marți, 2 ianuarie 2018

Societatea copacului roşu

Când s-a trezit în prezidiul de pe scena aceea, văzând cum mulţimea de oameni îmbrăcaţi elegant părea din ce în ce mai nerăbdătoare să-i asculte discursul, simţi un nod în gât. În ciuda profunzimii la care ajunsese, se simţea copleşit de interesul care i se arăta şi, de ce să nu recunoaştem, la aceasta contribuia şi timiditatea lui proverbială. Timiditatea era cea care-l făcea să fie mai retras decât ceilalţi, tot ea, probabil, era de vină pentru faptul că la vârsta la care alţii din generaţia sa aveau copii mari, el nici măcar să nu-şi fi întâlnit perechea. Dar, la fel de adevărat era că, tot timiditatea fusese cea care-l îndreptase spre studiul aprofundat al Ştiinţei, ajungând, după cum spuneu unii, chiar mai important decât geniul Societăţii lor, legendarul Georg.
Aşadar, Edwin se simţea copleşit de importanţa care i se acorda; efectiv era prins într-o menghină care-i reducea teribil libertatea de mişcare. De ce oare - gândea el - toţi cei din mulţime ar face orice pentru a fi pe scena aceasta în condiţiile în care aici, aşa expus cum eşti, fiecare mişcare a unui muşchi poate fi interpretată în fel şi chip. În mulţime ţi se permit greşeli pentru că toată lumea se concentrează spre scenă, dar aici nu se acceptă decât perfecţiunea. Iar noi nu suntem perfecţi, doar mimăm ceea ce ceilalţi asociază perfecţiunii. Noi ne ascundem în spatele unui val de praf care-i face pe ceilalţi să ne idealizeze, să ne considere supranaturali. Asta în condiţiile în care tocmai noi suntem cei care susţinem că suntem identici, că suntem la fel ca ei. Însă, pe scenă, trebuie să fim perfecţi. E un respect pe care-l arătăm atât lor, cât şi Ştiinţei, căci toată lumea ştie că singurul lucru perfect pe lumea asta este ea, Ştiinţa care ne descătuşează, care ne face să vedem lumea aşa cum e ea, nu cum şi-o imaginează ignoranţii.
Un murmur venit dinspre mulţime îi întrerupse şirul gândurilor şi se simţi din nou cuprins de un fel de panică. Oare ce-o să le spună el acestor oameni? Ca şi cum ar fi fost cuprins de un magnetism, privi înapoi şi, văzând copacul roşu, se simţi cuprins de o pace interioară profundă. Copacul, gândi, iată cum ne ajută el să depăşim toate greutăţile. 
Murmurul publicului se termină brusc în momentul în care eminentul politician Ludovic păşi pe scenă. Cu un zâmbet larg, oprindu-se în mijlocul scenei, păru că îmbrăţişează întreaga adunare. Bărbaţii îşi luaseră o mină gravă, femeile se concentrau fascinate spre ceremonia care abia acum începea, iar copiii priveau hipnotizaţi spre scenă, cu gurile căscate, încercând să priceapă gravitatea momentului. Tăcerea fu înlocuită de aplauzele grave ale asistenţei, aplauze care subliniau într-un mod discret profunzimea momentului.
- Onoraţi participanţi, începu Ludovic la microfon, iată-ne din nou împreună la sărbătoarea noastră. Mă bucur să vă văd aici, la fel de frumoşi - poate chiar mai frumoşi, mi-aş permite eu să spun - la fel de entuziaşti şi la fel de înţelepţi. Este al treilea an în care îmi revine onoarea să deschid această sărbătoare şi, trebuie să recunosc, de anul trecut până acum, am siţit că timpul trece atât de greu. Adevărul este că, în lumea în care mă-nvârt eu, nu am privilegiul unei asemenea companii selecte. Însă faptul că an de an ne întâlnim aici, pentru a celebra măreţia Copacului Roşu, este un element care aduce lumină vieţii mele. Aici mă simt alt om, mă simt între ai mei, între cei care înţeleg rostul lumii, între adevăraţii mei fraţi. Dragii mei, e o onoare deosebită pentru mine să fiu aici, iar faptul că sunt pentru al treilea an consecutiv cel care deschide aceste manifestări, trebuie să recunosc, este o cinste mult prea mare pentru care vă sunt recunoscător tuturor. Uneori, când rămân singur cu mine însumi, mă şi întreb ce noroc m-a putut lovi pe această lume astfel încât să mi se acorde o asemenea cinste la nivelul căreia, vă spun sincer, nu am simţit niciodată că mă ridic.
