Cum se „investește” în industria românească de apărare

Praful de pușcă este produs în România încă din Evul Mediu, țara noastră având o largă tradiție. Producem praf de pușcă înaintea multor țări europene, începând undeva din secolul al XIV-lea. În vremea în care nemții și-au inventat o legendă cu descoperirea prafului de pușcă de către un călugăr, aici „prăfăriile” lucrau din plin. După Unirea Principatelor, printr-un decret din 1861 dat de Alexandru Ioan Cuza, ia naștere baza industrială de producere a prafului de pușcă prin înființarea Fabricii de Pulbere de la Dudești. Astfel, organizării anterioare bazată pe mici „prăfării” îi ia locul un complex industrial major care a statutat trecerea Regatului într-o nouă epocă. 

Ca să înțelegeți cât de mare este tradiția fabricării prafului de pușcă pe teritoriul României, vă voi mai spune doar un element de fapt divers: rețeta originală a cârnaților de Burdujeni, de acum mai bine de 120 de ani, conține o cantitate infimă de silitră(azotat de potasiu, un ingredient cheie în praful de pușcă). Adăugarea sa s-a făcut pentru conservare și culoare. 

În vremea lui Ceaușescu industria de apărare duduia, constituindu-se într-un furnizor major pe piața mondială de armament. Însă, după Revoluție, întreg complexul industrial a intrat în paragină. Motivul? Prostul management și interesele ocupantului extern. Ar trebui să știți că fabricarea prafului de pușcă nu e ceva complicat. Probabil realizați asta. Dar hai să înțelegem, pe scurt, cam care sunt etapele.

În principal, compoziția e un amestec de trei ingrediente: salpetrul(azotatul de potasiu), cărbunele din lemn moale(salcie, tei) și sulful. Performanța prafului de pușcă este dată de gradul de purificare al salpetrului și al sulfului, precum și de prepararea cărbunelui. După purificare cele trei componente se amestecă în proporții precise, în funcție de rețetă, în două etape: prima dată mecanic, cu ajutorul unor tamburi rotativi, după care întreg amestecul este umezit(pentru a se reduce riscul de aprindere) și măcinat sub presiune pentru a forța moleculele amestecului să se întrepătrundă. Așa se naște praful de pușcă. Un procedeu rămas neschimbat de secole. 

Puteți lesne înțelege că avem de-a face cu un proces simplu, pentru care există suficient know how local. Doar că, ce să vezi? În loc ca industria autohtonă să reia producție, întrucât are baza materială suficientă pentru un astfel de proces industrial, auzim că vine „investitorul strategic” Rheinmetall care ne anunță că va construi aici „cea mai modernă fabrică de pulberi din lume”. Măi să fie, tocmai ce ne-am trezit cu nemții investitori strategici în domeniul ăsta pe care-l stăpânim de secole! Nu trebuie să negăm cunoștințele extinse ale Germaniei în domeniu, dar pulberile deja nu mai înseamnă mare lucru din punct de vedere al inovației. 

OK, până la urmă am putea crede că e în regulă, doar că treburile par de-a dreptul sulfuroase și, ca să fie treaba treabă, sunt parafate de clauze secretizate. Prin contractul semnat la inițiativa USR(I), Rheinmetall pune mâna pe 51% din acțiunile viitoarei fabrici de producție a pulberilor, în condițiile în care nu este deloc clar dacă va aduce vreun sfanț din investiția de 500 milioane EUR. Este foarte posibil să se spună că Rhenmetall vine cu know how-ul în timp ce proștii de români cu restul, adică bani și personal calificat. Tare, nu-i așa? O nouă țeapă adâncă, prin intermediul căreia brava armată autohtonă aruncă în aer industria militară de-aici, privatizând-o în cel mai păgubos mod posibil.

Ceea ce am văzut cu Rheinmetall este însă doar începutul întrucât, în cazul în care nu v-ați prins, România a devenit El Dorado-ul european al producției de arme. Așa-i că nici nu știați? Hai să vedeți schema. Degeneratul Rutte vine azi la București cu peste 300 de producători de armament. Ca să-ți vină un astfel de roi de muște, e clar că e vorba de-un mare rahat care duhnește, astfel încât a stârnit un asemenea interes. Dar care să fie? 

