Ceea ce vine(IV)

Dacă în episodul trecut am făcut câteva popasuri istorico-ideologice pentru a înţelege doctrina care stă la baza democraţiei occidentale, nu cred că putem trece mai departe în analiza secolului XX fără a contrapune democraţiei occidentale rivalii.

Ştim din demonstraţia anterioară că societăţile tradiţionale nu puteau furniza un duşman pentru Occident. Pur şi simplu, gradul de sofisticare şi capacitatea de auto-corecţie a Occidentului era infailibilă. Asemenea hidrei, dacă reuşeai să-i tai un cap, alte două(sau mai multe) ieşeau din rana sângerândă. Ne aflam oare în faţa sistemului ultim? N-avem cum să o ştim fără a-i analiza principalul duşman.

5. Comunismul

În fapt, titlul e greşit. Comunism n-a existat niciodată deoarece e pur şi simplu imposibil. A existat un alt sistem care promitea să conducă naţiunile spre comunism, anume socialismul. Socialismul se definea ca societatea de tranziţie către o societate bazată exclusiv pe ideile promovate de către Marx şi Engels în secolul al XIX-lea. Comunismul devenea astfel ţinta finală a omenirii, societatea ultimă în care dreptatea socială absolută trebuia să troneze deasupra istoriei. O societate atât de radicală în esenţa ei încât promitea să şteargă absolut toate „falsele valori” prin care bâjbâise omenirea de-a lungul istoriei.

Însă, aşa cum se întâmplă de obicei, drumul spre comunism a fost mult mai uman decât ne-am fi aşteptat de la o foaie de parcurs către un ideal atât de înalt. Marxismul a fost un curent care a şocat şi s-a propagat rapid. Nu trebuie să cădem în capcana anticomuniştilor de complezenţă şi să înfierăm tovărăşeşte marxismul. Respectând adevărul istoric ar trebui să admitem faptul că ideile marxiste au stârnit un interes fabulos, conducând la un nou mod de gândire şi provocând polemici spumoase. Dar să trecem de la teorie la practică, adică la istoria concretă.

La începutul secolului înapoiata Rusie era o autocraţie în fruntea căreia  se afla o caricatură de ţar - Nicolae al II-lea. Individul, în fapt o nulitate absolută, nu prea înţelegea ce caută el în lumea în care se afla şi şi-a găsit ca principal sens al vieţii distracţia. Imensul imperiu pe care-l conducea era un monument de corupţie, ineficienţă şi înapoiere. „Reformele” făcute de-a lungul timpului se dovediseră a fi forme fără fond, iar ţara se cufunda într-o beznă din ce în ce mai întunecată. În contrapondere, evenimentele găzduite de ţar şi de soţia sa şocau prin măreţie, culoare şi ... exuberanţă. 

Începutul Primului Război Mondial avea să întrerupă acest „dolce far niente” al ţarului. Nicolae al II-lea era pus în faţa unei decizii cruciale: dacă are sens sau nu să intre în Război. Pentru ţar s-a dovedit a fi extrem de simplu: s-a alăturat Franţei deoarece aceasta a plătit cel mai convenabil sângele de mujic trimis în bătaia puştii. Decizia aceasta avea să stârnească o furtună perfectă a cărei victimă avea să devină, în primul rând, netotul ţar şi-apoi miliarde de oameni de pe tot mapamondul.

Încă de la începutul secolului XX, Andrew Carnegie se afla în fruntea unei grupări a „stăpânilor banilor” de pe Wall Street care finanţau revoluţii peste tot în lume. Planul ascus al acestei grupări era „comunizarea” statelor importante astfel încât bancherii să trateze(dicteze) direct cu guvernele impuse de ei prin revoluţii. Revoluţia lui Pancho Villa în Mexic, „Duminica Sângeroasă” din Rusia sau revoluţia lui Sun Yat-sen din China au fost sprijinite de acelaşi sindicat financiar cu sediul în New York. 