Făcu o pauză aparent pentru a inspira mai adânc, însă publicul simţi emoţia care i se transmitea şi începu să aplaude. Bărbaţii aplaudau grav, nedezlipindu-şi ochii de la scenă, semn clar că erau pătrunşi de greutatea cuvintelor lui Ludovic, femeile se uitau unele la altele, exprimându-şi aprecierea profundă, în timp ce copiii căutau să priceapă de unde vine emoţia tuturor celor de-aici. 
Apoi, apropiindu-se de microfon, transmise publicului că aplauzele pot înceta şi continuă:
- Îmi face o deosebită plăcere să-l introduc în premieră pe cel pe care-l cunoaşteţi toţi, eruditul nostru savant, profesorul Edwin, genialul continuator al operei legendarului profesor Georg. Îl invit aşadar, pentru prima dată pe scena acestei sărbători, pe cel care-a oferit generalizarea teoriei profesorului Georg, ducând Ştiinţa Copacului Roşu pe culmi la care minţile limitate ale multora dintre noi nu s-ar fi gândit niciodată. Vă las aşadar în compania marelui nostru savant căruia ţin să-i mulţumesc din suflet pentru că a acceptat să ne vorbească astăzi, în cadrul acestei măreţe sărbători, despre opera sa care, de ce să n-o spunem, este de fapt opera care vorbeşte cel mai frumos despre noi, despre marea Societate a Copacului Roşu. Stimate profesore Edwin, aşadar microfonul vă aparţine.
Aplauzele au început să se audă furtunos, făcându-l din nou pe Edwin să privească cu nelinişte spre uriaşa adunare. Oare ce-aş putea să le spun eu oamenilor de-aici - se întreba el în timp ce înainta spre microfon precum un condamnat spre butucul gâdelui. Ludovic i-a strâns mâna călduros, făcându-i loc apoi în faţa microfonului. Moment în care s-a lăsat o tăcere adâncă. 
- Mulţumesc mult, excelenţă - începu el tremurat - pentru modul elogios, impresionant, în care m-aţi prezentat celor de-aici. Sunt aprecieri care-ar face mândru pe oricine, mai ales atunci când vin din partea unui politician eminent precum cel de faţă. Mă simt totuşi dator să încep prin a aduce un omagiu celui care-a fost colosalul nostru om de ştiinţă, marele profesor Georg, întemeietorul Ştiinţei moderne a Copacului Roşu. Fără acest spirit erudit, fără aces colos al Ştiinţei, ne-am fi zbătut în aceleaşi temeri sau îndoieli pe care le aveam în ceea ce priveşte veridicitatea primordialităţii Copacului Roşu. Am stat mult să mă gândesc asupra modului celui mai potrivit în care aş putea aduce un omagiu marelui Georg. Desigur, v-aş putea povesti despre nenumăratele zile în care mi-a explicat cu răbdare tainele teoriei sale sau despre extraordinara sa forţă de muncă. În paranteză, voi aminti totuşi că Georg a continuat să lucreze la Teoria Copacului Roşu până-n ultima clipă, iar de la ecuaţia pe care a început să o scrie aproape de ultima sa suflare, am început eu totul. Mă simţeam dator să spun acest lucru pentru ca toată lumea să ştie că fără un colos ca Georg, Ştiinţa probabil ar fi rămas în impas. Dar, pentru că suntem la o sărbătoare şi nu la un congres ştiinţific, o să vă povestesc o întâmplare cu profesorul Georg care, pentru mine, a fost definitorie. Mă aflam acum mai bine de treizeci de ani aici, împreună cu regretatul meu tată. Aveam doar nouă ani şi mă zbăteam într-o teribilă confuzie în legătură cu Ştiinţa noastră. Ce să spun, aproape eram cât pe ce să îngroş marea masă a ignoranţilor deoarece nu puteam să percep subtilităţile şi adevărurile Ştiinţei. Eram şi într-un anturaj nefericit, în care se aflau copii proveniţi din medii eterogene, cu tot felul de misticisme şi noţiuni iraţionale în cap. Regretatul meu tată m-a adus aici, la Sărbătoare, cu gândul ascuns, exact ca orice părinte de bună credinţă, că apropierea de oamenii luminaţi ai Societăţii noastre mă va readuce pe drumul drept. Eu mă plictiseam teribil. Nu înţelegeam nimic şi, mai mult - mi-e ruşine s-o spun! - copacul acesta, minunatul nostru copac în jurul căruia ne strângem