Grecia - intre disperare si realism

Am abordat de nenumărate ori subiectul Grecia. Din momentul în care a bubuit informaţia referitoare la datoria sa externă, ţara n-a mai avut somn. Dintr-un subiect al relatărilor referitoare la frumuseţea mării sau la vestigiile istorice, Grecia s-a transformat brusc într-un superstar al problemelor economice fără ieşire.

Propaganda dementă a mass-media a încetăţenit imaginea grecului leneş care trăieşte pe spatele partenerilor europeni. O imagine falsă, manipulatoare şi deosebit de perversă în esenţa sa. O imagine menită a masca adevărata corupţie care încă se ascunde în spatele fumurilor de presă şi al grămezii de mizerie arătate cu degetul.

Faptul că ţara n-a fost lăsată să-şi urmeze destinul se răzbună acum într-un mod amarnic pe toată lumea. În 1967 CIA a organizat o lovitură militară de stat în Grecia. Timp de şapte ani Regimul Coloneilor a făcut toate nefăcutele: a torturat şi executat cetăţeni fără niciun proces, a instaurat cenzura, a controlat fiecare aspect al vieţii politico-ecomomice. După ce regimul militar a asanat mizerabil societatea, SUA au impus democraţia de mascaradă. Două dinastii politice - Papandreu şi Karamanlis - au primit binecuvântarea licuriciului şi au făcut legea din 1974 până acum. Modul de operare a acestor „binecuvântaţi” a fost unul specific mafiei: menţinerea unei corupţii oficiale generalizate şi, din când în când, mituirea populaţiei. Mita era necesară pentru a ascunde afacerile impresionante care se petreceau la vedere.

În momentul în care lucrurile s-au complicat, stăpânii americani au hotărât să arunce cartoful fierbinte din mâna lor în cea a europenilor(reacţie tipică de parteneriat). Grecia, cosmetizată de Goldman Sachs cu ştiinţa europenilor, a pătruns fără probleme în „clubul select” al Euro. Lucrurile au mers ca unse, liniile de furt au rămas intacte, iar politicienii neschimbaţi. Dinastiile însă au prostul obicei de a se degrada în timp. Exact la fel s-a întâmplat şi în Grecia, când la putere a fost teleportat din SUA George Papandreu. Crezând că dă o lovitură de imagine, prostovanul a declanşat scandalul datoriei, dezvăluind secretul lui Pollichinelle. Ceea ce a urmat ştie toată lumea: poale puse în cap şi multă, multă ticăloşie.

Din 2010 şi până acum, aceeaşi mafie a politicienilor corupţi - teleghidaţi de la Washington  via Bruxelles - a gestionat criza. Ţara a fost supusă tuturor reformelor aberante posibile. Au fost tăiate salariile cu aproape 40%, pensiile la fel, au fost crescute succesiv taxe şi impozite, dar lucrurile nu s-au mişcat. Şi era logic să se întâmple aşa deoarece politica aplicată Greciei a fost una de asasinare economică, nu de asistenţă. Economia - în mod previzibil - s-a contractat, şomajul a sărit, iar datoria publică a ajuns la 182% din PIB. Dacă-i asculţi pe politicienii europeni şi pe oficialii de la FMI ai impresia că stai de vorbă cu fecioare neîntinate. Numai că toată lumea ştie că aceste fecioare îşi cam fac veacul prin „Red Light District” sau pe centurile insalubre ale Continentului. La naiba, nimeni nu e de vină! Doar Grecia căreia i se propun o privatizari aberante numai şi numai pentru a putea face rost de banii necesari plăţii ... dobânzilor. Şi cu principalul ce se întâmplă, măi deştepţilor?

Nu trebuie să fii mare economist pentru a conştientiza nivelul dement la care s-a ajuns. În fapt, politica de asasinare economică este urmarea firească a regimului coloneilor. S-a dorit o privatizare nebună, cu orice preţ, a întregii economii, urmată de asasinarea investitorilor locali şi instalarea confortabilă a marilor reţele globale. Fac o paranteză menţionând că un fenomen similar se întâmplă şi în România unde cunoscutul binom luptă patri(h)otic împotriva investitorului local şi pentru curăţarea pieţei în faţa monştrilor globali ai „corectitudinii economico-politice”. Cum naiba de corupţia asta este doar locală, partea internaţională fiind curată ca lacrima?

