La răscrucea marilor imperii

Pe la sfârşitul lunii trecute, Sigmar Gabriel, ministrul german al economiei, anunţa moartea negocierilor pentru TTIP. În ziua următoare, Ignacio Garcia Bercero, negociatorul şef al UE pentru TIPP, declara, parafrazându-l pe Mark Twain, că „zvonul despre moartea mea este exagerat”.

Parcă pregătit, asemeni un scutier cu ochi ager,  Matthias Fekl, ministrul francez al comerţului exterior, a declarat imediat că „Franţa vrea oprirea imediată a negocierilor pentru TTIP”, anunţându-l parcă pe Ignacio Garcia Bercero că zvonul despre moartea sa este cât se poate de real.

Decizia care i-a făcut pe activiştii anti TTIP să răsufle uşuraţi părea a fi tranşat definitiv controversatul contract. Numai că lucrurile nu aveau cum să rămână aşa. Fix în aceeaşi perioadă, Comisia Europeană constată că Apple a „optimizat” ilegal o groază de bani, motiv pentru care decide recuperarea de la companie de către Guvernul Irlandei a  halucinantei sume de 13 mld. EUR! O decizie întâmpinată extrem de vocal peste Ocean. Culmea, Trezoreria SUA a anunţat belicos că decizia Comisiei Europene va pune serios la îndoială investiţiile străine şi climatul de business din Europa.

Lucrurile au continuat să se dezvolte în subteran şi, la sfârşitul săptămânii trecute, în noapte dinspre joi şi vineri, Departamentul de Justiţie al SUA a cerut Deutsche Bank o sumă colosală, de 15 mld. $, pentru a pune capăt investigaţiei privind „contribuţia” băncii germane la criza din 2008. Similaritatea sumelor cerute de CE celor de la Apple cu cea cerută de DOJ celor de la Deutsche Bank ne arată limpede că suntem în mijlocul unui scandal conjugal. Tocmai UE, proiectul desenat în SUA şi impus europenilor ca cea mai bună variantă, riscă să degenereze într-un copil indisciplinat care urinează pe uşa părintelui său.

În fapt, lucrurile sunt mai grave decât par. La începutul anilor '90, Germania obţinea - prin intermediul unei cozi de topor cocoţate la Kremlin - acceptul Rusiei pentru reunificare. După o scurtă perioadă, în care fostul RFG şi-a asumat şi a plătit un preţ piperat pentru micşorarea diferenţelor dintre Vest şi Est, Germania a renăscut. Şi, odată cu ea, vechiul ideal al Celui de-al treilea Reich. Numai că, pentru a-şi pune planurile în aplicare, Germania a lucrat cât se poate de şiret. Pe de-o parte s-a comportat precum copilul ascultător al americanilor, susţinând orice aberaţie venită dintr-acolo. Pe de altă parte, în interiorul UE, s-a comportat precum proprietarul acesteia. Cu siguranţă, Germania este cel mai mare contributor al UE, dar realitate arată limpede că a fost, în acelaşi timp, şi cel mai mare beneficiar. Industria sa ultraoptimizată a înghiţit efectiv hălci întregi din piaţa naţiunilor nepregătite pentru o asemenea confruntare. N-o să insist prea mult asupra mecanismelor prin care s-a ajuns aici, deoarece aceast subiect a fost tratat suficient în trecut. Voi aminti însă, că la ora actuală, ca şi jucător de talie mondială şi cu pretenţii geopolitice n-avem nicio Europă ci doar o Germanie din ce în ce mai revanşardă, îmbrăcată cu blană europeană şi defilând în faţă cu o Franţă butaforică, mulţumită să repete ceea ce vor să audă urechile noului său stăpân.

Nu-mi dau seama cum s-a produs această mutaţie, dar ea s-a produs. E o realitate. Germania este noul stăpân al Europei, iar SUA a fost prinsă cu fundul gol! Nici nu-i de mirare la câtă prostie guvernează acolo. În faţa ameninţării iminente a unei Europe germanizate şi gata să semneze pactul cu diavolul rusesc, SUA au început să aplice lovituri punctuale, extrem de usturătoare. Brexit-ul ar fi primul element al acestui mozaic. De asemenea, lovitura dată Deutsche Bank este una deosebit de bine ţintită. Uriaşul cu picioare de lut se va prăbuşi extrem de zgomotos dacă o asemenea decizie va fi pusă în aplicare. Şi, prin prăbuşirea sa, va trage serios Germania în jos. Numai că asasinarea economică a Germaniei nu mai este posibilă fără serioase pagube colaterale între naţiunile pe  care le-ar putea găsi ca aliaţi continentali. Astfel încât, paralel cu ameninţarea unor ţinte germane, SUA a reactivat Grupul de la Vişegrad. Cehia, Slovacia, Polonia şi Ungaria şi-au radicalizat discursul anti-european, militând pentru o Europă a naţiunilor, nu una a pierderii identităţii naţionale. E de-a dreptul hilar deoarece, nu cu mult timp în urmă, SUA era cea care dorea distrugerea statelor-naţiune de pe Continent şi topirea lor în Uniunea Europeană. Iată că discursul naţionalist revine, iar „cei patru fantastici” promit să se comporte precum un vierme şi, în acelaşi timp, o barieră care le-ar spune pe şleau nemţilor HALT. Mai mult, Bulgaria pare a se fi alăturat şi ea poziţiei Grupului de la Vişegrad.