an de an, mă enerva teribil. Îl uram! Atunci am ascultat discursul lui Georg şi parcă ceva s-a iluminat în mine. Chiar dacă nu înţelegeam mare lucru - toată lumea ştie că Georg era un om de ştiinţă în adevăratul sens al cuvântului, greu de rupt de lumea şi limbajul său de specialitate - simţeam că acela e un izvor viu de adevăr, rezonam cu el. După ce-a terminat discursul, l-am rugat pe tatăl meu să mă ducă la Georg. Am văzut atunci cum întreg chipul bunului meu tată s-a iluminat. M-a strâns în braţe şi, nu ştiu cum, în câţiva paşi ne aflam în faţa marelui Georg. Tatăl meu i-a spus toată povestea mea, că eram aproape să cad în ignoranţă şi că discursul din acea zi pare a mă fi schimbat. Georg m-a mângâiat pe creştet, mi-a spus că mă înţelege perfect, chiar dacă el nu are copii. „Copilul meu e Teoria Copacului Roşu - a zis el - şi, exact ca şi tine, teoria mea a avut multe momente în care era cât pe-aci să se prăbuşească. A fost greu s-o cresc, puiule, dar ea s-a înălţat până la urmă şi şi-a făcut loc în conştiinţa oamenilor, demonstrând că ceea ce intuiseră strămoşii noştri e perfect demonstrat ştiinţific.” Adică - l-am întrebat eu - vreţi să spuneţi că mixul primordial, fulgerul iniţial, copacul cosmic şi copacul terestru din care s-au născut toate vieţuitoarele, din care am evoluat noi, toate acestea sunt susţinute de ştiinţă, adică de calcule? „Da, copile, exact asta îţi spuneam. Că ceea ce până acum au fost teorii dezarticulate, acum sunt unite profund riguros ştiinţific în Teoria Copacului Roşu sau, mai corect spus, Teoria Unificatoare a Copacului Roşu. Imaginează-ţi că absolut tot din ceea ce vedem noi e cuprins în trei ecuaţii, ce-i drept extrem de complexe.” E minunat, i-am spus eu fermecat. Puteţi să-mi daţi şi mie aceste ecuaţii? Aş vrea să mă apuc să le învăţ chiar din clipa aceasta. „Copile, ţi-am spus că teoria e simplă, nicidecum simplistă. Pentru a înţelege acele trei ecuaţii fundamentale(dintre care ultima e incompletă) trebuie să înţelegi cele opt tomuri conţinând ipotezele, demonstraţiile şi teoremele, adică acel ansamblu arhitectonic pe baza căruia se clădeşte întreaga teorie. Aşa cum nu poţi deveni arhitect dacă cineva îţi arată doar acoperişul unei case, tot la fel, nu poţi înţelege teoria dacă te limitezi la concluzii. Şi, mai mult, eşti destul de mic şi nu ai achiziţionat încă tot aparatul ştiinţific care să-ţi permită înţelegerea teoriei. Dar, totuşi, pentru a nu te dezamăgi, o să-ţi dau o scurtătură!” Atunci a scos din geanta pe care-o avea cu el o carte maronie, cartonată. O carte de aproximativ două sute de pagini, format mic şi intitulată „Teoria Unificatoare a Copacului Roşu pe înţelesul tuturor”. Mi-a întins-o spunându-mi: „Am scris această carte pentru a face mai uşoară înţelegerea Teoriei mele de către marele public. Ştii, date fiind conceptele cu care lucrez, îmi place uneori să spun în glumă că această carte, de fapt se numeşte „Teoria Unificatoare pe neînţelesul tuturor”. Sunt mulţi cei care nu-i pot pătrunde sensul. Dar tu, sunt ferm convins că o vei înţelege şi, cine ştie, poate vei continua această teorie!” Câtă dreptate a avut, onorată audienţă! Dacă aş face parte dintre ignoranţi aş spune că zicerile sale au fost profetice. Însă, ca om de ştiinţă sunt sigur că el a văzut în determinarea şi sclipirea mea de atunci, dorinţa pe care-o aveam pentru înţelegerea şi aprofundarea Ştiinţei. Ceea ce aş vrea să subliniez este faptul că pe umerii noştri stă toată responsabilitatea asupra speciei. Este mesajul pe care ni-l transmite, încă de la fulgerul primordial, Copacul Roşu. Noi, ca elite ale acestei societăţi, ca unici păstrători ai Ştiinţei, noi trebuie să ne asumăm educaţia copiilor noştri şi dezvoltarea Ştiinţei. Referitor la acest aspect, ţin minte că tot atunci l-am întrebat pe marele Georg ce sens mai au viitorii oameni de