Prostia de Romania

Trebuie să recunosc acum că am avut îndoieli de a publica acest articol. De câteva zile-i dau târcoale, încerc să scriu altceva sau să-l ignor. Există însă ceva care nu-mi dă voie să-l cenzurez, ceva care mă împiedică să-l ignor şi care mă tentează să apăs "Publish". La fel de adevărat este că, înainte de a apăsa butonul cu pricina, un altceva mă face să nu-l apăs. Aşa că dau "Save" şi amân.

Unul dintre motivele acestui comportament este acela că am încercat întotdeauna să stau departe de lumea politică. Cu toate că în trecut am mai avut bufniri mai mult sau mai puţin virulente, nu am făcut-o din cauza vreunei presupuse simpatii politice ci din cauza aberaţiilor rostite apăsat de bravii noştri croitoraşi.  Ştiu, aşa cum am declarat încă din primul articol, motivul pentru care am construit acest blog a fost unul strict economic. Cu toate acestea, trăim vremuri tembele în care economicul este efectiv sufocat de politic, vremuri în care jocul de imagine se practică inconştient în detrimentul măsurilor juste. Trăim vremuri istorice, iar când spun asta nu o spun nicidecum într-un sens pozitiv(aşa cum veţi putea constata la sfârşitul acestui articol).

Marea problemă a României este dată de faptul că stă pe o imensă minciună. Adevărul, ascuns de toate guvernele care s-au succedat până acum, este acela că ţara în care trăim e o imensă formă fără fond. Tot ce s-a realizat până acum are fundamente iluzorii, iar faptul că lucrurile nu mai funcţionează e cauzat de intrarea noastră în ultima etapă: aceea a disoluţiei generalizate. Aceasta este urmarea logică. La ce te poţi aştepta dacă te hotărăşti să construieşti un zgârie-nori fără să faci fundaţie? Cum crezi că poţi să-l faci de 100 de etaje când primul etaj l-ai făcut din lemn, al doilea etaj din carton şi de la al treilea te-ai apucat să torni beton? În aceste condiţii mai poţi fi surprins că se dărâmă la cutremur? Dacă am fi logici am conştientiza pe ce stăm şi am lua-o de la capăt(până la urmă cea mai logică decizie). Numai că, demagogii de la putere au constatat că e mai simplu să stai şi să furi saci de beton înjurând greaua moştenire. Şi evident că e simplu atunci când îţi găseşti acoliţi de complezenţă care, rostind vorbe de duh inepte, induc populimii false sentimente făcându-i pe cei mai puţini dotaţi să caute vinovaţi în sicrie putrezite. Iar în timp ce proştii caută, unii se îmbogăţesc paralel cu adâncirea dezechilibrelor.

