sâmbătă, 7 februarie 2026

Adevărul despre Iran și adevărul despre SUA


Negocierile americano-iraniene au avut loc în Oman, locul pe care-l propuseseră iranienii și pe care, inițial, americanii îl refuzaseră. E și ăsta un semn care arată că treburile sunt destul de complicate inclusiv pentru așa-zisa „invincibila armada”. 

Era de așteptat să nu se ajungă la mari concluzii de la prima întâlnire, dar ceea ce s-a discutat acolo ne arată o altă față - de-a dreptul absurdă - a negociatorilor americani. Dar, pentru a se înțelege aspectele, voi face o paranteză în care vă voi prezenta înainte, pe scurt, unde sunt problemele și de ce s-a ajuns în impas.

La nivel teoretic, atât Israelul cât și SUA acuză Iranul că vrea să fabrice bombe atomice cu ajutorul cărora să distrugă statul Israel. OK, putem să înțelegem aspectul. Dar în spatele programului iranian de îmbogățire a uraniului stau multe elemente care sunt ascunse publicului larg.

Ar trebui să cunoașteți că Liderul Suprem, Ali Khamenei, a emis o fatwa - adică un decret religios imposibil de încălcat în Iran - care statutează că posesia și utilizarea armelor nucleare sunt „haram”(interzise de Islam). E primul aspect pe care, în general, publicul nu-l cunoaște. Așadar, din punct de vedere al legii iraniene, deținerea armei nucleare este interzisă. De asemenea, Iranul este semnatar al Tratatului de Neproliferare a Armelor Nuclearw. Prin intermediul acestui tratat, țările semnatare se angajează să nu utilizeze energia nucleară decât în scopuri pașnice. Astfel, statele care nu dețin arme nucleare își iau angajamentul să nu dezvolte astfel de arme, iar statele deținătoare își iau angajamentul să-și reducă arsenalul nuclear. Așa cum era de așteptat, întreg tratatul a devenit o obligație doar din partea celor care nu dețin să nu facă nimic pentru a deține astfel de arme.

Însă, în același tratat, mai e o prevedere, cea de la articolul IV, care stipulează că „toate statele membre au dreptul inalienabil de a dezvolta cercetarea, producția și utilizarea energiei nucleare în scopuri pașnice”. Cu alte cuvinte, nu-ți interzice nimeni să faci cercetări în domeniul nuclear dacă acestea sunt destinate zonei civile. Și de-aici începe toată nebunia. 

Omul de bună credință se va întreba - ca efect al buzz-ului mediatic - ce nevoie are Iranul de îmbogățirea uraniului dacă nu vrea să fabrice bombe atomice? Întrebarea, în sine, e una ineptă deoarece în procesele civile ai nevoie de material radioactiv purificat. De exemplu, Iranul are nevoie de combustibil pentru centrala nucleară de la Bushehr și a altor reactoare planificate pentru a crește producția de eregie electrică a țării și a reduce dependența de hidrocarburi. De asemenea, reactorul de la Teheran, folosit în scopuri exclusiv științifice, are nevoie de material purificat. Ca să nu mai vorbim de domeniul medical, în special în zona tratării cancerului. Cu alte cuvinte, Iranul - ținând cont de dimensiunea sa și de aspirațiile științifico-tehnologice - chiar are nevoie de propriul său program nuclear. Care program, conform tratatului de neproliferare, reprezintă un drept inalienabil.

Dar poate, vor spune unii, nimeni nu garantează că Iranul nu o va vira către crearea unei bombe atomice. Și-atunci, poate că mai sigur ar fi ca țara să se aprovizioneze cu acest tip de combustibil din exterior. Ei bine, există precedentul Eurodif! În 1974, pe vremea șahului, Iranul a acordat Franței un împrumut de 1 miliard de dolari - care atunci era o sumă colosală! - în schimbul căreia devenea partener cu 10% în consorțiul Eurodif, care opera o imensă fabrică de îmbogățire a uraniului în Franța. Astfel Eurodif se obliga să furnizeze Iranului 10% din producția sa de uraniu îmbogățit și să instruiască tehnicienii iranieni. După Revoluția Islamică din 1971, Franța a înghețat abuziv activele iraniene și nu și-a respectat contractul de a furniza Iranului combustibilul nuclear necesar țării pentru programul său nuclear civil. Mai mult, au refuzat inclusiv plata creditului acordat de Iran și abia prin 1991, după îndelungi tratative și arbitraje, au acceptat să plătească înapoi 1.6 miliarde de dolari, reprezentând creditul și dobânzile acumulate(dar care, în realitate, era o sumă mult mai mică din punct de vedere al valorii reale a dolarului), fără a-și respecta însă obligația în ceea ce privește furnizarea materialului nuclear și al instruirii tehnicienilor. 