ştiinţă dacă teoria lui era cea finală. Oare nu s-a terminat cu această activitate? El a râs şi mi-a spus că abia atunci când înţelegi tot îţi dai seama că eşti la început şi că ceea ce ţi se deschide în faţa ochilor e mult mai amplu, mult mai fascinant decât tot ceea ce s-a studiat până atunci. „Ştiinţa este la fel de infinită precum oglindirile din natură ale Copacului Roşu. Chiar dacă ştim tot, Copacul Roşu ne va apărea în alte şi alte domenii.” N-am înţeles mare lucru atunci, dar iată că eu am ajuns să generalizez Teoria lui Georg, punând bazele a ceea ce este cunoscut drept „Teoria Generalizată a Copacului Roşu”. De la Georg care a unificat cele trei dimensiuni cunoscute, adăugându-i-o pe cea de-a patra, eu am ajuns la spaţiile 11-dimensionale, în care sunt perfect parametrizate manifestările dimensiunilor superioare în cele inferioare prin intermediul unei generalizări a legii nr. 1 a Copacului Roşu. E minunat când observi cum teoria se împleteşte perfect cu practica. Iată cum astăzi rapoartele esenţiale numite şi „de aur” ale Copacului Roşu sunt folosite în construcţia eficientă a oraşelor, în dimensionarea optimă a spaţiilor comerciale şi chiar în show-rile TV. Ce dovadă mai bună putem avea că lucrurile descrise de teorie sunt cele cu adevărat ştiinţifice? Dacă privim doar la modul în care ignoranţii sunt atraşi vizual de clădirile ale căror raporturi sunt derivate din cele ale Copacului, sau cum preferă să circule pe străzile proiectate de noi pe baza Teoriei, renunţând la vechile lor străzi haotice, putem înţelege pe deplin că Ştiinţa e cea care abia de-acum se lasă descoperită şi că ea va avea un impact din ce în ce mai mare în uşurarea vieţilor noastre. Acestea fiind spuse, vă mulţumesc nespus pentru răbdarea cu care m-aţi suportat şi vă propun să începem marea sărbătoare! Vă mulţumesc încă odată mult pentru atenţia şi onoarea pe care mi-aţi acordat-o invitându-mă să ţin acest discurs.
Cu ultimele cuvinte simţi că i s-a luat o piatră de pe umăr. Publicul aplauda entuziast, iar el se simţea bine pentru c-a reuşit să ducă la bun sfârşit acest discurs. 
Scena a fost strânsă în grabă, iar muncitorii s-au apucat să instaleze mesele în jurul pomului. Se lăsase seara, o serie de reflectoare luminau misterios copacul roşu, iar oamenii se aşezau la mese. Edwin preferă să facă o scurtă plimbare înainte de a se aşeza. O făcea de fiecare dată înaintea mesei, pentru a-şi pune ordine în gânduri. Făcu câţiva paşi şi ajunse în dreptul pâlcului de copaci roşii. Îi privea fascinat când, din spate, se auzi vocea lui Ludovic:
- Profesore Edwin, aici eraţi? Daţi-mi voie să vi-l prezint pe fiul meu. Parcă ar fi copia dumneavoastră de când eraţi mic. Mai are şi nouă ani, exact ca dumneavoastră atunci, iar acum m-a rugat să vi-l prezint.
- Bună ziua, domnule, spuse micuţul.
- Cum te numeşti, copile?, întrebă Edwin.
- Frederic, domnule! Doream să vă întreb dacă există vreo dovadă palpabilă, simplă, care să demonstreze faptul că noi ne tragem din Copacul Roşu. 
Edwin rămase pe gânduri. Întrebarea trăda faptul că educaţia copiilor nu se mai făcea cum trebuie. Totuşi, pe vremea lui, nici chiar un sceptic nevindecabil nu putea pune o asemenea întrebare banală. 
- Frederic, există dovezi palpabile care demonstrează chiar mai multe, nu doar asta. Vrei să ţi le-arăt acum?
- Sunt nerăbdător, domnule!
- Foarte bine. Uite, am aici în buzunar un briceag pe care-l voi folosi să tai o creangă. Poţi să-mi arăţi o crenguţă a acestui copac roşu pe care să o tai?
Rămas în încurcătură, puştiul se gândi două secunde, apoi numără ceva după un ritm numai de el ştiut şi arătă spre o creangă.
- Pe-asta o vreau!
- Excelent, o voi tăia de-aici şi-i voi mai lua puţin din vârf. Acum te rog să te uiţi la ea şi să-mi spui ce vezi.
- E o tulpiniţă, din care se bifurcă, de-o parte şi de alta două crenguţe.
