Bandiţii - încercare de rechizitoriu

Stăteau pitulaţi pe raftul librăriei. Erau ei, toţi, nu lipsea niciunul. Se ascunseseră acolo crezând că nu vor fi remarcaţi. Mi s-a părut că tremurau, dar m-am înşelat. Bandiţii nu tremură niciodată. Am simţit-o în momentul în care i-am luat în mână. Stăteau fermi, între coperţile cărţii, fără pic de tremur, fără pic de ezitare.

Iată-ne aşadar în faţa celui de-al doilea episod al trilogiei marginalilor propuse de Vasile Ernu. Este o iniţiativă inedită în literatura română. Desigur, n-am dus lipsă de descrieri ale marginilor, despre incursiuni în viaţa periferiei, însă toate acestea abordau marginea conectată, marginea care este parte a societăţii.



Marginalii lui Ernu sunt cei care-au rupt-o definitiv cu societatea, care se retrag la marginea ei pentru a se izola, pentru a nu fi parte a ei. Într-un fel, putem spune că adevăraţii marginali se ascund de societate pentru a-şi putea duce la îndeplinire „marele plan”. Iată de ce ei - cei neabordaţi până acum - reprezintă mai mult decât un simplu subiect: sunt, în realitate, o mină de aur, o referinţă pe care - după ce-o cunoşti - nu mai poţi s-o ignori.

După ce în primul volum al trilogiei am făcut cunoştinţă cu sectanţii - aceşti retraşi din lume pentru a o salva - în cel de-al doilea volum intrăm abrupt în lumea bandiţilor, cei care se retrag din lume tocmai pentru a o distruge. În acest fel suntem teleportaţi într-un „univers paralel”, care merge după legi proprii, care are un alt cod moral, o altă organizare socială, un alt model economic şi chiar o altă limbă. Bandiţii sunt, în sine, o societate paralelă, un „stat în stat” care are propria evoluţie şi-n care se petrec evenimente necunoscute celorlalţi. Faptul că bandiţii lui Ernu sunt cei din fosta Uniune Sovietică aduce un plus imaginii tipice fenomenului. Spaţiul imens, multitudinea de popoare, limbi şi obiceiuri au reuşit să producă un fel de societate „transnaţională” a bandiţilor, o meta-lume trăind şi profitând de disfuncţionalităţile lumii oficiale. Este un plus de savoare, un parfum aparte ale cărui nuanţe subtile ne arată cât de fascinant se poate dezvolta un fenomen care altfel, într-o ţară mică, nu ajunge niciodată la adevărata împlinire.

A sosit momentul să subliniem un lucru esenţial: bandiţii lui Ernu nu sunt un rod al imaginaţiei! Ei chiar există ca tipologie, iar ceea ce face autorul este o radiografie a fenomenului. O „cartografiere” atât de precisă, atât de reală încât te transformă, te face parte a lumii aceleia pe care ajungi să o cunoşti în detaliu. Poate că, dacă n-aş fi cunoscut un personaj similar Pianistului, aş fi avut serioase rezerve în a face afirmaţii precum cele anterioare. Numai după ce cunoşti un hoţ desăvârşit de buzunare poţi înţelege că descrierea Pianistului nu are în ea nici urmă de exagerare. Pur şi simplu rămâi fascinat atunci când vezi cum, un asemenea personaj îşi învăluie victima, o separă de realitate, folosindu-şi mâinile cu o concentrare care parcă nu este de pe lumea aceasta. „Pianiştilor” le plac provocările, abordează buzunarele cele mai ascunse şi au o plăcere teribilă în a-şi îngreuna munca, în a atinge provocări din ce în ce mai dificile. Personal cred că au un dar nativ, altfel nu voi putea niciodată înţelege cum de reuşesc să-şi „paralizeze” nu doar victima, ci întreaga asistenţă.

N-am de gând să dezvălui mai multe pentru a nu ştirbi din plăcerea lecturii. Două lucruri ţin totuşi să mai spun înainte de a încheia. În primul rând, recomand lectura „Bandiţilor” după parcurgea „Sectanţilor”. Există o logică a „Trilogiei”, motiv pentru care este benefică respectarea „cronologiei” propuse de autor. Apoi aş sublinia că parcurgerea „Bandiţilor” m-a făcut să văd cu alţi ochi sau, mai bine spus, să înţeleg cu adevărat universul penitenciar rusesc/sovietic. Fără înţelegerea personalităţii blatarului, unele povestiri ale lui Şalamov(ca să dau un exemplu) se transformă în texte criptice, greu de descifrat. Însă, odată ce ai aflat care-i sunt resorturile interne, de unde-şi trage puterea şi de ce blatarul este vârful ierarhiei, abia atunci poţi vedea cu alţi ochi interacţiunile din literatura penitenciarelor ruseşti.

Iată-ne ajunşi la final. Aşa cum am spus, e doar o încercare de rechizitoriu, o prezentare sumară menită a vă încuraja să arestaţi cât se poate de repede Bandiţii. Luați-i, ciţiţi-i şi faceţi-le propriul rechizitoriu. Merită până la ultima slovă!