Precedentul Eurodif justifică deplin aspirațiile țării în vederea obținerii independenței tehnologice, astfel încât tot ceea ce se ventilează în media sunt falsuri grosolane.  Nu se spune însă că, după ce iranienii au ales o anume formă de organizare - cea actuală - țara a trăit într-un continuu abuz din partea marilor puteri occidentale. Inclusiv acum, când cea mai mare forță militară a lumii trimite abuziv armata împotriva sa, acțiunea trebuie văzută ca un abuz deoarece Iranul nu a atacat decât după ce a fost provocat. Iar în războiul de 12 zile, provocarea a venit strict ca efect al nebuniei lui Netaniahu care, pentru a scăpa de problemele sale penale, provoacă războaie în lanț.

Dar să revenim acum la negocieri. Iranienii au venit la masa negocierilor convinși fiind că americanii vor să discute dosarul nuclear. Inclusiv în ceea ce privește acest dosar, ar trebui să știți că Iranul a fost întotdeauna de acord cu prezența observatorilor internaționali independenți care să monitorizeze programul său nuclear, având însă pretenția ca aceștia să fie observatori, nu spioni!

Mare le-a fost însă mirarea iranienilor atunci când au constatat că americanii au venit cu niște cerințe absolut aberante. Nu doar renunțarea la programul nuclear, dar și reducerea numărului de rachete până la un nivel la care țara ar fi efectiv dezarmată. Cu alte cuvinte, văzând că Iranul e o nucă prea tare, americanii le propun să se dezarmeze voluntar pentru ca, în etapa imediat următoare, să poată fi victima oricui și-ar dori. 

Este, desigur, o cerere absolut obraznică, dar partea bună este aceea că părțile au hotărât să se reîntâlnească. Iar asta ne sugerează o operațiune de tip Trump. Veți înțelege imediat de ce. 

În primulș rând trebuie să știți că nici în curtea americanilor treburile nu sunt limpezi. Audiat de Senat în privința deplasării unei asemenea forțe în Golf, Marco Rubio a dat impresia unui individ cel puțin oligofren, prin formulări care, în cel mai bun caz, ar putea fi calificate drept naive. Să ajungi să spui în Senat că n-ai nici cea mai vagă idee despre cum ai putea schimba regimul acolo din cauză că e un regim care funcționează de mult timp, mi se pare mai mult decât aberant. Totuși declarația survine  desfășurării unei forșe imense acolo. N-ai știut la ce te înhami? Totuși, să ajungio să afirmi „so that’s going to require a lot of careful thinking, if that eventuality ever presents itself”, mie unul îmi semnalizează o incapacitate intelectuală gravă.

Adevărul este că o constantă de netăgăduit a politicii americane este aceea de a cățăra toți cretinii țării în funcții de decizie, totul transformându-se acolo într-un adevărat circ. De la bășinosul moș Biden, care, la Vatican fiind, s-a căcat la propriu pe el și până la tembelii lui Trump care n-au habar pe ce lume sunt, constanta este prostia, în cea mai rudimentară formă a ei. 

Cum au ajuns americanii să „asedieze” Iranul? Lobbyul evreiesc l-a convins pe Trump că Iranul trebuie descurajat și astfel papagalul a efectuat totul în stilul său caracteristic, hiperbolizând inutil, lăudându-se și umflându-se în pene. Doar că, odată ajunși în proximitatea coastei iraniene, s-au trezit cu rapoarte de genul „Șefule, ăștia ne scufundă fărașele plutitoare și ne facem de râs!”. Inclusiv Israelul s-a trezit că nu are suficientă muniție antiaeriană pentru a putea trage „la japcă” împotriva rachetelor de ultimă tehnologie ale Teheranului. Iar muniție de unde să mai iei? Că a păpat-o Ucraina, iar prin SUA nici nu mai știu s-o fabrice!