- Excelent. Te uiţi bine la ea, nu-i aşa? - spuse punând vădit creanga în faţa ochilor copilului.
- Desigur, domnule!
- Prea bine, acum te rog să te uiţi la mine! 
Edwin luă poziţia de drepţi, ridicând mâinile în sus într-un unghi aproximatiov similar celui pe care crenguţele îl aveau faţă de ramura principală.
- Ei bine, privindu-mă aşa, cu cine crezi că seamănă acea tulpiniţă?
- Cu un om, spuse Frederic fascinat. Da, chiar seamănă cu un om. E fantastic!
- Şi asta nu e tot, dragă Frederic. Ia să acoperim noi mâna şi „capul” omului făcut din crenguţe. Ei bine, cu ce-ţi seamănă acum figura?
- Nu ştiu... Cu un fulger?
- Exact, copile! Iată o altă formă din teoria noastră perfect reflectată de Copacul Roşu. V-au spus la şcoală despre fulgerul primordial?
- Da, ne-au spus ceva cu o teorie despre cum a fulgerat prima dată în vid şi s-a produs explozia primordială de la care s-au format planetele. Dar nu prea au insistat deoarece ne-au spus că o vom aprofunda în liceu.
- Hmm, pe vremea mea toate acestea se făceau de la clasa întâi. Şi pe vremea aceea nici măcar nu exista definită Teoria Unificată.
- Ştiţi, aş vrea şi eu să cunosc toate acestea. Dumneavoastră aţi scris vreo carte similară celei a profesorului Georg?
- O carte în care să sintetizez teoria mea?
- Da, ceva de genul ăsta!
- Nu, dar pentru a înţelege fundamentele, să ştii că tot de la cartea profesorului Georg ar trebui să porneşti.
- O să mă apuc s-o citesc, cu siguranţă!
Se îndreptară amândoi spre zona Sărbătorii, unde participanţii deja se aşezaseră la masă. Edwin avea rezervat un loc lângă Ludovic şi soţia sa. 
- Luaţi loc, profesore!, se adresă Ludovic maiestuos. Ea este soţia mea, Ana. Ana, profesorul Edwin ne va face onoarea să stea cu noi la masă în această seară. 
- E o onoare pentru noi, domnule profesor, spuse Ana întinzându-i mâna, vădit emoţionată.
- Onoarea este de partea mea, stimată doamnă, continuă Edwin politicos şi vag deranjat de atenţia exagerată care i se acorda.
- Ai înţeles ceva din ceea ce ţi-a explicat domnul profesor? - spuse Ludovic privind critic spre fiul său. N-am să-ţi reamintesc că un asemenea privilegiu, acela de a sta faţă-n faţă cu unul dintre geniile zilelor noastre,  nu prea-i e rezervat oricui!
- Da, am înţeles perfect, tată. Abia aştept să mă apuc să citesc cartea profesorului Georg care, spune domnul profesor Edwin, e cea mai bună introducere!
- O să ţi-o cumpăr!, spuse Ludovic parcă eliberându-se. Pe-a mea n-o să pot să ţi-o dau s-o citeşti pentru că e plină de adnotări!
- Cum vi se pare noua generaţie, profesore?
- Chiar aş fi vrut să vă spun. Mi se pare că nu prea se mai face şcoală ca pe vremea noastră. În vremea mea cred că programa era mult mai consistentă. 
- Aşa e, chiar aş fi vrut să vă invit pe la noi pe-acasă să discutăm mai pe îndelete situaţia aceasta şi altele. Ştiţi, noi ca politicieni nu avem profunzimea necesară şi de aceea e bine să ascultăm sfaturile şi viziunile celor care văd lucrurile mai adânc. Aţi accepta să ne faceţi o vizită?
- Aş fi onorat!
- Credeţi că aţi putea veni chiar mâine, să luaţi masa de prânz împreună cu noi? Tu ce părere ai Ana?
- Insist!, întări Ana.
- N-aş putea refuza o asemenea invitaţie!, răspunse Edwin flatat. 
- Excelent, profesore. O să trimit mâine pe la ora 11 şoferul să vă ia de-acasă. De asemenea, dat fiind faptul că aţi acceptat deja invitaţia, o să vă spun că vestea bună pe care mă pregăteam să v-o dau acum, o să o amân pentru mâine. Şi aceasta pentru a o cinsti cum se cuvine. 
- M-aţi făcut curios, domnule, mai ales că nu aşteptam nicio veste!
- Ei, profesore, veştile cele mai bune sunt cele care vin pe neaşteptate.
