Timpul disperării

Pregătiţi-vă să fiţi şocaţi. Recunosc, ceea ce urmează nu e deloc digerabil, mai ales din partea celor care s-au obişnuit să-şi domicilieze capul undeva deasupra norilor. Ştiu că afirmaţiile pe care urmează să le fac vor stârni numeroase comentarii şi îmi vor aduce epitete nu tocmai înălţătoare. Mi-am asumat însă acest risc din momentul în care am început blogul de faţă.

Sunt mulţi cei care se simt frustraţi de faptul că nu mai înţeleg ce se întâmplă. E normal să fie aşa. Spaţiul public este din ce în ce mai aglomerat de evenimente contradictorii, se iau decizii pripite şi, de fiecare dată când eşti tentat să crezi că un eveniment secundar a luat sfârşit, fix atunci izbucneşte isteric, provocând perturbaţii grave. Mai mult, observatorul este cuprins de perplexitate atunci când constată că s-a intrat într-un spaţiu ilogic, în care aceleaşi cauze produc efecte diferite.

Nu este însă aşa. E fals sentimentul de ilogic pe care îl avem şi el este cauzat de modul fragmentar în care percepem realitatea. Nu este vina noastră, totul se petrece pe fondul unei manipulări a atenţiei care ne este permanent deturnată. Evenimentele importante sunt tratate cu lipsă de interes în timp ce faptele secundare cotropesc mediul informaţional. Aceasta este cauza pentru care ne simţim ameţiţi. Există însă un scop bine definit al acestei agitaţii: ascunderea adevărului până când lucrurile devin ireversibile. Să privim însă cu calm pentru a înţelege unde anume ne situăm.

Tomasz Siemoniak, ministrul apărării din Polonia, afirma la o conferinţă de presă recentă că „vremea păcii în Europa a trecut”. Alături de el se afla nimeni altul decât secretarul general al NATO Jens Stoltenberg. Acelaşi Stoltenberg care vine mânine la Bucureşti pentru inaugurarea NFIU(Unitatea pentru Integrarea Forţelor NATO).

Încă de la începutul deranjului din Ucraina suntem obişnuiţi cu declaraţiile belicoase ale oficialilor polonezi. Probabil istoria recentă şi-a pus amprenta asupra comportamentului lor. Nu trebuie însă să uităm că există o anumită tradiţie autodistructivă a naţiunii poloneze. De-a lungul istoriei ei par a fi rafinat modul de comportament pentru a putea obţine cât mai rapid propria anihilare.

Să mergem mai departe. Recent a fost dat publicităţii un sondaj referitor la ataşamentul cetăţenilor din statele membre NATO faţă de idealurile organizaţiei. Totul arată destul de şifonat. Între altele, marea majoritate a indivizilor se cam opun implicării alianţei în cazul în care un stat membru este atacat(e clar că referirea este directă la situaţia din Ucraina). Mai mult, în ţări precum Italia sau Franţa, acest element ar putea să treacă de nivelul de frustrare populară, ajungând la nivel parlamentar unde s-ar putea propune chiar iniţiative legislative care să permită neparticiparea ţării la apărarea unui alt stat membru. Nici Germania nu este foarte departe de un pas similar, mai ales în condiţiile în care peste 60% dintre cetăţenii săi consideră că statul  nu trebuie să se implice în ajutorarea statelor estice dacă acestea ar fi atacate de Rusia. Mai ţine cineva minte episodul cehoslovac din Al Doilea Război Mondial?

Toate evenimentele menţionate se petrec pe fondul deplasării de echipament militar greu dinspre SUA spre Estul Europei. Vârfurile de lance se numesc Polonia, România, Statele Baltice şi, în plan cumva secundar, Bulgaria. Mai mult, Congresul SUA permite vânzarea directă de echipamente militare către Ucraina. Întregul business este achitat cu dărnicie din împrumuturi de la FMI, organism care şi-a luat angajamentul ferm de a finanţa Ucraina indiferent de nota de plată. Un comportament radical diferit faţă de cel aplicat statului grec.

Deplasările de echipamente militare au încălcat cu brutalitate „linia roşie” care stabilea o anumită zonă de confort pentru Rusia. SUA a repus pe tapet strategia numită „strângerea anacondei”, stabilind Estul Europei ca următoarea zonă de interacţiune cu Rusia. Motivele acestei alegeri sunt simple: lumea nu poate fi condusă doar cu daruri, e nevoie şi de ameninţări.