Intrarea lui Nicolae al II-lea în Război i-a făcut pe nemţi să ia o decizie disperată, anume transportul „coletului Lenin” în Rusia şi finanţarea acestuia. Înţelegerea era ca, după preluarea puterii, Rusia să semneze o pace separată cu Germania. Un alt personaj - empatic, electrizant şi cu o personalitate clar accentuată - îşi face apariţia în Rusia: Leon Trotsky. După o tură prin SUA şi obţinerea fondurilor de la sindicatul banilor din New York, Trotsky se alătură liniei revoluţionare. Ceea ce a urmat ştie toată lumea: răsturnarea nătărăului ţar prin Revoluţia din Februarie, alegerile libere şi lovitura de stat dată de bolşevici(din care, într-un mod ciudat, singurul scăpat a fost Kerenski, ulterior refugiat în SUA!). Lenin a preluat puterea şi s-a ţinut de cuvânt punând capăt războiului în 1918.

Acesta a fost începutul neromanţat al socialismului. Să mai amintim că în 1917 filiala Westinghouse din Rusia a finanţat generos bolşevicii, iar prima bancă internaţională a URSS - Ruskombank a fost condusă de Olof Aschberg, nimeni altcineva decât asociatul suedez al lui ... J.P. Morgan. Mai aveţi nevoie de alte explicaţii referitoare la motivele pentru care comunismul s-a întins precum o pecingine?

Nu-mi sunt foarte clare motivele pentru care „comunismului bancarizat” formulat de sindicatul din New York a picat(sau dacă a picat). Cert este că moartea lui Lenin a produs o fractură serioasă. Cu toate că legendarul lider lăsase ca testament evitarea alegerii lui Stalin în funcţia supremă, fix asta s-a întâmplat. Stalin a schimbat radical macazul. A întărit industrializarea Rusiei(în ciuda opoziţiei lui Trotsky care propunea o orientare strict agrară) şi omogenizarea ţării prin celebrele mutări de populaţie. Regimul şi l-a consolidat prin epurări la vedere, unele dintre ele strict arbitrare, altele „justificate”. 

Abia acum socialismul - bazat pe centralizare politico-economică - apare ca un fenomen care poate să se opună societăţii occidentale. Progresele fenomenale care au împins Rusia din feudalism direct în secolul XX nu puteau fi ignorate. Încununarea politicii de succes a lui Stalin va fi reprezentată de câştigarea celui de-al doilea Război Mondial. Orientarea sa către industrializare a generat forţa necesară construirii unei armate moderne care a rezistat eroic şi, în final, a întors soarta Războiului. În acest fel, jumătate din Europa a intrat sub influenţa practic exclusivă a lui Stalin şi a socialismului său. Bazându-se pe structurile cominterniste Stalin a generat în Estul Europei regimuri exclusiv socialiste total aservite Moscovei.

E interesant de observat că, în realitate, socialismul a fost prima structură globală, la fel cum Cominternul a reprezentat o primă încercare de croire a unei Uniuni Europene Estice. Vă surprinde? Nu vă grăbiţi deoarece mai sunt multe de discutat.

Aşa cum am amintit anterior, societatea socialistă era croită în jurul ideii de egalitate şi dreptate socială. În socialism toţi sunt egali, „bucătăreasa poate ajunge prim-ministru”, nu mai există clasă asupritoare, mari bogătaşi, diferenţe sociale s.a.m.d. A fost o idee care a şocat liberalismul occidental. În fapt ne aflam în faţa unei societăţi care punea cu adevărat întrebări esenţiale şi oferea, la modul ideal, răspunsuri tuturor problemelor detectate.

În acest fel Rusia şi aliaţii săi au generat un soi de perplexitate a Occidentului. Acea Rusie nenorocită renăscuse într-o singură generaţie, acele sărăcii de state estice, corupte până în măduva oaselor, începeau să funcţioneze. Un model demn de copiat pentru o groază de alte ţări. 