Se lăsase noaptea. Muzica de sărbătoare se auzea plăcut, în surdină. Oamenii discutau liniştiţi şi mâncau bunătăţile servite la masă. La un moment-dat însă, de la o masă, a izbucnit o muzică vulgară. Un bărbat cu mustaţă s-a ridicat încercând să danseze pe ritmul săltăreţ. Toate perechile de ochi de la întâlnire l-au fixat pe nefericit care, în ciuda alcoolului ingerat până atunci, a simţit că e ceva în neregulă şi a oprit urgent muzica, scuzându-se tâmp şi ducându-şi ochii în pământ.
- Inclusiv despre fenomenele de acest tip aş dori să discutăm mâine, îi spuse Ludovic lui Edwin.
La scurt timp ceremonia a fost oficial închisă şi participanţii s-au răspândit în grupuri răzleţe sptre maşini.   
- Sunteţi cu maşina, profesore?, întrebă Ludovic.
- Nu, de fapt n-am maşină. În realitate nici măcar n-am avut timp să fac o şcoală de şoferi. M-am preocupat mai mult cu cercetarea şi practic n-a mai rămas timp pentru alte activităţi.
- Şi de deplasat cum vă deplasaţi?
- Păi ori cu colegii, ori cu mijloacele de transport în comun.
- Mă puneţi pe gânduri, profesore! Cineva ar fi trebuit să se ocupe de acest lucru. Ce societate avansată mai suntem noi dacă lăsăm marile personalităţi la voia hazardului?
- Mă rog, nu prea-i hazard, deoarece autobuzele circulă la ore fixe. 
- Ei, profesore. Nu la asta am vrut să mă refer. Dumneavoastră, cu siguranţă, ştiţi mai bine despre ce e vorba, însă, cu delicateţea care vă caracterizează, încercaţi să mascaţi o hibă a noastră, a celor care conducem destinele acestei societăţi. E de neiertat aşa ceva. Şi, să nu uit, mergeţi, vă rog acasă cu şoferul meu. Eu oricum voi mai rămâne să salut lumea pe-aici, ştiţi cum sunt politicienii. Oricum voi pleca mai târziu.
- Dar nu e nevoie de un asemenea efort, domnule Ludovic. Credeţi-mă! 
- Nu-i absolut niciun efort. Vă rog mult să acceptaţi. Uitaţi, el este şoferul meu, Watson. Watson, te rog să-l duci pe domnul profesor acasă şi să vii apoi să ne iei şi pe noi.
- Cu siguranţă, domnule, spuse Watson retrăgându-se pentru a-i permite lui Edwin să-şi ia la revedere.
Ajunseră la maşina lui Ludovic, unde Watson i-a deschis reverenţios uşa din spate. Urcat în maşină, observă detaliile luxoase ale interiorului. Husele moi de piele, luminatoarele dichisite, încrustaţiile din lemn, spaţiul generos. Nici n-a simţit când a plecat maşina. Privea pe geam succesiunea clădirilor şi i se părea că, brusc, oraşul prinsese alte forme, mai frumoase, mai prietenoase. Chiar şi ignoranţii arătau mai bine. După aproximativ jumătate de oră, reveria i-a fost întreruptă de Watson care i-a deschis uşa pentru a coborî. Ajunsese acasă. Watson l-a salutat la fel de reverenţios şi i-a amintit că a doua zi urma să vină să-l ia.
În casă, Edwin fu cuprins de un sentiment ciudat. Cunoştea toate secretele universului, mai mult decât ar putea şti orice contemporan al său şi, cu toate acestea, se simţea neimportant. La ce bun să ştii toate astea? - gândea. Şi a continuat să gândească până când, simţindu-şi capul greu, şi l-a lăsat să alunece pe masă. S-a trezit târziu. Era ora două. Pe cer, o lună plină lumina insistentă. În stradă oraşul se conserva. A privit plictisit pe geam şi apoi s-a schimbat în pijama, aruncându-se în pat. O carte din biblioteca de deasupra patului s-a desprins din instabilul echilibru în care se chinuia şi i-a căzut în umăr. Se uită absent: Charles Darwin, Originea speciilor. Bătrânul Darwin, gândi el, dac-ar fi avut intuiţia Copacului Roşu ar fi scris o operă completă. Aşa a rămas incomplet, explicând doar o parte mică a evoluţiei. Încercă s-o pună pe poliţa de lângă pat, dar nu mai era loc. Într-adevăr, în garsoniera asta a lui spaţiul era o mare problemă. Lăsă cartea să-i scape pe jos şi adormi adânc.