În acest context, România e din nou prost poziţionată. Având în cap o incompetentă coadă de topor, merge pe cartea „Noului Reich”. Aceasta în contradicţie totală cu vecinii săi.  Reuşim astfel, din nou, să ne înconjurăm numai de duşmani, mergând în contra timp şi contra intereselor naţionale. Iar rezultatele nu încetează să se arate. După principiul bate şaua ca să priceapă iapa, SUA nu stă de pomană, ci se pregăteşte pentru pârjolirea teritoriului. Vă mai amintiţi atacul unei partenere de nădejde a SUA către un serviciu secret? Ei bine, acel atac a avut ca efect declanşarea unei lupte fratricide între cele două principale servicii de informaţii ale ţării. Un alt serviciu, mai mic şi ceva mai insignifiant, tocmai a fost pus pe butuci într-un dosar stupid. Haosul abia a început. În acest timp, Ambasadorul SUA de la Chişinău transmite că „Moldova nu e România”. Atenţie la nuanţe: Moldova, nu Republica Moldova! Colac peste pupăză, ticălosul de-aici, face poze cu steagul secuiesc, transmiţănd voalat că nici Transilvania n-ar fi România. Este posibilă ciuntirea ţării şi readucerea ei la structura atomizată a celor trei principate române? Răspunsul este, din nefericire, da. Şi chiar mai mult decât atât!

Într-o posibilă înţelegere cu Rusia(singura alternativă rămasă pentru SUA), s-ar merge pe asigurarea şi recunoaşterea de către americani a centurii de securitate formată din Novorossiya şi, posibil(ca o răzbunare istorică) a Moldovei româneşti. N-ar fi prima dată. După Al Doilea Război Mondial, la Yalta, SUA le spunea ruşilor că pot trata Moldova ca pe propriul lor teritoriu. Numai cuvântul dat de Stalin a făcut ca România să nu fie dezmembrată! Moldova însă ar urma să fie cedată la pachet cu puternice forţe paramilitare de opoziţie care să menţină un surd conflict îngheţat(după model rusesc în fostele republici). Patrioţii(numiţi cinic stupid heroes)ar urma să formeze enclave care să lupte pentru independenţa Moldovei. Cumva, transpunerea în actualitate a scenariului privind influenţa 90%-10%.

Vestul românesc ar urma să joace rolul unei zone buffer, atomizată în cel puţin trei regiuni independente, iar sudul ar fi sub un protectorat american, la care, în funcţie de interesele de moment, s-ar putea renunţa. Şi uite-aşa, ajungem pe pielea noastră să ne întoarcem la multipolaritate, după regulile descrise de mult-hulitul  Samuel Huntington.

Aşa cum spuneam cu ceva timp în urmă, România nu trebuie să se mai ancoreze la coada vreunei marti puteri, ci trebuie să-şi promoveze un statut de neutralitate care s-o ţină departe de hachiţele marilor imperii. Aflaţi într-o zonă de ciocnire a puterilor, nu ne putem găsi liniştea decât excluzând teritoriul naţional de pe tabla de şah a marilor puteri. Excludere pe care n-o putem face decât printr-un statut asumat de neutralitate absolută. Abia atunci când ţara va deveni neutră şi-şi va urmări doar propriul interes naţional putem considera că am evolut. 

Este oare însă posibilă o asemenea revenire? Teoretic da, dar pentru aceasta ar trebui eliminate cozile de topor din structurile statului. Posibilitatea există, dar numai în condiţiile existenţei unui partid cu adevărat naţional care să atragă o largă majoritate. Din nefericire încă n-avem aşa aceva, cu toate că românii aşteaptă. Sper ca în momentul în care va apărea ceva coerent(şi independent de structurile secrete) să nu fie prea târziu. Speranţa, ca de fiecare dată, moare ultima.