În cazul în care nu știați, România are a doua cea mai mare alocare din programul european de înarmare SAFE. Cea mai mare alocare o are Polonia, care însă are o producție de tehnică militară consistentă și, prin acest program, intenționează să și-o întărească. România însă e zero în domeniul industriei militare, dar are alocări mai mari decât Franța sau Italia. Să vă mai spun că țări precum Germania și Spania nu au solicitat niciun sfanț în acest program? De ce oare?

SAFE este un program care facilitează ÎMPRUMUTURI pentru dezvoltarea industriei de apărare. Așadar, România și-a luat angajamentul de a se împrumuta peste 16 miliarde de EUR pentru investiții în domeniul apărării. Asta e mai rău decât ai vorbi despre funie în casa spânzuratului. Doar că, din ceea ce se vede, bravul Guvern de trădători al României merge chiar mai sus cu ticăloșia, inventând o suveică deosebit de păguboasă: statul se împrumută sume fabuloase pentru a încheia parteneriate mixte în care, de facto, industria militară a țării este privatizată pe banii României, întrucât în societățile mixte au controlul partenerii externi. Care parteneri, în plus, par că nici nu bagă mare lucru de bani. Înțelegeți de ce dau buzna muștele occidentale la rahatul românesc?

Și uite-așa aveți și imaginea clară a programului SAFE. De ce nu ia Germania niciun împrumut pentru acest program? Pentru că iau proștii din România împrumutul, iar de profitat profită ploșnițele germane. 

Pare că „invenția” privind privatizarea pe un dolar a fost înlocuită de neo-invenția uSR(I)-stă de privatizare pe mulți bani, dar dați de statul român. Nu-i frumos să fii prostul lumii? Mai ales în condițiile în care datoria publică e deja nesustenabilă. România se află lansată pe o pantă dezastruoasă, deschisă de ticălosul băsescu, cel care, ca un veritabil instrument al finanței internaționale, a crescut primul datoria României de la câteva procente la 25% din PIB. A fost o lovitură inițială care a provocat apoi o acumulare din ce în ce mai accelerată de datorie, pe fondul unor performanțe economice discutabile, bazate strict pe consum. Iată-ne acum aproape de momentul în care se trage clopotul pentru ultima dată: în loc să calmăm dependența de credit, ne afundăm și mai rapid în datorii, așa cum drogatul nu se lasă până nu ajunge la sevraj. Asta-i România, luați cu lingurița!

Revoluția analogică

„Domeniul analogic a fost lăsat în urmă de digital, dar vă spun că nu și-a spus ultimul cuvânt, iar limitele sale, pur și simplu, nu există! Analogicul este o iterație lăsată neterminată din punct de vedere tehnologic și care e preluată de ruși din mers”. Este un citat dintr-un articol de-al meu scris în august, 2024(vezi aici: Din nou despre marea separare tehnologică).

Cine e Sistemul și cine sunt EI?

Vorbim despre SISTEM și ne imaginăm tenebre, agenți secreți care mișună într-o semi-obscuritate conspirând împotriva noastră. Avem impresia că sistemul este compus din super-oameni, indivizi înzestrați cu puteri fabuloase, intangibili și atât de puternici încât n-ai ce altceva să faci decât să te ofilești, frustrat de neputința care te domină. Ce este totuși acest SISTEM infernal care ne conduce și, mai ales, cine sunt EI, componenții, dar și cei care manipulează?

Uite americanii/ Nu-s americanii

Prin societatea noastră civilă este o fâțâială demnă de milă. Care mai de care iese în față, bătându-se cu pumnu-n piept cum că „el știa de câteva luni”. Măi, să fie! Așadar, iaca, doar eu sunt ăla care a aflat atunci când scriau ucrainenii despre subiect. În rest, în stânga și-n dreapta, doar oameni informați! Asta e, o înhățăm și pe-asta, doar știm bine că „după război mulți viteji se-arată”. Doar că partea interesantă abia acum urmează și pe asta n-o înțelege mai nimeni.