A doua zi, la unsprezece fix, Watson i-a bătut la uşă de trei ori. Trei ciocănituri. Atât. El i-a spus să-l aştepte la maşină, dar Watson s-a mulţumit doar să se dea trei metri mai în spate, aşteptându-l docil aproape un sfert de oră.
- Trebuia să mergi la maşină, spuse Edwin. Nu m-ai auzit?
- Ba da, domnule, dar nu se face ca dumneavoastră să coborâţi neînsoţit. Dacă aveaţi vreo geantă, cine v-ar fi cărat-o?
Aproape îi venea să râdă de gândirea ignorantului. Ce să ştie el? Când cineva îţi spune ceva, e bine să asculţi. Dar ce le poţi cere ăstora?
Aşezat pe bancheta din sparte a luxosului automobil începu din nou să intre în reverie. Lumea părea mai frumoasă din interiorul său. Poate că ar fi cazul să-şi cumpere şi el una? Sau să închirieze din când în când o asemenea maşină? Nu prea avea noţiunea banilor. Ultima dată când făcuse o tranzacţie fusese atunci când îşi luase garsoniera, dar n-o luase el, ci un colaborator care se pricepea la bani. Adevărul e că Edwin se preocupase toată viaţa de ştiinţă, restul lucrurilor rămânându-i complet străine. Nu ştia câţi bani câştigă, dacă-i mult sau puţin, dacă mai avea sau nu bani. Nu avea noţiunea preţurilor, nu ştia nici măcar de unde se achiziţionează lucrurile de bază. Stând mai mult la Universitate, ajungea acasă doar pentru a dormi. Oricum, casa avea pentru el o semnificaţie diferită faţă de percepţia restului oamenilor, în sensul că singura diferenţă pe care-o făcea între casa sa şi biblioteca universităţii sau sala de curs era aceea că acasă era singurul loc unde putea să-şi facă duş, unde se putea schimba şi unde putea fi cu adevărat singur. Atât. În rest diferenţele erau inexistente.
Maşina ieşi din oraş şi o coti pe o şosea care mergea spre un deal superb, îmbrăcat pe vârf cu o pădure de pini. După ce-au trecut de un pâlc de copaci, maşina s-a oprit în faţa unei porţi, unde şoferul a fost legitimat. Edwin n-a avut nevoie să treacă prin această operaţiune deoarece a fost recunoscut automat de scanner-ul portarului. Cei din elită aveau anumite caracteristici înregistrate în sistem astfel încât nu sufereau de stresul controalelor, în toate punctele de control aveau parte doar de zâmbete, în timp ce ignoranţii stăteau la cozi interminabile şi urmau proceduri birocratice prelungite.
- Ce-i aici? îl întrebase Edwin pe Watson.
- E o zonă nouă, i se spune Hiperboreea.
- Frumos aici!, rostise mai mult pentru sine.
Maşina s-a oprit din nou la o poartă unde Watson a fost verificat a doua oară. După identificare, din curtea în care-au intrat, Edwin a putut vedea frumoasa casă în care locuia Ludovic. Era cu adevărat impresionantă, părea un mini-castel medieval, foarte bine finisat. În pragul uşii aştepta Ludovic împreună cu Ana şi cu fiul lor. Coborând din maşină a rămas surprins de distincţia frumoasei soţii a lui Ludovic, îmbrăcată de această dată cu o rochie vaporoasă de culoare violet. Frederic, micuţul celor doi era îmbrăcat în costum cu o cravată roşie, iar Ludovic realmente strălucea într-un frumos costul bleumarin, croit perfect.
- Vă mulţumim că aţi acceptat invitaţia noastră, domnule profesor, rostise pe un ton oficial, dar şi cald în acelaşi timp.
- Onoarea e de partea mea.
- Bine aţi venit în casa noastră, rostise Ana din nou emoţionată.
- Vă mulţumesc mult pentru invitaţie, stimată doamnă.
Lucrurile au decurs ca într-un protocol perfect pus la punct. Primirea fusese una impecabilă. Intrat în casă, Edwin fu condus spre un living luminos, ferestrele dezvăluind o imagine superbă a pădurii de pini pe care-o văzuse din depărtare.
- E o privelişte ca la munte, remarcase Edwin.
- Într-adevăr, răspunse prompt Ana, a fost elementul care ne-a cucerit atunci când am hotărât să ne mutăm aici. Adevărul e că, fiind în afara oraşului, cu un trafic strict controlat, această zonă are beneficii foarte mari.
- Am observat şi eu că parcă e alt aer aici, observă Edwin. Mult mai curat, probabil de la pădurile de pini. Cred că e o diferenţă foarte mare între a te trezi în oraş şi aici.