Nu, nu sunt afirmaţii gratuite. La noi, căutarea falşilor duşmani e sport naţional şi la umbra acestei acţiuni isterice se ascunde marele furt. O să vă dau câteva exemple. Prostia cu impozitul minim, cea mai mare aberaţie legislativă din istoria recentă, a condus la închiderea sau suspendarea a peste 200 000 de firme. Justificarea de-a dreptul cretină a unui individ, cred eu incapabil să gândească, a fost că s-a luptat împotriva evaziunii fiscale. Hai să vedem despre ce evaziune era vorba: mici magazind de cartier(sau săteşti) care aveau 1-2 angajaţi cu salariul minim(de cele mai multe ori din familia patronului) şi care revindeau marfa din hipermarket-uri. Evaziunea consta în faptul că peste 80%(poate chiar 100%) din rulajul de marfă era la negru. Numai că, în aceste condiţii, TVA-ul de la hipermaket era final, iar banii negri rezultaţi din afacere reprezentau salariile angajatilor si venitul patronului, bani care reintrau într-un consum fiscalizat(marfa cumpărată era tot cea de la hipermarket). Acest tip de business a fost condus spre faliment de impozitul minim contribuind puternic la creşterea numărului de şomeri şi la scăderea veniturilor bugetare(chiar dacă erau plătiţi cu minimul pe economie, erau nişte fonduri). Adevărata evaziune din România nu este micul afacerist care ar trebui să plătească un impozit modic si să lucreze cu contabilitate simplificată, ci marii rechini care activează acolo unde sunt accize mari: petrol, alcool şi ţigări. Evident, aici autorităţile se declară incapabile să facă faţă valului evazionist deoarece, chipurile, n-ar avea capacitatea. Şi într-adevăr aşa e! Autorităţile noastre au capacitatea să distrugă peste 200 000 de amărâţi, dar nu pot lupta cu trei şmecheri care importă ţigări cu TIR-ul, cu ~300 de băieţi care evită accizarea produselor petroliere "la fracţie" sau cu monopolul alcoolului. Mai nou, aud că un băiat cu ochii de un albastru cutremurător, se află în spatele unei mega-mafii cu legume pe care le aduce de la turci fără a plăti taxe vamale. Acestea sunt introduse în ţară fără nicio problemă şi sunt vândute în pieţe de pseudo-producătorii de acolo. Un business care se desfăşoară la nivel naţional fără a emite nici măcar un singur act. Desigur, când s-a suflat ceva despre acest mega business, s-a încercat acoperirea scandalului cu introducerea caselor fiscale de marcat în pieţe. O acţiune specifică de imagine deoarece se ştia impactul devastator al unei asemenea măsuri. Mai mult, sunt convins că nu se dorea implementarea unei măsuri de acest gen, ci numai "asigurarea spatelui" pentru momentul în care întregul scandal va ieşi la iveală.

Sunt doar câteva exemple despre ceea ce înseamnă mediul de afaceri din România. Cei care funcţionează legal sunt adevăraţii martiri deoarece trebuie să facă faţă unei concurenţe neloiale agresive a celor care funcţionează ilegal, dar au spatele bine zidit politic. Şi, în afara concurenţei neloiale, mai trebuie să suporte  şi agresiunea angajaţilor statului care vin în control cu "amenda minimă contra şpaga maximă". Ca să nu mai vorbim de apropierea campaniei electorale care, de o groază de vreme, transformă organele de control ale statului în funcţionari ai imensei maşinării "bani pentru partid".

Ceea ce reprezintă marele business din ţară(reţele comerciale mari, industrie s.a.m.d.) nu face altceva decât să-şi externalizeze profiturile înainte de impozitare, plătind către stat un impozit modic. Dacă vom raporta impozitele pe profit plătite la cifra de afaceri realizată aici de "marii investitori" vom observa cu stupoare că avem de-a face cu o plată insignifiantă. De ce e aşa? Din cauză că avem din nou de-a face cu un concurs de factori: prostia galopantă şi corupţia. Mixul fatal care ne mănâncă din interior! Pe lângă aceste afaceri care, cel puţin dau de muncă unor oameni, există o multitudine de mini "American European Marketing  & Enterprises", firme care, cred eu, contribuie la falsificarea PIB-ului. Instrumente de acest gen se moşenesc de la o guvernare la alta şi, în general, despre ele se tace.

Este destul de greu să constaţi la trei ani de la începutul crizei că nu s-a făcut absolut nimic(de altfel, cu foarte puţine excepţii, în această ţară s-a stat mereu). Tot ceea ce au făcut băieţii aflaţi acum la putere nu este nimic mai mult decât o înlănţuire incredibilă de shot-uri de imagine instrumentate de publicitarul preferat al stăpânului. O chestiune care este cu atât mai gravă cu cât  conştientizăm că ne aflăm la capătul unei perioade de 20 de ani în care dacă s-a făcut ceva s-a făcut prost. Statul român a ajuns o fosilă inutilă, bună doar în campaniile de manipulare sau de intimidare. Absolut nimic din ceea ce reprezintă acest stat nu funcţionează: învăţământul e o bătaie de joc, sistemul medical e prăbuşit, justiţia e o glumă, iar politicienii ... vă las pe voi să adăugaţi epitetele pe baza experienţei personale. Trăim într-o imensă cloacă în care singurele reguli care funcţionează sunt corupţia, hoţia, minciuna, tupeul, ticăloşia s.a.m.d. Aceasta a generat o lipsă teribilă de credibilitate la toate nivelurile societăţii. Nimeni nu mai crede că există pe undeva vreun individ credibil. Şi, mai tragic e faptul că cei care gândesc aşa nu se află prea departe de adevăr.

