Negotul cu Sfarsitul Lumii

Exista printre arabi un mit conform căruia căderea Constantinopolului ar însemna instaurarea universală a islamului şi începutul sfârşitului lumii. O altă profeţie, de data aceasta cu origini creştine, spunea că atunci când marea capitală a creştinismului va cădea, cerul se va întuneca şi o negură se va coborî peste lume. În acele vremuri tulburi, sultanul Mehmed, conducătorul otomanilor, era puternic contestat. Astfel, Constantinopolul, ultima rămăşiţă a ceea ce fusese Imperiul Bizantin devine pentru sultan un  scop în sine, o modalitate prin care să-şi consolideze definitiv poziţia legându-şi numele de mitul căderii simbolului creştinismului. Cum calea era cunoscută, sultanului nu i-a rămas altceva de făcut decât să-și urmeze atent traseul, fără a face economie de resurse. După o iarnă în care Mehmed și-a întărit armata și Împăratul Constantin al XI-lea a căutat cu disperare sprijinul Occidentului, inevitabilul s-a produs. Mehmed și-a mutat trupele și a început asediul capitalei Bizanțului. Din nefericire, pe 22 mai a fatidicului an 1453, eclipsa de lună vesteşte că vremurile tulburi se apropie. Mai mult, câteva zile mai târziu, o ceaţă deasă învăluie oraşul, iar o iluzie optică face ca un apus de soare să se reflecte într-un mod ciudat deasupra domului Sfintei Sofia, ca şi cum aceasta ar fi fost cuprinsă de flăcări. Cunoscând profeţiile, Mehmed a simţit că e momentul său şi şi-a concentrat atacul final. Cu un moral la pământ, cu pierderi imense şi părăsiţi de vestici, bizantinii au fost învinşi în 29 mai. Astfel sultanul şi-a consolidat facil poziţia, contestatarii săi au fost reduşi definitiv la tăcere, iar noul imperiu a păşit pentru totdeauna în Europa.  Creştinilor nu le-au mai rămas decât speranţele că cei doi preoţi vor ieşi vreodată din zidurile catedralei sau că regele de marmură va redeveni vreodată om.

Nu ştiu de ce acest fapt istoric îmi revine în minte acum, când o criză teribilă ne-a prins în mrejele ei nemiloase. Sultanul(încă neîncoronat) probabil se va confrunta cu o opoziţie puternică încă de la înscăunare. Motivele ţin atât de originile sale cât şi de economie, ale cărei dificultăţi probabil se vor accentua. În aceste condiţii cum poţi schimba regulile jocului, cum poţi face modificări radicale de paradigmă menţinându-ţi în acelaşi timp legitimitatea? Și, mai mult, cum îți poți consolida poziția atunci când știi că alegerea ta e, în realitate, un compromis grosolan? E o întrebare grea pentru unii şi, în acelaşi timp, o temă pentru armata din spate. Istoria ne învaţă că războiul este cel care poate schimba radical regulile, dar care război mai poate fi acum pus în practică? Am avut războaie în Irak şi Afganistan, războaie care au măcinat vieţi, au lăsat urme adânci şi totuşi n-au reuşit să schimbe nimic. Se poate spune că s-au transformat în nişte bâlbe penibile ale căror justificări sunt de-a dreptul ruşinoase. Există alternative?

În mod normal, pentru ca un război să fie eficient ar trebui să fie mare și să se constituie într-o amenințare  pentru ceea ce numim civilizație. Ceva măreţ, precum unul din cele două războaie mondiale e greu de imaginat acum. Chiar dacă o Europă în haos ar aprinde imaginaţia unora, e imposibil să faci tărăboi cu o populaţie îmbătrânită şi ajunsă la un grad de pragmatism incredibil.  În aceste condiții, singura zonă care oferă setup-ul ideal pentru planurile nebunești ale unora este Orientul. Avem acolo o confruntare a marilor religii care-şi trag seva din acelaşi oraş şi care, într-un mod ciudat, şi-au fixat punctul terminus în acelaşi loc. Şi cum diverse calendare ne prevestesc vremuri apocaliptice, un război al sfârşitului lumii ar putea fi ultima şansă atât a sultanului cât şi a lumii lui.

Semnele sale par destul de clare şi, în cele ce urmează, voi descrie ceea ce reprezintă una dintre alternativele clasice la actuala stare de fapt. O să încep cu o confruntare care a scăpat multora din vedere, anume diferendul dintre Iran şi Emiratele Arabe Unite în ceea ce priveşte posesia micuţei insule Abu Musa. În ciuda dimensiunii insignifiante, insula capătă o covârşitoare importanţă strategică deoarece este situată în Strâmtoarea Ormuz. Chiar dacă insula este controlată de facto de către Iran, chiar dacă Emiratele nu au emis timp de treizeci de ani nicio pretenţie în legătură cu ea, spiritele s-au învolburat în urma unei vizite a lui Ahmadinejad. Cu toate că face parte din Iran, Abu Musa are un statut cel puţin ciudat, iar acest lucru este întărit de faptul că Ahmadinejad este primul oficial iranian de rang înalt care o vizitează. Binevoitori cum îi știm, americanii au sărit imediat pentru aplanarea conflictului recomandând Iranului să demareze negocieri cu Emiratele în ceea ce priveşte posesia insulei. E un prim lucru care trebuie luat în considerare. Celălalt este reprezentat de intenţia monarhiilor din Golf de a face paşi decisivi în vederea realizării unei uniuni politico-economice. Iniţial Uniunea ar include Arabia Saudită, Qatar şi ... Bahrein, urmând ca şi celelalte ţări să se alăture treptat construcţiei menţionate. Ei bine, de-aici începe o altă problemă majoră. Bahreinul este condus de suniţi, dar e majoritar şiit. Există şi o puternică mişcare de opoziţie şiită ţinută însă sub control strict cu ajutorul armatei și a serviciilor secrete saudite. Chiar dacă iniţiatorii Uniunii merg pe ideea unei construcţii eminamente arabe, este clar că vom avea de-a face cu o construcţie sunită pregătită pentru confruntarea definitivă cu şiiţii al căror reprezentant este Iranul.