Joaca de-a mandatul și infernalul sistem de represiune de la noi

Aflu stupefiat că ICCJ a eliberat 2843 de mandate de ascultare pe „securitate națională” doar din ziua primului tur al alegerilor anulate și până la trimiterea abuzivă în judecată a lui Georgescu. Poate că nu vi se pare mult, dar 2843 de mandate echivalează cu aproape 60 000 de persoane urmărite și asta doar în București! Este ceva absolut înfiorător care face ca fosta Securitate să pară doar o biată jucărie față de sistemul represiv pus la cale de puterea „pro-ioropiană” din România. 

Cine e Ungaria?

Întrebarea e cât se poate de pertinentă. Cine e Ungaria? O țară insignifiantă din Estul Europei, pe care o străbați cu mașina în 2-3 ore și care, iată, s-a trezit brusc buricul planetei. Sau, cel puțin, al Europei. Cum e posibil așa ceva? Este posibil și, culmea, Ungaria e chiar mai mult de-atât.

În cazul în care nu știați, Ungaria este singura țară din Uniunea Europeană care a renunțat la apartenența sa la Tribunalul Penal Internațional. O lege care vizează renunțarea la aberata structură a fost votată în luna mai, cu o largă majoritate parlamentară - doar 43 de voturi au fost împotrivă. Ungaria este practic singura țară din Uniunea Europeană care are puterea de a-și implementa singură politicile și, cu siguranță, singura care a ieșit din framework-ul de politică externă al Uniunii Europene. 

Parcă îi și aud pe unii: „Dar cum e posibil așa ceva?”. Chiar așa, cum e posibil? Ungaria e o țară care nu are nicio resursă naturală. Și, cu toate acestea, se descurcă mai bine decât noi în ceea ce privește hidrocarburile. Ungaria are propria companie petrolieră, 100% ungurească. OMV a vrut să dea pe MOL de 10 ori mai mult decât a dat pe Petrom, o sfidare pe care noi am încasat-o în freză. România are cele mai mari rezerve de gaz din UE, dar nu-și poate vinde gazul în Europa deoarece asta e treaba Ungariei și a Austriei. Da, ați citit bine! Ungaria și Austria vor avea partea leului din gazul românesc. De ce? Pentru că suntem proști!

Și, totuși, cum e posibil? Simplu: ungurii au oameni, noi avem maimuțoi. Aveți idee cum arată un europarlamentar ungur la Bruxelles? Cunoaște în detaliu toate documentele, are un discurs impecabil și nu se bagă decât în chestiuni care-i afectează țara. Nu e interesat de coțcăriile pe care le fac europenii, ci strict de interesul țării sale. Cum sunt românii? O gașcă de maimuțe, fără nicio direcție, alergând să cerșească ceva, căutând să aibă un mic avantaj propriu, disperați după o firimitură de la masa celor mari și neavând habar nici măcar de prevederile tratatelor de bază ale UE. Adevărul e că, în timp ce noi trimitem toți proștii acolo, ungurii trimit diplomați tobă de carte, care reușesc să întoarcă situațiile chiar și atunci când politica oficială a UE le este ostilă. 

De fapt, dacă analizați evoluția Ungariei sub Orban, veți înțelege exact că țara își face un parcurs impecabil spre neutralitate. Adică exact ceea ce vă spusesem că ar trebui să facă România. La ora actuală Orban e singurul european multipolar. El a reușit să aibă relații bune cu SUA, cu China și cu Rusia în același timp. Este membru NATO, dar centrala nucleară i-a fost ridicată de Putin, pe banii săi, cu o finanțare mai mult decât generoasă. E în UE, dar are legături directe în China, motiv pentru care investițiile directe din UE încep să se facă preponderent în Ungaria. De ce? Pentru că astfel chinezii au o garanție că nu vor fi tratați aiurea și nu se va întâmpla ceea ce s-a întâmplat la Nexperia. 

