O lacrimă pentru Polonia

Am stat mult pe gânduri înainte de a scrie acest articol, mai ales din cauză că subiectul efectiv mă depăşeşte. Însă simpatia pe care o port poporului polonez precum şi învăţămintele pe care trebuie să le tragem din logica evenimentelor recente mă fac să atac acest dificil subiect.

Desigur, toată lumea îşi aminteşte de Lech Aleksander Kaczyński din perioada în care a blocat întreaga Europă la negocierile pentru semnarea Tratatului de la Lisabona. Nu s-a confruntat direct cu liderii europeni ci şi-a trimis fratele, pe vremea aceea prim ministru. Probabil partea hilară a acelor negocieri va persista multă vreme în memoria colectivă. Ne amintim eforturile pe care le făceau europenii pentru a-l convinge pe Jarosław de "justeţea" abordării lor şi de cum, în urma unui telefon la Varşovia, se loveau de refuzul lui Lech. A fost o imagine din care am înţeles că Polonia îşi ia în serios destinul, refuzând să se comporte ca o simplă remorcă. Putem spune, fără a exagera, că Polonia, prin atitudinea pe care a avut-o până acum, a demonstrat că a înţeles cu exactitate că naţionalismul este o politică nu numai viabilă ci chiar obligatorie. Iar când spun naţionalism, mă refer la termenul pur, scuturat de toate imbecilităţile, demagogiile şi conotaţiile negative pe care toxica politică dâmboviţeană le-a exploatat preferenţial. Pentru polonezi, după dezastrele prin care au trecut în istorie, lecţia învăţată a fost cât se poate de simplă: problemele lor sunt mai importante decât problemele altora. Au învăţat această lecţie şi au aplicat-o cu stoicism. După eliberarea de comunism au înţeles perfect care e calea pe care trebuie să o urmeze şi au jucat exemplar. S-au opus unificării Germaniei până când au obţinut garanţii solide că nu vor exista revendicări teritoritoriale. Au implementat un capitalism viabil fără a pierde controlul domeniilor strategice(energie, bănci etc.) şi, în acelaşi timp, au reuşit să păstreze un echilibru perfect, astfel încât prezenţa statului într-un domeniu să nu devină anticoncurenţială. Au înţeles că au de-a face cu o criză şi au ştiut să-şi ia din timp măsurile necesare evitării acesteia. Au reuşit de fiecare dată!

Evident, o asemenea politică nu place marilor parteneri obişnuiţi să fie slujiţi de ţările de mâna a doua între care, cu regret o spun, ne numărăm şi noi. Polonia n-a pretins niciodată că luptă pentru un abstract bine al tuturor. Au spus răspicat că pe ei îi interesează în primul rând destinul propriu şi că, în măsura în care acest deziderat este rezolvat, îşi vor dedica energiile şi pentru rezolvarea celorlalte probleme. Desigur, exponentul cel mai radical al acestei viziuni a fost Lech Kaczyński, iar aceasta i-a atras antipatia marilor lideri europeni. Un individ care nu a acceptat "calea de mijloc" practicată prin cabinetele europene. Prefera să spună clar ceea ce doreşte şi să devină infexibil până când obţinea absolut tot.

Moartea lui Lech Kaczyński ar trebui să reprezinte pentru toţi(şi în special pentru noi) un moment de reculegere şi de înţelegere a forţelor care guvernează această lume. A fost un exemplu pentru  naţiunile din Est, un exemplu care ar trebui înţeles la adevărata sa valoare. Faptul că liderii europeni nu au participat la funeralii nu a reprezentat o surpriză. Norul generat de vulcanul Eyjafjallajokull a fost o scuză ideală şi, probabil, dacă n-ar fi existat ar fi trebuit inventat. Pentru că tot am adus vorba de nor cred că, în logica evenimentelor, apariţia sa are un rol simbolic: ne-a demonstrat că o perturbare chiar şi minoră a occidentului se poate constitui într-un motiv de abandonare a naţiunilor estice. Probabil e ultima lecţie pe care ne-a transmis-o Kaczyński. Iar pentru aceasta suntem datori cu o lacrimă atât pentru el cât şi pentru Polonia.