Cu toate că cele două probleme anterior menţionate(Abu Musa şi Bahrein) ar putea constitui motive suficiente ale unui conflict în zonă, scânteia pregătită pentru aprinderea luptei este Siria. Acolo se desfăşoară o confruntare ciudată între diverse sevicii secrete, fracţiuni şi organizaţii oculte, toate acestea mascate de lupta dintre al-Assad şi opoziţie. Structura populaţiei este, de asemenea, una în măsură să transforme ţara într-un focar periculos. Siria este un Bahrein pe dos, fiind majoritar sunită și condusă de o minoritate şiită. Chiar dacă apartenenţa la fracţiunea şiită este ignorată de conducerea politică a Siriei, avem de-a face cu un element suficient pentru a aprinde spiritele. Și evenimentele din ultima vreme ne oferă destule dovezi asupra a ceea ce se dorește acolo.

Poate vă întrebați de ce totuși Orientul poate oferi setup-ul ideal? În primul rând din cauză că, în urma campaniei deșănțate de până acum, s-a reușit creionarea în mentalul colectiv a Iranului ca rău absolut. Astfel, indiferent de cauzele unui conflict se va ști de la început cine e vinovatul. Din punctul de vedere al impactului, un război Iran-Uniunea Arabă s-ar transforma rapid într-un război între suniți și șiiți. Cu enclavele șiite din lumea arabă, conflictul poate lua o întorsătură de-a dreptul explozivă. Mai mult, cum granița dintre șiiți și suniți trece pe undeva prin mijlocul Irak-ului, există un ipotetic teritoriu de extensie al Iranului care ar putea pune pe jar observatorii externi și care ar putea constitui justificarea intervenției străine în zonă. Acestea fiind spuse, în conformitate cu acest scenariu, ne putem aștepta la un război remote care are capacitatea de a băga spaima în toată lumea. Probabil o primă ofensivă iraniană pentru eliberarea lumii șiite, paralel cu o posibilă intrare a statelor arabe prin vestul Irakului pentru asigurarea unui culoar necesar eliberării Siriei(cel mai probabil Iordania va rămâne independentă) vor face suficient zgomot pentru a trage semnalul de alarmă. Cu siguranță pentru europeni apropierea de teatrul conflictului nu va fi deloc comodă, iar pentru ceilalți previzibilele sufocări de aprovizionare cu petrol vor justifica intervenția unei forțe multinaționale pentru calmarea spiritelor și, mai ales, pentru îngenuncherea răului absolut, Iran-ul. Întârzierea unei asemenea forțe(justificată de birocrația ONU și de diversele interese din zonă) vor fi elementele suficiente pentru amplificarea crizei și a readucerii în prim plan a tabloului apocaliptic al sfârșitului lumii. Vă imaginați care poate fi adevărata amploare a conflictului? Cum se vor tranșa diferendele doctrinare în zonele cu imigrație arabă? Va fi o atmosferă de război mondial dublată de analizele media referitoare la puzderia de profeții ale inevitabilului sfârșit. Un tablou perfect pentru ca sultanul să-și facă apariția în zonă și, după tranșarea grosolană a noilor granițe și ideologii pacificatoare, să-și betoneze imaginea de salvator al umanității. Popularitatea câștigată îi va oferi libertatea de a face atât acasă cât și în afară schimbările necesare pentru rezolvarea din creion a problemelor economico-politice(de altfel nu prea există alte modalități de rezolvare în afara celor artificiale).

În linii mari cam acesta ar fi scenariul alternativ al războiului salvator. Este un model clasic, al cărui efect se dorește a fi, în principal, rezolvarea problemelor actuale prin distragerea atenției de la cauza principală. Mutând focusul către amenințarea care vine dinspre Orient și la posibilul haos care ar rezulta în cazul în care răul absolut ar acapara zona se pot face schimbări radicale acasă. În plus, deschiderea orizontului pentru democrație și creionarea unui bloc/model laic al țărilor musulmane, pe scurt un parcurs similar Europei post WW2 ar pune Orientul pe alte baze. Întrebarea esențială ar fi însă legată de ceea ce se va întâmpla în cazul eșuării acestui comerț cu sfârșitul lumii? Se va sfârși lumea imperiului? Sunt câteva întrebări pe care trebuie să ni le punem înainte de a fi luați prin surprindere de celălalt sfârșit, acela al fanteziei, iraționalului și falsei logici.