Începem deja să ne confruntăm cu o expansiune a modelului. Fostele colonii rămase fără direcţie se orientează către modelul socialist rus. Ceea ce surprinde este forţa grupărilor marxiste din statele occidentale puternice. Forţa partidelor comuniste din Franţa şi Italia este legendară. În Grecia s-a investit o groază pentru „eradicarea” comunismului şi singurele rezultate au fost doar perpetuarea la nesfârşit a partidelor socialiste „prietene” capitalismului.

Confruntat cu o disoluţie din interior Occidentul se repliază. Trece rapid peste faza perplexităţii şi, precum în „politica religioasă” a romanilor, integrează comunismul/socialismul în „Panteonul” mişcărilor politice. Aşa se naşte social-democraţia: un fel struţocămilă castrată pentru a se putea integra în peisaj. În acest fel, populaţia cu orientare socialist-comunistă are de ales între varianta moderată - social democraţia - şi varianta radicală - comunismul scindat în zeci de grupări marginale şi privit cu suspiciune de către mulţime. Socoteala a prins de minune. Pune-l pe om să aleagă între calea radicală şi calea moderată, zisă şi de mijloc. Ce credeţi că va alege? Va prefera să-şi steargă tot trecutul, toată baza şi acumularea actuală pentru un viitor incert? Sau va spune ceva de genul: sunt de acord că societatea mea merge prost, că trebuie schimbată, dar hai să începem cu uşurelul, să ne păstrăm acumulările şi să vedem cum merge schimbarea? Răspunsul cred că e clar pentru toată lumea(exceptând marginalii, desigur).

Trecând peste „deficienţele dogmatice”, Occidentul îşi revine. Odată integrat în magazia sa de valori, egalitarismul comunist e pus la treabă. Se acceptă concesii, însă, în acelaşi timp, maşinăria devine mai eficientă. Populaţia nu mai e frustrată de lipsa unor valori din „visteria cu principii”. Le-avem pe toate, spun conducătorii voioşi! Şi-abia de-aici începe comparaţia. „Într-adevăr, Rusia trimite oameni în cosmos, şi-a dezvoltat armata, dar uite la ce cozi se stă pentru mâncare.” Sau: „O fi egalitate între oameni, dar ăia n-au nici măcar televizoare. ” Mai vreţi? Să vedem: „Poate că n-am bani să-mi cumpăr o maşină de lux, dar una la mana a doua mă costă infim şi-mi fac treaba. La comunişti posesia unei maşini e un lux aproape inimaginabil. ” Şi putem continua la infinit.

Aici e momentul cheie, în care capitalismul occidental se repliază şi contraatacă. Săracii estului privesc perplecşi bunăstarea şi luxul vestului, aşa cum, în secolul trecut, islamul privea către Occident. Nu e nevoie de prea multe materiale de propagandă. Doat radiourile ale căror manipulări sunt considerate repere. În rest, simplele cataloage comerciale scăpate în Est fac ravagii. Nu e nevoie să mai explici nimic: trimite o fotografie a unui supermarket occidental unui estic nemâncat şi ai demolat marxismul din rădăcini.

Socialismul estic n-a avut puterea să se reinventeze. Strictul control centralizat devenise lipsit de viziune. Ingineria socială nu mai funcţiona deoarece vechile valori ale luptei comuniste erau de mult prăfuite. La ce-ţi trebuie egalitate. „Noi vrem blugi!” - păreau a striga mulţimile.

Socialismul pierdea bătălia. Nu mai avea fundamente. În 1989 se declanşează mişcările în Est. În 1991, URSS încetează să mai existe ca entitate. O cădere cu zgomot care va influenţa definitiv lumea. Un război se terminase, altul începea.

Avem imaginea aproape completă, astfel încât în episodul viitor vom putea analiza cu atenţie elementele din spate, forţele care „animă” bătălia.