De la ultimul conflict, cel din vară, Teheranul și-a crescut teribil capacitatea de a ataca și destabiliza nu doar Israelul, ci întreg Orientul. N-o spun eu, o spune New Yoork Times, cel care a tras semnalul de alarmă în ceea ce privește aventura dezlânată a americanilor în Golf. Aliații de altă dată ai SUA s-au trezit din somn și dau înapoi pentru că înțeleg exact despre ce e vorba. Prințul moștenitor al Arabiei Saudite a închis spațiul aerian pentru armata SUA și a declarat că speră ca atacurile Iranului împotriva SUA să se limiteze doar la bazele lor militare de pe teritoriul Arabiei Saudite. Președintele Emiratelor Arabe Unite s-a retras tăcut din „alianța” inițială de sprijin a SUA și pare că la fel face inclusiv Iordania, cea care până acum a fost cea mai ascultătoare coadă de topor a SUA. De fapt ce s-a întâmplat? Pare că toți au fost supuși de realitate unui duș cu apă rece. Calculele arată că un atac precum cel de data trecută nu mai e posibil, iar probabilitatea ca Iranul să reziste și să provoace daune grave este extrem de mare. 

Iată de ce, inclusiv Rubio, în aceeași interpelare de la Senat a bânguit că fotța deplasată în Golf este una defensivă! Păi ce-ați făcut, micuților? Nu erați voi ăia care ștergeați Iranul de pe fața Pământului? Nu voi îl eliminați pe Ayatollah și-l instaurați în locul lui pe Șah(știu că-i o prostie, dar nu m-ar mira s-o aud din gura vreunui oficial american)?

Trump acum are cartoful fierbinte în mână și nu are habar cum să rezolve povestea. De mai multe ori am spus că o scufundare a unui portavion american arată lumii că regele e gol. Iar Iranul are posibilitatea s-o facă și nu doar cu cel de-acolo din zonă, inclusiv cu altele mai îndepărtate. După cum a remarcat Medvedev, formația lui Trump este una tipică: „eu te sperii că te atac, apoi mă retrag și tu ești de acord cu jumătate din termenii mei”. Acum, în Iran, Trump e pus într-o situație limită. Dacă iranienii nu vor fi de acord să-i joace jocul, soarta sa politică e distrusă întrucât, conform sondajelor, democrații riscă să obțină majoritatea în ambele camere(asta acum, fără frustrrea unui eșec în Iran!). Și, după cum știm de la mandatul trecut(când a ieșit, totuși, destul de bine după midterms), dacă democrații iau poziții suficient de bune, mandatul său e dinamitat. Este, de altfel, semnalul pe care-l așteaptă atât neomarxiștii globaliști din Europa - epuizați de-atâta rezistență - cât și statul subteran american. Iar Trump simte toate aceste probleme, trezindu-se pus la zid de propria-i fanfaronadă. 

Cu toate că situația politico-economică este complicată în Iran, pentru populație există exemplul Irak-ului, Libanului, Siriei, Libiei s.a.m.d. astfel încât, la bază, iranienii sunt convinși că o înclinare a balanței spre „propunerea americano-israeliană” înseamnă o catastrofă pentru ei. De aceea, în ciuda tuturor elementelor false care se ventilează în media, în realitate nu există o opoziție iraniană. Papagalul ăla de Șah este doar un clovn, fiind susținut de o mică parte a emigrației iraniene și de ... Israel. Inclusiv Trump a refuzat să-l primească după ce i-a sosit raportul referitor la gradul de încredere pe care-l are în Iran.

Speranța mea este ca toată treaba să nu degenereze deoarece un conflict acolo efectiv ne-ar termina. 

P.S. Imaginea care însoțește articolul de față a fost publicată în „The Economist”. Ce părere aveți?

vineri, 6 februarie 2026

Olimpișor și oastea trădării


Vreau să vă amintiți că în perioada imediat următoare votului din primul tur de scrutin al prezidențialelor din 2024, atunci când toată lumea se crucea văzând scorul lui Georgescu, un singur individ, într-o emisiune TV de doi bani, a dat linia pe care s-a mers. Numele său? Nicușor Dan sau Nicu Psihicu, așa cum îi zic eu. Un individ absolut prăjit la creieri, diliu în ultimul hal, care într-o societate normală ar putea fi președinte doar în salon la Bălăceanca, a fost cel care a dat linia anulării alegerilor.

joi, 5 februarie 2026

I-au păcălit chinezii pe americani?


