Semnele tensiunii

După câştigarea alegerilor de către Donald Trump, bursele, în loc s-o ia în jos aşa cum se prezicea au început să crească isteric. S-a îndeplinit astfel pattern-ul vechi de când lumea(americană): indiferent cine iese preşedinte, pieţele au iau în sus. E vorba de un val de entuziasm deloc justificat şi cam tâmp(dacă ar fi să-mi exprim un punct de vedere abrupt).

Să lăsăm însă de-o parte consideraţiile personale. Până la urmă trebuie să înţelegem cum funcţionează de fapt lucrurile, nu să facem speculaţii despre cum considerăm noi că e logic să funcţioneze. Lumea are mersul ei, la fel ca şi pieţele. Mulţi vor sări să argumenteze că pieţele au avut dreptate. Nici nu s-a instalat bine Trump că a şi început să demoleze conceptele care, până atunci păreau de neînlocuit. „America First”, după alegeri, este mai mult decât un slogan: devine o prioritate, o axă în jurul căreia gravitează întreaga politică a administraţiei Trump.

Imitând America, aşa cum o fac de-o bună bucată de vreme, bursele lumii au crescut. La fel de inexplicabil, de ilogic. Şi aceasta pentru că „America First” se poate traduce inclusiv prin: „vom dansa pe cadavrele voastre dacă asta ne va face nouă bine”! Nu-i cinic, e Trump. Şi asta înseamnă că lumea deja este într-o altă realitate. Cum orice schimbare îşi are etapa sa demolatoare, e timpul, cred, să ne uităm pe nişte semnale extrem de ciudate.

În criza din 2008 a fost suspect faptul că, în ciuda disperării instalate pe piaţa imobiliară, un segment al acesteia n-a avut absolut deloc de suferit: cel al imobilelor de lux. În timp ce piaţa imobiliară scădea isteric, segmentul de lux ignora trendul. Şi-a tot crescut fără întrerupere, decuplându-se de trendul general al economiei. Cei care şi-au investit banii în imobile de lux pot spune că au găsit instrumentul ideal de traversare a crizei. La opt ani de la raliul început atunci piaţa imobiliarelor de lux dă semne serioase de destabilizare. Într-un an în care treburile au mers bine cam peste tot în economie, în zona superioară a pieţei imobiliare a fost coşmar. Sunt investitori care au pierdut, într-un singur an, peste 60% din ceea ce-au investit. E un climat destul de nefericit, în care scăderile se remarcă pestet tot, indiferent că vorbim de New York, Londra sau Shanghai. 

Şi, pentru că tot suntem la piaţa imobiliară - care între timp începuse să intre pe un trend pozitiv - remarcăm că în ultima perioadă s-au înmulţit semnalele îngrijorătoare. Preţurile, care până în urmă cu câteva luni erau în creştere turbată, au început s-o ia puternic în jos. Fenomenul este extrem de vizibil pe o piaţă care n-a cunoscut deloc criza: Canada. Fiind o societate cu economia concentrată în mâinile câtorva şmecheri, Canada a reuşit să jongleze bine astfel încât să evite criza. La fel ca şi imobiliarele de lux de pe alte meleaguri, economia Canadei a mers contra trendului. Imobiliarele însă au crescut umilind performanţele economiei şi crescând substanţial aparent sub impulsul banilor ieftini injectaţi în piaţă.

Însă nu banii ieftini sunt explicaţia pentru creşterea isterică a imobiliarelor canadiene sau pentru revenirea pe creştere a pieţei imobiliare nord-americane după şocul anilor 2008 şi 2009. Există un alt actor pe care mai nimeni - cu excepţia insiderilor - nu l-a remarcat: China. Proaspăt îmbogăţiţii chinezi şi-au făcut un obicei din a-şi plasa banii făcuţi mult prea rapid(pentru a-i putea justifica în propria ţară) în imobiliare din ţări dezvoltate. Canada a fost o destinaţie preferată, însă, treptat, şi-au lărgit universul spre SUA şi Europa de Vest. Ani la rând, banii Chinei s-au aflat la baza recuperării imobiliare pe care am văzut-o la nivel global. 