Când spuneam că România trebuie să meargă pe un drum care o duce spre neutralitate și spre urmărirea strictă a intereselor sale, toți proștii îmi spuneau în față că „așa ceva nu e posibil”. Inclusiv un fost oficial român pe care-l respect mi-a spus că atâta timp cât a fost la butoane „nu a avut ca opțiune varianta neutralității”(lăsând să se înțeleagă că partenerii externi ar fi eliminat-o din start). Doar că un asemenea statut nu ți-l dă nimeni. În mod evident, nimeni nu sare să-ți spună: „da, ești liber să pleci din căruța mea și să-ți vezi de drumul tău”. Aiurea, odată ce te-a luat de rob, trage de tine să te miști cât mai exact în direcția sa. Statutul de neutralitate nu ți-l dă nimeni! Trebuie să ți-l cucerești!

Ungaria arată că se poate. Și, mai mult, pe măsură ce trece timpul, veți vedea cum Ungaria va tot crește, în timp ce noi rămânem în urmă, îndreptându-ne inevitabil spre mocirla spre care merge UE. Anul acesta, în premieră, Viktor Orban a anunțat că, în cazul în care UE nu mai merge în direcția dorită, Ungaria ia în vedere ieșirea din Uniune. A fost o declarație extrem de bine calculată. Nulităților de la UE, care începuseră să călărească Ungaria, le-a fost adus în față spectrul unui dezastru geopolitic major. Ungaria, așa mică, e capabilă să deturneze mașinăria europeană. Nu vorbim doar de faptul că o eventuală ieșire a țării din UE ar rupe în două Uniunea deoarece n-ar mai exista un teritoriu terestru coerent al UE. E vorba inclusiv de „căderea puterii hipnotice” a Uniunii Europene întrucât la nivel mondial s-ar înțelege că UE nu e o construcție solidă. Până acum europenii au dat impresia unei construcții coerente, care a adus prosperitate membrilor săi. E o imagine falsă pe care au vândut-o, realitatea arătându-ne mai degrabă contrariul. O eventuală ieșire a Ungariei ar rupe vraja, arătând lumii că împăratul e gol. Desigur, Oban nu vrea să iasă acum din UE. Ar fi contrar intereselor pe termen scurt ale Ungariei. Dar deja a fixat un drum pe care țara sa s-a înscris. Și care va deveni din ce în ce mai legitim pe măsură ce timpul va trece.

Iată de ce nu trebuie să fiți surprinși de alegerea Ungariei ca loc de întâlnire între Putin și Trump. Nulitatea de Merz i-a transmis lui Orban că „are obligația să-l aresteze pe Putin, chiar dacă Ungaria nu mai e membră a TPI”. Iar ungurii, prin vocea ministrului de Externe i-au răspuns într-un mod diplomatic că e prost: „Nu este nevoie de niciun fel de consultări cu nimeni, noi suntem o ţară suverană. Îl vom primi pe Putin cu respect, îl vom găzdui şi îi vom oferi condiţiile pentru a negocia cu preşedintele american”. Și uite-așa cârnatul german fără creier a rămas fără replică! Ceea ce va fi interesant va fi momentul în care România îi va da drept de trecere lui Putin, asigurându-i culoarul aerian spre Budapesta. Fix neghiobii ăia care spun că sunt belicos anti-ruși, vor cădea în genunchi atunci când li se va da ordin. Chestiune care arată într-o tușă și mai pronunțată cât suntem de proști.

Ungaria e sub ochii noștri. O vedem, o putem chiar experimenta. Și observăm limpede că își croiește cu tenacitate și curaj un drum coerent către lumea de mâine, o lume care e a națiunilor, nu a aberantelor construcții transnaționale. România are infinit mai multe pârghii decât Ungaria pentru a-și implementa propria agendă de neutralitate. Însă pe noi prostia nu ne lasă! 

Gustând din prăjitura deglobalizării

Pare că mai nimeni nu a înțeles exact ce e cu globalizarea. Totul a venit cu promisiuni minunate. E o singură lume, astfel încât ce e rău în a o avea pe toată la dispoziție? De ce n-am avea o lume în care să ne mișcăm liberi și în care totul să fie hiper-optimizat? Am tot experimentat-o, până când se ajunsese la nebunia ca roșiile din SUA să fie exportate în China doar pentru a fi împachetate. În ciuda faptului că totul părea stupid, era un model interesant. Dar care era scopul său?