Politicul american a obligat ByteDance, proprietarul TikTok, să vândă proprietatea asupra operațiunilor din SUA ale companiei. A fost o mișcare grosolană, bazată strict pe presiune politică și șantaj. În final, ByteDance a fost nevoită să accepte „târgul”. Termenii tranzacției au fost dezastruoși pentru companie: de la 40-50 miliarde cât fusese evaluat TikTok SUA, la data tranzacției evaloarea a fost stabilită din topor la 14 miliarde de dolari, ceea ce înseamnă că ByteDance a încasat în jur de 11 miliarde $ și păstrează doar 20% din acțiunile noii entități.

miercuri, 4 februarie 2026

Buzduganul lui Trump


Văd foarte multe emoții referitoare la „Raportul Congresului SUA” în ceea ce privește anularea alegerilor. Da, e un document important, dar am două observații. Prima și cea mai importantă: în cazul în care nu ați aflat suntem în anul 2026, iar alegerile au fost anulate în 2024. de-atunci încoace drepturile românilor sunt încălcate în mod grosolan, iar la conducerea statului au fost împinși un debil și-un mafiot, care taie și spânzură după cum li se dictează. Chiar atât de mult le-a trebuit ălora să compileze? Nu în ultimul rând atenționez că este vorba despre un document preliminar emis de Comisia Juridică, iar pe mine tocmai acest „preliminar public” mă îngrijorează deoarece pare a fi un fel de „buzdugan al zmeului” trimis din dorința de a negocia ceva!

marți, 3 februarie 2026

Democracy is Coming to the USA


Parcă așa suna titlul cântecul băiatului ăluia care recita pe scenă. Lumea fredona și se simțea bine, marea majoritate neînțelegând versurile profund ideologice ale melodiei. Doar că melodia nu era decât un simptom al vremurilor. Direcția aberantă în care a luat-o SUA nu de azi de ieri, ci tocmai de prin anii 70. Într-adevăr, noi nu vedeam, dar în subteran se forma un val ucigaș pe care l-am văzut explodând abia în mandatul lui Obama.

Chiar și-atunci, în prima parte, povestea mergea bine întrucât, la nivel practic, toată mișcarea se baza pe o economie solidă din punct de vedere al cifrelor. Astfel încât nu puteai acuza comunismul în formare de-acolo. Totul părea a se susține întrucât, atâta timp cât „roata se învârte” n-ai ce și cui reproșa nimic deoarece totul e justificat de cifre. Așa am avut ceea ce numesc eu „creșterea comunismului în America”, într-o perioadă în care țara se dezvolta bine de tot. America de după 1990 învinsese comunismul(deci nu-i mai era frică să-și implementeze propriul comunism), domina lumea din punct de vedere economic și nimic nu părea s-o oprească. Doar era „Farul Lumii”.

În perioada în care subsemnatul s-a trezit din sevrajul pseudo-capitalist pe care începusem să-l văd la tot pasul, economia americană era bine. Astfel, între 1995 și 2007, avansa cu o medie de 3.2% pe an. Mai cârcotaș fiind din fire, arătam către creșterea datoriei publice, dar mi se trântea în ochi evidența, anume că, în timp ce datoria creștea cu doar 2,9%, economia creștea cu 3.2%, astfel încât creșterea datoriei era una sănătoasă după orice standard. Într-adevăr, pe vremea aia le spuneam cunoscuților că ei se înșeală deoarece nu iau în considerare riscul datoriei. Spuneam pe atunci că la o creștere constantă, ai o necunoscută în ceea ce privește dobânda(din păcate abia în 2007 mi-am făcut blogul, astfel încât n-am cum să „justific” ceea ce spuneam în acea perioadă cu ceva scris; dar nici nu contează).

Ce s-a întâmplat după criza economică din 2007-2008? Fix capcana „creditării sănătoase”. Oficialii americani au fost nevoiți să intervină brutal în piață pentru acoperirea găurilor, rezultând o scăpare de sub control a datoriei. FED-ul a trebuit să acționeze sincronizat cu Banca Japoniei, Banca Angliei și cu Banaca Centrală Europeană. Astfel, din 2009, situația datoriei vs. creșterea economică a început să se egalizeze. Iar din 2020 totul s-a dat peste cap! Din 2020 până în 2025 pasivele au crescut cu o rată de 10.2% din PIB pe an, în timp ce PIB-ul a crescut cu 2.4% pe an! Există însă o debalansare teribilă între guvernul federal, guvernele locale și mediul privat în ceea ce privește apetitul pentru datorie. Astfel, ca structură, guvernul federal împrumută în medie 2 trilioane pe an, companiile doar 0.25 trilioane $ pe an, iar statele și guvernele locale doar 0.1 trilioane $ pe an. 