Însă reacţia la această realitate e o scârbă imensă care i-a cuprins pe oamenii normali. O scârbă care-i face să urască în singurătate. Acest fapt poate fi constatat la simulacrele de manifestaţii organizate de sindicate. Când vezi că ditamai confederaţia sindicală nu e capabilă să strângă mai mult de o mână de oameni îţi dai seama pe cine reprezintă respectivii. O gargară inutilă probabil dublată de jumătate de normă prestată la venerabila securitate. Şi dacă nu e vorba de ciripeală, majoritatea liderilor sindicali cred că sunt atât de mânjiţi încât orice amarnic aflat la putere e capabil să le arate pisica. Nu sunt unul dintre susţinătorii ideii de sindicat, însă dacă lucrurile ar fi funcţionat OK în acest domeniu, cel puţin s-ar fi ajuns la o impozitară mai normală a forţei de muncă.

Cu toate că ceea ce am afirmat mai sus poate suna liniştitor pentru caricaturile aflate la putere, cred că ar trebui să se mai gândească. Suferinţa în linişte conduce la acumularea de complexe care, până la urmă, conduc la gesturi extreme. Susţinătorii teoriilor conspiraţiei vor spune că nimic nu e întâmplător. Chiar şi aşa putem spune că sunt îndeplinite condiţiile unei scântei spontane. Care scânteie, indiferent din ce cauză va apărea, este capabilă să conducă spre orice.

Sunt în momentul în care observ că, pe zi ce trece, ne îndreptăm din ce în ce mai sigur şi mai repede spre disoluţie. De-aici poate ieşi ceva mai bun sau, din contră, ne putem găsi sfârşitul. Personal nu mai cred în ceea ce este sau ar putea fi România. Deocamdată suntem înscrişi pe autostrada căderii şi nu se întrevede un drum care să evite deznodământul. Culmea e că, în timp ce lucrurile merg atât de prost, moneda se menţine total artificial. Nu înţeleg(de fapt cred că nu înţelege nimeni) vrăjitoria BNR de a ţine cursul pe loc şi cred că acest joc va lua sfârşit mai devreme sau mai tarziu. Cu cât se va produce mai târziu cu atât va fi mai tragic.  Cu ceva timp în urmă estimam că BNR a cheltuit aproximativ 6 mld. EUR pentru stabilizarea cursului. Între timp a apărut un calcul al ING care estimează că sumele cheltuite de BNR pentru protecţia cursului se ridică de fapt pe la aproximativ 11 mld. EUR . În aceste condiţii orice om normal ar trebui să înţeleagă că nu a mai rămas mult timp. Probabil cea mai bună variantă de protecţie este păstrarea debitelor în lei şi a economiilor în valută(n-o consideraţi o recomandare imperativă, iar deciziile finale luaţi-le după ce vă faceţi singuri calculele).

Ne aflăm la începutul unei perioade de accelerare a nevoii de finanţare. Cu fiecare zi care trece, statul devine din ce în ce mai lacom şi are nevoie de împrumuturi din ce în ce mai mari. Cum economia nu are şanse prea mari să crească(vedeţi că băiatul ăla optimist vă vindea aceleaşi gogoşi şi-n 2009!), împrumutul devine cea mai simplă metodă de finanţare a exceselor. Care excese vor fi din nou scoase la lumină deoarece ne îndreptăm spre modul electoral de acţiune. Ce iese din asta e simplu: o nebunie care se va termina cu intrarea în default a ţării. Din acest punct de vedere, putem spune că trăim vremuri istorice deoarece probabil va fi cea mai rapidă intrare în incapacitate de plată a unei ţări care a pornit de la zero. Sunt curios, totuşi: suptul la licurici va rezolva ceva? Cel mai probabil o nouă investiţie de succes în infrastructură sau o retehnologizare masivă a armatei cu fier vechi american. Sau, dacă lucrurile vor decurge conform planurilor unora, o reîmpărţire a României în regiuni "mai flexibile" şi independente.