Reacţia Rusiei nu s-a lăsat aşteptată. Yuri Ceaika, Procurorul General al Rusiei a început o investigaţie referitoare la declararea independenţei ţărilor baltice în 1991. Aceasta după ce, o investigaţie anterioară a ajuns la concluzia că cedarea Crimeei către Ucraina în 1954 a fost, de asemenea, ilegală. Concluziile la care va ajunge Yuri Ceaika în privinţa statelor baltice nu sunt greu de intuit. Are însă vreun sens constatarea că nu ştiu ce consiliu care a recunoscut acele independenţe în 1991 nu era legal? Au trecut totuşi 24 de ani de-atunci. Ei bine, dacă ţinem cont de structura etnică a statelor baltice credeţi-mă că are un foarte mare sens.

Acum să revenim la zona noastră unde evenimentele s-au accelerat. La suprafaţă vedem diverse răfuieli politice şi regrupări de forţe. În fapt, lucrurile sunt ceva mai vechi. Au început spre sfârşitul anului trecut în momentul în care s-a reuşit impunerea mega-cozii de topor la vârf. De-atunci luptele s-au desfăşurat mai mult în subteran, manifestările de deasupra fiind doar consecinţe ale confruntărilor din spate. E motivul pentru care totul părea şi pare fără sens. În momentul de faţă, probabil se cere insistent impunerea cu cu orice preţ în toate punctele cheie, a cozilor de topor verificate(nu că ceilalţi n-ar avea instinct de coadă de topor, dar e mai bine să mergi la sigur). Acţiunea trebuie să desfăşoare rapid, nu sunt excluse niciun fel de metode, fiind acceptabilă chiar şi tehnica loviturilor succesive de stat. Istoria se repetă. În 2012 s-a preferat susţinerea unei lovituri de stat  pentru a permite regruparea cozilor de topor şi virusarea frontului care putea genera surprize. Acum se preferă loviturile de stat pentru că nu mai e timp. Cozile de topor trebuie repuse urgent pe funcţii pentru a putea răspunde impecabil comenzilor. Exact asta cred că se întâmplă acum.

Poate vă întrebaţi de unde atâta grabă? Din punctul meu de vedere precipitarea este generată de lipsa acută a timpului. Bazându-mă pe ceea ce se vede consider că nu mai sunt decât 4(patru) luni până la „marele start” care va fi generat, probabil, de incidente în zona baltică. Pentru ca „strânsoarea anacondei” să aibă succes urmează să se deschidă trei fronturi: primul pe linia Nistrului, cel de-al doilea în Polonia pentru susţinerea statelor baltice şi pentru ocuparea Kaliningrad-ului şi cel de-al treilea în România(cu suport tangent în Bulgaria) pentru contracararea Crimeei. Cam aşa par a se aşeza lucrurile. În scurt timp, logica normală va fi înlocuită de cea a războiului. Motivele sunt multiple şi, în principal, ţin de necesitatea resetării a sistemului economico-politic mondial.

Ce se va întâmpla în continuare va urma linia negocierilor care încă se poartă în umbră. Dacă frontul va rămâne pe linia demarcata de Polonia-Ucraina-Moldova-România sau se va extinde în flux spre centrul Europei pentru ca la reflux să mai lase ceva „bălţi” rămâne să vedem. Lucrurile nu-s foarte clare, însă intuiţia-mi spune că Polonia şi România urmează să fie şterse printr-o regulă a împărţirii democratice. O parte a României, din păcate, este ideală ca „pod de flori” până în Balcani, zonă care poate deveni în scurt timp o afacere strict rusească.

Urmarea acestei încăierări se doreşte a fi benefică de ambele părţi. Spectrul războiului va realinia cetăţenii vestului Europei puşi direct sub ameninţarea rusească. Fratele cel Mare de peste Ocean va fi din nou protectorul şi eliberatorul, iar acest suport al „lumii libere” va veni la pachet cu un cost unanim acceptat. De partea cealaltă, ţarul îşi va vedea sute de mii(poate milioane) de fraţi reîntorşi în ţara-mamă în ovaţiile mulţimii.

Însă ceea ce se va întâmpla de fapt nu vom putea şti decât în urma confruntărilor de pe teren. Orice aventură de acest gen, indiferent cât de bine calculată este, are o doză de hazard cu care nu te poţi juca. Oricât blat ai pune în ecuaţie, lucrurile pot scăpa de sub control şi pot degenera.

În final, mă simt nevoit să reafirm că toate cele expuse sunt ipoteze bazate pe informaţiile care se învârt în spaţiul public. Puteţi să-mi validaţi ipotezele sau nu. E dreptul oricui. Însă, dacă peste două luni încep încorporările şi concentrările, veţi înţelege în mod sigur că am judecat corect.