Cateva intrebari necesare

Apariția unui link către articolul meu de ieri în secțiunea de comentarii a blogului unui individ pe care-l consider prematur de frustrat(ma refer la dl. Vlad Petreanu) a generat un trafic nedorit pe acest blog. Un fenomen similar se întâmpla atunci când „primeam trafic” de la Hotnews. Din fericire, cititorii blogului d-lui Petreanu s-au dovedit a fi mai civilizați, nesolicitându-mă în ceea ce privește moderarea comentariilor.

Când am postat articolul de ieri m-am gândit că nu va suscita prea mult interes. Pur și simplu nu era altceva decât o opinie. Înainte de a publica articolul cu pricina, chiar m-am gândit dacă nu cumva articolul e prea nepotrivit pentru a fi publicat. Însă nu am ezitat în a-l publica deoarece blogul nu e altceva decât un jurnal public, în care-ți dai frâu liber simțirilor proprii. Ceea ce a urmat a fost chiar surprinzător pentru mine. 

N-am de gând să transform articolul de față într-o continuare a dialogului de ieri. N-am a mă certa cu nimeni. Ceea ce am scris ieri este doar o încercare de a explica un lucru cât se poate de simplu: puțin pragmatism în actul de justiție ar fi benefic. În construcția unui stat și a instituțiilor sale fundamentale cred că idealismul trebuie să fie înlocuit de pragmatism. Mai ales noi, cei care am trecut printr-o „societate măreață”, multilateral dezvoltată și clădită pe principii idealiste ar fi trebuit să înțelegem până acum acest lucru simplu. Ceea ce am văzut ieri m-a făcut însă să înțeleg că omul, din nefericire, se lasă din ce în ce mai mult pradă iluziilor și instinctelor primare generate de niște așa-zise principii. Fapt pentru care m-am gândit să deschid un fel de dialog ipotetic pornind de la opiniile exprimate la postarea de ieri.

În primul rând aș întreba dacă într-adevăr, încarcerarea cuiva ne servește nouă ca indivizi. De ce noi, ca societate, „băgăm omul la pușcărie”? În mod normal o facem pentru a izola răul, pentru a ne proteja de răul potențial pe care-l generează acești oameni. Dar care este oare scopul justiției? Acela strict de pedepsire a unui individ care calcă strâmb? Poate. Eu unul cred însă că scopul pedepsei, indiferent de dimensiunea sa, este, primordial, acela de reeducare a celui care a greșit. Nu vreau să cred că pedeapsa este o răzbunare, ci o modalitate în care individului îi este explicată greșeala, o modalitate prin care i se arată calea pentru a putea, pe viitor, să nu mai fie tentat să calce strâmb. Poate gândesc greșit, dar o fac având convingerea că noi, ca societate am evoluat de la mentalitatea execuțiilor publice. 

Și, ajunși în acest punct, stau să mă întreb dacă a făcut cineva o analiză asupra eficienței sistemului penitenciar în general și a celui autohton în particular. Oare scopul principal al acestor instituții, acela de reeducare a indivizilor, este într-adevăr atins? Există criterii de performanță în evaluarea eficienței sistemului penitenciar? Fără a avea statistici sau date la îndemână, tind să cred că nu. Supraaglomerarea pușcăriilor este cauzată de o creștere a infracționalității sau de cazarea unor noi infractori alături de cei vechi care, după ce sunt eliberați, recidivează? A cui e vina pentru recidivă? A individului, a sistemului sau a ambilor? Desigur nu am răspunsuri la aceste întrebări.

O să încerc să vă ofer un exemplu din actualitatea imediată. Cu ceva vreme în urmă am văzut un reportaj despre un individ recidivist care-și trăise aproape toată experiența sa de viață în penitenciar. Fusese încarcerat încă din copilărie într-un centru de reeducare a minorilor deoarece participase la o spargeri de magazine. Avea o experiență de 10-15 ani de pușcărie. Viața sa se desfășurase aproape exclusiv în penitenciar. Avusese parte doar de scurte perioade de libertate. Stăteam să mă gândesc dacă în cazul acestui individ societatea și-a făcut datoria față de el. Oare putem crede că acel om a fost fundamental rău, s-a născut - cum se spune în popor - având răul în sânge? Putem crede și acest lucru, dar dacă n-a fost așa? Dacă, din cauza unei erori de educare, societatea de fapt a pierdut un om productiv transformându-l într-un asistat permanent, într-o greutate suplimentară la jugul public?

Pornind de-aici ne putem întreba dacă pentru infracțiunile fără violență e bine să ne grăbim cu încarcerarea. Poate există metode mai inteligente de reeducare a celui care-a călcat strâmb. Închisoarea, în sine, e o experiență care în general sperie. Însă, după ce „se stabilește contactul”, în multe cazuri nu mai sperie. Poate că pedeapsa cu suspendare poate fi mai eficientă deoarece cel care-a călcat strâmb devine conștient că la următoarea abatere urmează să-și execute și pedeapsa cu suspendare. Personal cred că izolarea celui care a călcat strâmb face cu adevărat un serviciu societății atunci când e vorba de indivizi periculoși, care în libertate ar putea continua să comită infracțiuni sau chiar să pună în pericol viața și libertățile celorlalți. 

Desigur, sunt numeroase întrebări pe care le avem. Cu siguranță cei care au conceput un sistem au avut argumentele lor însă aceasta nu exclude perfecționarea sa. Eu unul nu reușesc să văd în sistemul nostru juridic nici pic de pragmatism. Înțeleg că lupta cu infracțiunea e permanentă, dar cred că cei care ar trebui să suporte într-o destul de mare măsură costurile acestei lupte ar trebui să fie infractorii. Justiția, dacă se va transforma într-o povară pentru buget, riscă să dispară sau să fie îngenuncheată prin tertipuri bugetare.

Sunt multe aspecte la care trebuie să medităm. E bine să ne gândim la ce sistem ne dorim cu adevărat. Unul în care ni se spune ce avem voie să facem sau unul în care știm ce nu avem voie să facem? Unul în care trebuie să-ți demonstrezi nevinovăția sau unul în care trebuie să ți se demonstreze vinovăția? Unul în care poți fi reținut fără motiv, doar pe baza unor bănuieli sau unul în care integritatea ta valorează mai mult chiar decât pericolul ca o anchetă să fie compromisă din cauză că nu pot fi comise abuzuri? 

Toate acestea sunt întrebări la care trebuie să ne gândim fiecare dintre noi pentru că țin de viața noastră. Chiar și așa există riscul ca „peste douăzeci de ani să regretăm ceea ce am ales”. Însă, cel puțin ne putem alina cu gândul că alegerea a fost făcută de noi și nu de alții.

Nu în ultimul rând aș vrea să răspund unei anumite încrâncenări pe care am simțit-o în comentariile celor direcționați de pe blogul lui Petreanu. Capitalismul și democrația presupun inclusiv ca oameni puțintei la minte să facă grămezi de bani în timp ce alții, mult mai educați, să moară de foame. Libertatea presupune inclusiv ca unul mai rudimentar să-și facă publicitate descriind în termeni colorați cum e el mafiot, ca altul mai din topor să se creadă luptătorul luminii sau farul creștinismului. Aceste chestiuni, dacă ne simțim cu adevărat liberi, ar trebui să stârnească în noi hohote de râs, nu frustrări. E o opinie.