rusia se află fix în coastele noastre, tot mai mulţi se gândesc că poate ar fi utilă o pace cu Rusia sau, de ce nu, chiar obţinerea din partea Rusiei a unei protecţii, a unei garanţii că nu vom fi atacaţi. Putem însă avea încredere în Rusia?

Aceasta e marea întrebare al cărei răspuns este practic imposibil de întrevăzut. Pentru a putea răspunde unei asemenea întrebări ar trebui să avem acces la zone care, fără doar şi poate, ne sunt absolut inaccesibile. Ceea ce putem face însă este un apel la istoria recentă, într-o perioadă în care vremurile „rimau” cu prezentul.

Este vorba despre anul de graţie 1967, atunci când Orientul se afla în faţa unei provocări teribile. Proaspăt constituitul stat Israel n-avea linişte. Nici el, nici vecinii săi. Putem spune că prima provocare a fost din partea Israelului, în 1964, atunci când a deviat cursul Iordanului doar pe teritoriul său. Un gest radical, căruia sirienii au încercat să-i răspundă prin devierea principalilor afluenţi al Iordanului. Acţiunea n-a reuşit din cauza bombardamentelor israeliene, efectuate cu precizie de ceasornic. Să vedem puţin care era contextul momentului.

Statul Israel era protejat oficial de SUA. De partea cealaltă, proaspetele „democraţii”  Egipt şi Siria, erau sprijinite de URSS. Fiecare parte părea a avea justificarea sa. Atât cei din faţă, de pe linia frontului, cât, mai ales, cei din spate. Se năştea astfel o opoziţie comunism vs. capitalism extrem de digerabilă de ambele părţi ale cortinei. Şi-acum să derulăm cu încetinitorul evenimentele petrecute în acel an.

În 13 mai URSS îşi avertizează aliaţii că urmează un atac iminent din partea Israelului în Siria. Gamal Nasser îşi mută o mare parte din armată spre graniţe şi blochează Strâmtoarea Tiran. Mutarea trupelor este făcută pentru ca, în cazul unui atac în Siria, Egiptul să poată aduce întăriri. Din acest moment lucrurile se complică, iar istoria oficială ascunde detalii importante ale evenimentelor. Norocul nostru constă în existenţa unor surse care completează magic întregul tablou.

Istoricul Isaac Deutscher, între timp şters cam de prin toate referinţele, relatează că, pe 27 mai, la 2.30, Nasser a fost trezit din somn de un telefon de la ambasadorul sovietic. Acesta i-a spus pe un ton marţial să aibă mare grijă şi să nu fie cel care va trage primul glonţ, altfel va pierde sprijinul sovietic. În scenă intră alte personaje care dezinformează  pe toate planurile. În cadrul armatei circulă zvonul că Israelul n-are capacitatea de a face faţă armatei egiptene. Un alt zvon răspândit în armată este acela că Nasser, alături de sovietici, face planuri pentru ocuparea deşertului Negev. Atât de rapid şi clar a fost acest zvon încât, la nivelul Statului Major Egiptean, anumite personaje vocale susţineau întocmirea planurilor pentru invazie.

Nasser n-a mai mişcat nimic, mergând docil pe linia trasată de Moscova. În aşteptarea invaziei israeliene în Egipt a uitat să-şi apere propriile poziţii sau să mineze Strâmtoarea Tiran. Acelaşi Isaac Deutscher vorbeşte despre activarea liniei roşii dintre Moscova şi Washington. În timpul discuţiilor, cele două superputeri au hotătrât să nu se implice în operaţiunile de-acolo. În timp ce Nasser era ţinut de vorbă, oficialilor israelieni li s-a transmis pe firul scurt rezultatul negocierilor. Astfel, pe 5 iunie armata israeliană declanşează un atac fulger în care reuşeşte să distrugă cea mai mare parte a aviaţiei egiptene şi, şase zile mai târziu, reuşeşte să stăpânească un teritoriu de patru ori mai mare decât cel iniţial. Totul în şase zile. 

Ca să înţelegem cum s-au jucat cărţile ar trebui să amintim că la ONU atât SUA cât şi URSS au votat pentru încetarea conflictului, fără să ceară părăsirea teritoriului ocupat de către Israel. Un episod ciudat care ne arată cât de întortocheate sunt cărările istoriei şi cum se joacă marile meciuri.

Am adus în discuţie acest episod în contextul în care Putin a aprins imaginaţia multora prin anunţul său că sprijină constituirea unui stat palestinian cu capitala în Ierusalimul de Est. Nu ştiu de ce tind să cred că e o altă capcană a istoriei, un alt episod în care lucrurile se vor întoarce spectaculos. Mă uit cu îngrijorare că, la adăpostul declaraţiilor belicoase, în Yemen se desfăşoară, la lumina zilei, un masacru odios în care sunt implicate atât Arabia Saudită cât şi SUA. Este un nou masacru al şiiţilor, menit a tăia din avântul Iranului. 

În concluzie o să mai spun două lucruri. În primul rând cred că, bazându-ne pe istorie, trebuie să înţelegem că niciodată vreo alianţă nu ne-a garantat nimic. De fiecare dată aliaţii ne-au supt vânzându-ne promisiunea că ne vor apăra, iar la momentul oportun ne-au vândut. Aşadar, prima concluzie ar fi că singura opţiune pe care-o avem este cea de a ne sprijini strict pe propriile picioare, alungând hienele de la proviziile noastre. Asta nu înseamnă că trebuie să facem paşi bruşti. Categoric nu! Însă, a îndepărta hienele de-aici este obligatoriu. Cea de-a doua concluzie o putem trage tot prin studierea istoriei. De-a lungul timpului am primit lecţii limpezi despre strategia militară care funcţionează pentru noi: de fiecare dată când ne-am concentrat strict pe apărarea propriilor graniţe ne-a mers bine. N-avem ce căuta în Afganistan, Africa, Irak sau mai ştiu eu unde. Singurul loc de acţiune al armatei trebuie să fie teritoriul naţional. E singura doctrină de război care-a funcţionat pentru noi.