Programul "primul default"

La niciun an de la lansarea cu surle şi trâmbiţe a programului electoral "Prima casă" s-a înregistrat primul default. Desigur, la prima vedere, nu pare nimic alarmant deoarece se ştie bine că dintr-un portofoliu de credite un anumit procent intră în default. Marea problemă este că, la creditele ipotecare(a căror perioadă de rambursare este de peste 20 de ani) defaulul apare mult mai târziu. În cazul de faţă, presupunând că persoana cu pricina a contractat creditul în prima fază a programului, adică în iulie 2009, rezultă că măreţul credit a început să scârţâie la numai cinci luni de la acordare(data primei intrări la restanţă). Pe baza acestei constatări cred că ar trebui să ne punem serios problema criteriilor de acordare şi a analizei care se face pentru acordarea acesor credite. Banca la care s-a înregistrat default-ul nu a oferit niciun detaliu privind data contractării creditului. Probabil această informaţie intră în sfera secretului bancar!

Din punct de vedere practic, programul "Prima casă" este ilustrarea perfectă a noţiunii de "privatizare a câştigurilor şi naţionalizare a pierderilor". Întrucât e vorba de un credit garantat de stat, băncile participante nu au niciun interes în a face o analiză riguroasă de risc. Atât timp cât clientul plăteşte banca încasează dobânda, adică profitul. În momentul în care se strâng 90 de zile de restanţă, banca îşi încasează banii de la Fondul de garantare, iar imobilul intră în proprietatea statului. Este foarte interesant de înţeles ce se întâmplă de-aici înainte. În mod normal, statul trebuie să-şi recupereze banii, deci să execute garanţia. Cum piaţa imobiliară este în picaj liber rezultă că statul va înregistra o pierdere ca urmare a devalorizării preţului imobilului şi va suporta şi cheltuielile de executare.

Pierderea despre care am vorbit se va înregistra în situaţia puţin probabilă în care statul va reuşi să vândă imobilul. Întrebarea pe care ar trebui să şi-o pună oricine este dacă statul are pus la punct un mecanism de recuperare a pierderilor din default-uri, iar răspunsul este cel pe care-l intium toţi: NU. În momentul în care default-urile se vor înmulţi, statul va trebui să acopere găurile băncilor, primind la schimb imobile nevandabile. O afacere excelentă pentru care nu ştiu cine va plăti. 

Cu toate că nu avem toate elementele necesare desprinderii unei concluzii, îmi reafirm scepticismul în ceea ce priveşte acest program. Rămâne să vedem ce procent din creditele acordate vor fi achitate de stat. Eu unul tind să pariez că peste 25% din credite se vor prăbuşi.