Se tot vorbeşte despre „băncile greceşti”. Vă întrebaţi care este motivul diferenţei de tratament între Grecia şi băncile sale? De ce BCE trage până-n ultima clipă să le sprijine în condiţiile în care asistă pasiv la asasinarea economică a ţării? Există o explicaţie mai simplă decât vă puteţi imagina: băncile greceşti nu mai sunt de mult timp greceşti. Întreg sistemul bancar din Grecia aparţine marii finanţe mondiale, acesta fiind în realitate motivul diferenţei de tratament. 

Şi să mai vedem câteva aspecte interesante. În cadrul framework-ului frăţesc european - unde moneda, piaţa şi circulaţia sunt asumat comune şi libere - Grecia se împrumută de 7-12 ori mai scump decât Germania. Aceasta înseamnă că o datorie care produce Greciei o dobândă de 30 mld. EUR/an, Germaniei îi produce între 2 şi 4 mld EUR. Cum poţi face performanţă în aceste condiţii? Vă este clar cine e lipitoarea Europei?

În mod normal, singura soluţie viabilă pentru Grecia este părăsirea Euro şi, posibil, a Uniunii Europene. Revenirea la Drahmă ar putea controla importurile şi ar restabili echilibrul necesar. Prăbuşirea sistemului bancar n-ar fi nici ea atât de tragică în condiţiile în care BCE şi „investitorii” ar trebui să-şi asume responsabilităţile(ştiu, nu şi le vor asuma!). Cu toate acestea, o propagandă dementă îi face pe greci să aibă îndoieli. Atunci când viermele îndoielii te macină, e greu să mai ai puterea necesară luării unei decizii corecte.

Ce se va întâmpla cu Grecia este întrebarea unanimă. În ciuda declaraţiilor belicoase ale oficialilor europeni, Grecia se poate dovedi un Credit-Anstalt al crizei actuale. Cu tonele de bani tipăriţi şi cu visteriile goale, marile state ale lumii au toate motivele să tremure. Aceasta face ca probabilitatea unui aranjament de ultim moment să fie de aproximativ 60%. Însă, nu trebuie să ne facem iluzii; acordul nu-i va ajuta deloc pe greci! Îi va înfunda şi mai mult în criză. Iar pentru a doborî pe viitor intenţiile „anti-democratice” de consultare a populaţiei în problemele esenţiale, o nouă lovitură militară de stat este previzibilă.

Pentru Tsipras, încheierea unei înţelegeri pe ultima sută de metri poate însemna o victorie răsunătoare, dar pe termen scurt. Pe termen mediu se va compromite întrucât nu există altă cale de ieşire. Asta dacă nu cumva, în condiţiile unei lovituri de stat, ar avea soarta liderilor care se aflau la putere în 1967. În caz contrar, declararea falimentului şi reînceperea construcţiei ţării de la zero, i-ar putea aduce o înfrângere ruşinoasă pe termen scurt, dar o confirmare a corectitudinii căii alese pe termen lung. Trebuie însă să înţelegem că Tsipras a fost şi este politician. Nu a avut curajul asumării unei foi clare de parcurs aşa cum propusese în campania electorală, preferând dulcea aşteptare şi jocul de imagine. Chestiunile acestea merg la case mai mari, dar atunci când rişti să cadă hardughia peste tine sunt, mai degrabă, semne de inconştienţă.

Personal cred că nimeni nu are interesul acum să genereze un şoc pe pieţe.  Pur şi simplu nu văd cine ar putea fi interesat de confruntarea cu o furtună în care valurile uriaşe nu sunt compuse din apă ci din rahat. Însă nu trebuie să uităm marile lecţii ale istoriei care ne învaţă că furtunile perfecte apar atunci când nimeni nu are chef de ele, pe fondul prostiei şi al inconştienţei. Aşa că, păstraţi-vă lucizi şi păziţi-vă!