Toxicitatea mioritica

Dacă vineri am hălăduit prin sofisticata toxicitate americană, pentru începutul acestei săptămâni m-am gândit că e util un scurt remember al mecanismelor care au acţionat pe piaţa autohtonă, a elementelor care ne-au împins atât de brutal în criză şi, poate cel mai util dintre toate, a reacţiei autorităţilor în momentele critice ale crizei. Iar pentru final un scurt rezumat al momentului actual.

Destul de rudimentară pentru a cunoaşte dezvoltarea unor produse sofisticate, piaţa autohtonă a reuşit totuşi imitarea(cred că este termenul cel mai potrivit) crizei americane prin intermediul finanţării externe. Văzând în subsidiarele autohtone adevărate mine de aur(mai ţineţi minte ratele de profit ale băncilor locale?), băncile mamă au inundat efectiv piaţa locală cu linii de finanţare generoase, punând presiune pe managementul local pentru creşterea creditării. Aceasta a avut ca efect relaxarea nejustificată a condiţiilor de creditare(cu ajutorul regulamentelor suspect de laxe ale BNR) şi, în final, explozia consumului. S-a spus greşit că ne-am confruntam cu o bulă speculativă numai pe piaţa imobiliară. De fapt întreaga Românie era supraevaluată, iar frenezia creditării nu s-a manifestat numai la persoanele fizice, ci şi(mai ales) la cele juridice. Nu de puţine ori, firmele autohtone au făcut investitiţii aberante bazându-se pe planuri de afaceri abracadabrante, au rostogolit credite de la o bancă la alta, performând, de cele mai multe ori, numai la capitolul inconştienţă. Era logic faptul că acest mix ucigător nu putea rezista. Sfârşitul de an ne-a prins cum nu se poate mai prost: deficite enorme, o monedă nejustificat de apreciată în raport cu euro şi un aparat de stat extrem de ineficient şi de costisitor. Colac peste pupăză, băncile ameninţau cu repatrierea fondurilor împrumutate.

Începând cu ianuarie 2009, pe piaţa financiară autohtonă s-a înregistrat o creştere susţinută a restanţelor, fapt care a evidenţiat toxicitatea creditelor acordate fără nicio bază logică. Sub presiunea unor pierderi fabuloase, bancherii au încercat să găsească soluţii de prelungire a agoniei: perioade de graţie, amânări la plată şi restructurări. Acestea însă sunt numai soluţii temporare care ar putea funcţiona numai în cazul unei revigorări rapide a climatului economic(V shape). Ca şi în cazul băncilor americane, activele toxice autohtone sunt încă în contabilitatea băncilor şi aşteaptă o modalitate de rezolvare. Deosebirea este dată de faptul că, în timp ce la ei se cam ştie care este dimensiunea găurii, la noi, pentru moment, nu se poate face o estimare a situaţiei din cauza încercărilor disperate de optimizare a cheltuielilor cu provizioanele. Probabil în 2-3 luni vom avea un tablou ceva mai exact al situaţiei reale.

În mod normal, după alegerile de anul trecut ar fi trebuit să se treacă rapid la reforme usturătoare: reducerea drastică a aparatului bugetar, optimizarea serviciilor de colectare, dezvoltarea unor politici economice coerente şi investiţii masive în infrastructură. Nu s-a făcut nimic din cauza celor două sesiuni de alegeri din acest an. În locul reformei s-a preferat jocul de imagine şi perpetuarea unor dezechilibre, iar în locul investiţiilor menţinerea greoiului aparat bugetar pe linia de plutire. Toate acestea sunt exemple clare ale unei inconştienţe guvernamentale care face face legea din 89 până în prezent(poate cu excepţia perioadei în care Isărescu a fost premier). Singurele corecţii făcute până acum au fost cele din mediul privat(şi aici incomplet), sub presiunea realităţii economice. În rest, situaţia e neschimbată, iar efectul constatat până acum este o foame maladivă de bani a statului.

Nu cred că este un secret pentru nimeni faptul că în acest moment stăm extrem de prost. Foamea de bani a produs un impozit aberant care a avut ca rezultate închiderea unui număr mare de firme, economia neagră a explodat, iar şomajul urmează să fie "vedeta" toamnei. Menţinerea cursului de schimb ne costă aproximativ 450 mil. EUR pe lună, factură pe care nu ştiu cât timp o vom mai putea plăti. Adevărata bombă însă este alta. Aşa cum bine ştiţi, ţintele fixate cu FMI-ul au fost depăşite, iar reformele promise s-au dovedit a fi simple vorbe-n vânt. În aceste condiţii, blocarea acordului ar fi cea mai grea lovitură pe care am putea-o primi. Un KO devastator atât pentru economie cât, mai ales, pentru populaţie. Poate că această perspectivă pare exagerată, dar judecând prin prisma episodului Letonia, cred că trebuie să ne punem această problemă. Mai ales acum, când ţintele urmărite în primăvară de lobbiştii acordului au fost atinse.