Si totuși, cât mai ține petrecerea?

Un scurt tur de orizont ne poate face să tragem concluzia că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Orice e realizabil, orice e la un pas distanță. Tot ce și-a dorit omul vreodată este acum posibil la un gând click distanță. Oare ne-am putea dori ceva mai mult? Desigur, răspunsul este afirmativ.

Când vine vorba de mai mult, nici măcar imaginația nu mai este o limită. Cei doi vectori ai dorinței - egoismul și lăcomia - au transformat societatea actuală într-o lume a dorințelor împlinite, într-o tandră acadea cu infinite gusturi și senzații. E lumea noastră, a celor dezmierdați de noroc. Nu, nu e nicio glumă! Dacă nu mă credeți, priviți-vă existența actuală prin ochii unui african înfometat și veți înțelege că am totală dreptate. Și, după ce constatați realitatea, nu-i plângeți de milă africanului! „Inegalitatea, invidia și lăcomia” reprezintă cheia progresului, așa cum remarca probabil cel mai mare tâmpit al vremurilor noastre(„Boris de la Londra”).

Adevărul însă e cu totul altul și aceasta chiar dacă poleiul ambalajului ne distrage aproape în totalitate atenția. Lumea minunată în care trăim este o tragicomică butaforie clădită pe două secrete murdare: petrolul și banul. Pot fi acuzat că simplific totul la extrem, însă insist subliniind că afirmația anterioară nu e o figură de stil. Întreaga noastră civilizație se bazează pe acești doi centri: unul obtenebrat, aproape invizibil, dar esențial, iar celălalt vizibil și iluzoriu.

În primul rând petrolul! Materia noastră fundamentală, minunea, seva lumii actuale. Petrolul e combustibilul final, materia universală care stă definitiv la baza societății contemporane. Uitați-vă puțin în jurul vostru și gândiți-vă dacă există vreun obiect care să nu conțină petrol. Vă garantez că nu. Ne îmbrăcăm în petrol, mâncăm și bem petrol, ne satisfacem cele mai intime plăceri în petrol.  Materia primă din care e fabricată butaforia contemporană e petrolul, drogul universal al dorințelor noastre. Petrolul e pentru noi materia din care e fabricată soma în minunata lume a lui Huxley.

Celălalt secret, banul, e centrul vizibil al lumii, vectorul universal spre care se îndreaptă aspirațiile individului de azi. Banul e modelul, banul e idealul, banul e lumea. Banul lumii actuale însă nu mai e banul pe care-l știam, care stăteau pe cu totul alte fundamente. Drahma, florinul, ducatul venețian sau guldenul olandez aveau în spate un întreg univers, fiecare reprezenta o lume cu personalitate proprie, cu principii și cu particularități. Banul actual e depersonalizat, pare universal și naște obsesii. Este instrumentul perfect pentru universul uniform al falsei lumi actuale construită din multiplele personificări ale petrolului.

Desigur, descifrând în această cheie lumea de azi putem înțelege care sunt amenințările, care sunt provocările și, în ultimă instanță care e cu adevărat realitatea. Petrolul nu e o materie infinită, știm bine asta, dar pare că preferăm să ignorăm subiectul. Pesimiștii îl discută la nivel teoretic, optimiștii spun că resursele nu se vor epuiza în timpul vieții lor, iar oamenii momentului sunt ocupați cu colectarea cât mai eficientă a mult doritelor „trofee de petrol”. Însă, dincolo de toate aceste aparențe, petrolul se termină! În ciuda tuturor prognozelor, a noilor tehnologii și a iluziilor vândute de politicieni, lumea petrolului e pe cale să se termine brusc, la fel de brusc precum a început. Noile tehnologii, precum exploatarea șisturilor, sunt simple baliverne, dovezi ale tembelismului la care poate conduce iluzia. Degeaba ți se vând prognoze optimiste, degeaba ți se recită poezii patriotarde. Dacă ai ochii deschiși, vei observa cum un cercetător cu față de tocilar îți va explica matematic faptul că apogeul exploatării petrolului prin metode clasice a avut loc acum câțiva ani. La fel de calm îți va spune ca, mai mult, apogeul producției neconvenționale de petrol(de șist, nisipuri etc) va fi maxim în 2020. Și asta dacă ținem cont de prognozele optimiste ale răspânditorilor de petarde.