Cum bine ştim, orice minune de acest tip nu are viaţă prea lungă. Astfel, decizia de la începutul anului luată de autorităţilor chineze în privinţa înăspririi controlului capitalului a avut efecte dramatice pe pieţele imobiliare dezvoltate. Clienţii chinezi care-şi contractaseră imobile se află în imposibilitatea de a-şi achita ratele la dezvoltator sau sumele rămase de plătit. Această realitate a transmis o imensă undă de şoc, blocând începerea unor noi dezvoltări imobiliare şi ridicând semne serioase de întrebare asupra celor aflate în construcţie. 

Nu cred că greşim prea mult dacă afirmăm că situaţia din imobiliare este similară nefastului început de an 2008. Şi acum imobiliarele au un puternic potenţial toxic putând conduce la declanşarea unei crize de proporţii. Şi ele nu sunt singurele.

Balonul cel mai umflat este bursa. Banii ieftini elicopterizaţi au ajuns în principal în preţul acţiunilor cotate. Nu-i de mirare că asistăm la una dintre cele mai lungi perioade de creştere din istorie. De 11 luni indicele DOW creşte precum Făt Frumos. În timpul acesta nu a avut nicio corecţie, doar două perioade de acumulare. Culmea e că depăşirea nivelului psihologic de 20000 se face într-un setup care, din punct de vedere tehnic, sugerează un trend viguros. Cu toate acestea, vânzările insider-ilor ating recorduri semnalizând marcări de profit pe fondul evoluţiei excepţionale. Aceasta n-ar fi o situaţie îngrijorătoare dacă nu ar fi dublată de un alt semnal extrem de puternic: Nivelul indicatorului P/S al indicelui DOW este în jurul valorii 2, sugerând clar că piaţa americană este mult supraevaluată. Un asemenea nivel n-a mai fost atins din 1999, an care a reprezentat începutul dezastrului financiar al noului mileniu.

O piaţă imobiliară supraevaluată, dublată de o piaţă a acţiunilor mult umflată ar putea sugera că vor avea de câştigat cei care deţin lichidităţi. Cel puţin aceasta a fost una dintre reţetele ultimei crize. Cei care cred aşa, din punct de vedere teoretic au dreptate, însă practic se pot afla în faţa unei erori majore. Situaţia de acum nu mai e similară celei din 2008. Băncile centrale nu vor mai acţiona concertat şi, pe măsură ce Trump îşi pune în aplicare programul, protejarea banului va avea de suferit. În condiţiile devalorizării accentuate a pieţei imobiliare investitorul Trump nu va avea nici cea mai mică jenă pentru a da drumul inflaţiei. Chiar hiperinflaţiei. A spus-o de mai multe ori. Şi o va face atât instinctiv cât şi tactic. Astfel încât, refugiul în bani se poate dovedi iluzoriu.

Mai mult, e posibil ca şi strategiile puse la punct pentru salvarea marilor rechini financiari americani să sufere corecţii radicale. E puţin probabil ca statul american să se mai implice atât de puternic în salvarea băncilor, astfel încât cei „economi” s-ar putea să sufere pierderi importante în cazul unor previzibile falimente bancare răsunătoare. Un asemenea semnal transmis pe pieţele internaţionale poate conduce în alte zone inclusiv la stabilizări monetare şi mijloace neortodoxe de intervenţie în economie în vederea stabilizării situaţiei precare. 

Pun punct aici articolului de azi. În ciuda optimusmului sau al unui posibil raliu iraţional, trebuie să înţelegem că fundaţia grandioasei construcţii financiare globale este putredă şi se poate prăbuşi oricând. Oricând şi fără semnale de avertizare!