Se vede cât se poate de limpede cum, în SUA, datoriile și riscurile private sunt înlocuite cu datorie guvernamentală, crescând astfel dependența economiei țării de apetitul satului pentru împrumut. Ce altceva este asta dacă nu o tranziție mascată spre comunismul în care statul deține economia? Știu, veți arăta cu degetul spre marii profitori care se îmbogățesc în timp ce americanul de rând se prăbușește. Dar nu așa era și în comunism? O elită păpa din ce în ce mai mult în timp ce talpa țării suferea?

Culmea, în tot acest peisaj desuet apare unul ca Trump care ar vrea să rezolve problemele după tipicul vechii școli: tăierea avântului comunistoid al democraților, reîntoarcerea la principiile de bază s.a.m.d. Teoretic e benefic întrucât o astfel de întoarcere ne-ar feri de dezastru. Dar întrebarea fundamentală este: SE MAI POATE?

Și-aici vine ghilotina statistică: la ora actuală SUA, pentru a crește economic cu un punct procentual, trebuie să se împrumute de peste trei ori mai mult!!! Repet: fiecare punct de creștere economică se vede ca 3% din PIB în împrumuturi. Ce-avem aici? Nici mai mult nici mai puțin decât rețeta spre dezastru. Un dezastru profund și absolut. Iar Trump, în toată ecuația, e doar „cel care întârzie”, așa cum a fost și în primul mandat(am scris în 2019 despre asta, vezi aici!).

La cum arată cifrele, direcția SUA e clară. La cum arată dinamica din interiorul SUA(mă refer aici la trepidația politică), totul mi se pare „crystal clear”. Indiferent cum ar vrea Trump să facă ordine, îi va fi imposibil întrucât întreg mecanismul statului îi este împotrivă. La ora actuală „adeziunea” față de politica lui Trump ține de ajutoare, adică de bani împrumutați de stat pentru a da - sub o formă sau alta - ajutoare de supraviețuire. Iar ăsta este un comunism în stare pură. Degeaba te declari conservator în condițiile în care acțiunile tale sunt de sorginte comunistă. Știu, nu le zici ajutoare, ci beneficii. Știu, trebuie să muncești ca să beneficiezi de ele. Însă întrebarea este: de ce nu poți trăi normal, câștiga normal și să fii pe picioarele tale fără ajutorul de la stat? Ce ne spune aspectul enunțat? Că indiferent cât de mult ar frâna Trump, la un moment dat nu va mai putea face nimic. Se va bloca, exact cum s-a blocat și la primul mandat. Și fix acela va fi momentul în care „democracy is coming to the USA”. Acela va fi momentul hazliu în care, cu toate că dezastrul va fi produs de mult prea multul comunism din SUA, lumea va vocifera considerând că eșecul nu poate fi rezolvat decât cu „și mai mult comunism”. 

Asistăm, dragii mei, la sfârșitul unei aventuri. Lumea veche s-a încheiat, lumea nouă nu mai are răbdare. Noi suntem undeva la graniță, cu peste două treimi în tabăra comunistă și doar ceva mai puțin de o treime văzând realitatea. Unde ne vom situa după tranșarea granițelor nu pot intui întrucât pare că vom fi iar victima hazardului și a înțelegerilor pe sub masă. Dar ceea ce văd din cifre e că viitorul nu sună bine pentru cei cu ochii deschiși. Pentru ceilalți, în schimb, e un delir de plăcere.

P.S. V-am dat link-ul articolului din 2019, citiți-l și spuneți-mi dacă am greșit cu ceva. La fel e și acum, doar decorul e puțin schimbat pentru a stârni neîncrederea proștilor în ceea ce privește curgerea iremediabilă spre catastrofă.

luni, 2 februarie 2026

La un pahar de vorbă cu noul șef al FED-ului


Marțea trecută vă vorbeam despre ciclul de 45 de ani, practic încheiat. Ieri l-am ascultat cu surprindere pe Kevin Warsh, proaspătul nominalizat de Donald Trump pentru șefia Federal Reserve, vorbind despre același lucru. Iar ceea ce spune nu e puțin lucru, semn că jugul apasă tare. O să încep prin a vă expune pe scurt viziunea lui Warsh, pentru a trece apoi la discuția de fond.

sâmbătă, 31 ianuarie 2026

Despre Iran și ceva în plus


Prostovănimea are impresia că în Iran Ayatollahul este un fel de dictator care taie și spânzură și că tot ce se face acolo se face doar cu voie de la el. Este imaginea clasică a „dictatorului rău” care este vânturată permanent de „Occidentul bun”. În esență, un dictator este rău din start pentru că nu este democrat, adică nu respectă sistemul vândut de Occident ca fiind cel mai potrivit pentru lume.