Deja avem o disonanță: doar șapte ani au mai rămas pentru tehnologia care ne propunea independența totală? Doar șapte ani pentru ceea ce fusese marketat ca tehnologia viitorului? Cu siguranță că se vor găsi destui „sceptici” care vor aduce argumente de tipul celor referitoare la „rezervele nedescoperite”. Din păcate lucrurile nu stau așa, dragilor! Sunt oameni care cunosc planeta(ca resurse) mai bine decât propriul dulap. Epoca marilor descoperiri e apusă de mult, iar noua epocă, cea „a marilor conștientizări”, așteaptă nerăbdătoare să-și facă simțită prezența.

Cel de-al doilea element, banul, își trăiește și el spasmodic puținele resurse rămase. Depersonalizat și rupt de fundamente, banul nu reprezintă în sine chiar nimic. Doar o convenție, mai bine spus o iluzie întreținută de o rețea infernală de instituții financiare. Ce mai este banul? Nici măcar hârtia din care era fabricat cu ceva ani în urmă. Banul actual are o problema, aceeași problemă pe care o are și petrolul. La nivel teoretic lucrurile par OK, însă marele dușman comun, matematica elementară, urlă prin târg că s-a ajuns în zona imposibilității strigătoare la cer. Vina este a arhitecturii pe care a fost clădit secolul XX, secolul marilor aspirații și iluzii. Impunerea prematură a unui sistem monetar global care gravitează în jurul unei monede fanion s-a dovedit a fi o inițiativă benefică pe termen scurt, dar destructivă pe termen lung. Efectul de levier a produs mutații economice de la centru către periferii, în timp ce „inovația financiară” a fost virusul instalat pe nesimțite în sistem. Astfel s-a ajuns la o supradimensionare a sistemului bancar, afectând iremediabil întreaga economie. În fapt sistemul financiar n-a afectat economia ci a reușit o performanță mult mai mare: a falsificat-o. Ceea ce avem acum nu este decât o pseudo-economie, ineficientă și energofagă, care maschează mai multe monopoluri personale. Totul poleit în ambalajul propagandei. Banul, liantul perfect, ar fi trebuit să funcționeze ireproșabil, însă „virușii din sistem” au reușit să găsească shortcut-uri, metode de ocolire a economiei pentru producția banilor. Dacă inițial mecanismul se desfășura sub forma unui șir de pase financiare între bănci și economie, în prezent, interesele și dorința de câștiguri facile au deturnat jocul, prin plimbarea balonului preponderent prin bănci și instituții financiare. Aceasta a condus la o multiplicare din ce în ce mai rapidă a masei monetare, având ca o consecință vizibilă scăderea distanței dintre crize și mărirea duratei și amplitudinii acestora. Ultima criză pe care încă o trăim ne demonstrează cu vârf și îndesat această ipoteză.

Banii au ajuns la limita suportabilității matematice. Datoriile statelor sunt de mult timp nesustenabile, economiile - cele care ar trebui să plătească datoriile - sunt total nefuncționale. Teoretic problema se rezolvă prin stimularea economiei. Însă economia e falsă, iar costurile stimulării sunt din ce în ce mai mari. Astfel s-a ajuns la inundarea economiilor cu bani prin click sau, pompos spus, prin quantitative easing. Sumele cerute de piețe sunt din ce în ce mai mari deoarece economia e falsă, iar levierul nemilos. Așa se ajunge la o stranie conspirație între politicieni, instituții și falsa economie. O conspirație a minciunii, în care „marele secret” trebuie păstrat doar pentru inițiați. Iar toată această frăție a conspirației nu poate duce decât într-o singură direcție, aceea a despotismului. Este ceea ce avem acum: un despotism „democratic” întreținut de propagandă și instituții corupte.

Marea întrebare care se pune și care dă fiori oricărui „insider” este cât mai durează petrecerea? Și, mai ales, ce se va întâmpla din momentul în care prostimea va descoperi că regele e gol? Nebunia scăpării de banii pe care sistemul te-a învățat că trebuie să-i economisești va genera, cu siguranță haos. Însă apogeul nebuniei va fi atins și conștientizat abia atunci când ultima sondă-și va da obștescul sfârșit, scuipând cea din urmă salvă de materie neagră, de soma.