- Da, aşa e, întări Ludovic. Dimineaţa obişnuiesc să alerg spre pădure împreună cu Frederic, iar aerul efectiv ne dă energie. Oraşul e într-adevăr plin de poluare.
În timp ce discutau, câteva femei din casă aranjau masa. Când platourile cu aperitive au fost aşezate, Ludovic a făcut anunţul de începere a mesei. Aperitivele erau delicioase, Edwin simţind pentru prima dată în viaţa lui acele gusturi alese. Parcă era ceva din altă lume. Apoi, supa a simţit-o ca pe un pansament binecuvântat, cu gusturile sale subtile care-i făceau papilele să palpite. A urmat o friptură delicioasă de vită, suculentă, cum nu credea că poate exista, iar combinaţia cu vinul „rugos” de-a dreptul genială. Pentru el, care până atunci se hrănise doar cu sandwichuri, festinul din familia lui Ludovic depăsea capacităţile sale de percepţie. După masă, servitoarele au adus o cafea delicioasă care l-a făcut pe Edwin să se simtă ca-n paradis.
Scuzându-se, Ana şi Frederic, s-au retras din cameră lăsându-l pe Edwin în compania lui Ludovic.
- Vă promisesem ieri, profesore, că o să vă dau o veste. De fapt sunt două veşti, ambele excelente.
- Chiar eram curios despre ce poate fi vorba...
- În primul rând, profesore, jobul dumneavoastră de la Universitate s-a încheiat sau, mă rog, dacă după ce vă dau această veste veţi decide să rămâneţi în continuare, sau să mai activaţi din când în când şi acolo, e strict decizia dumneavoastră. De mai mult timp urmăresc înfiinţarea unui institut de cercetare a Ştiinţei Copacului Roşu. Un institut special, în care să fie studiate riguros toate ramurile cunoaşterii, astfel încât să se poate găsi legăturile lor cu Copacul Roşu. Poate că la un moment-dat vom fi capabili să facem descoperiri fundamentale, precum Teoria Unificată a lui Georg sau geniala generalizare a dumitale. Iată că, după ce-am luptat mai bine de doi ani, am reuşit să găsesc banii necesari pornirii Institutului. Coordonarea politică, adică tot ceea ce ţine de birocraţie şi relaţia cu autorităţile va fi asigurată de mine, iar cea ştiinţifică, de către dumneavoastră. Să ne înţelegem, coordonatorul politic, prin statutul institutului, nu face altceva decât să se subordoneze directorului ştiinţific, să facă tot ceea ce-i stă în putinţă pentru a-i asigura directorului ştiinţific absolut toate fondurile de care are nevoie, autorizaţiile, partea birocratică s.a.m.d. Cum vi se pare?
- Mi se pare fabulos, dar simt că poziţia de director ştiinţific e prea mare pentru mine. N-aţi putea găsi  o personalitate mai aplicată?
- Păi dacă e mare căciula pentru descoperitorul Teoriei Generale, atunci mă întreb sincer cine-ar mai putea asigura conducerea? Întrebarea mea este dacă mai rămâneţi la Universitatea sau treceţi total la Institut.
- Păi, având în vedere complexitatea proiectului, cred că-mi voi mai păstra doar un curs de bază la Universitate. Ceva aşa, care să mă facă pe mine să ştiu că sunt generaţii pe care le educ eu cu întreaga mea credinţă.
- E înălţător faptul că sunt oameni ca dumneavoastră, domnule profesor! Cum altfel ar putea da înainte societatea noastră?
Ludovic îşi lăsă un scurt răgaz în care sorbi cu plăcere din ceaşca de cafea, după care continuă:
- O să vă spun că întreg anunţul ar fi trebuit să-l fac ieri. Ar fi fost momentul cel mai potrivit, în plină Sărbătoare. Însă, şi-aici să mă scuzaţi pentru că intru pe un teritoriu mult prea personal, trebuie să recunosc că abia înainte de ceremonie am aflat că dumneavoastră locuiţi într-o garsonieră din oraş, că circulaţi cu maşinile colegilor - atunci când aceştia vă iau - iar când nu aveţi posibilitatea, mergeţi cu transportul în comun. Nu vă ascund faptul că am suferit o criză morală. Chiar şi Ana m-a întrebat cum e posibil ca societatea noastră să nu fie capabilă să se ocupe de o asemenea situaţie. Eu unul o consider o ruşine fără de margini.
- N-ar trebui să consideraţi aşa, spuse Edwin ruşinat, sunt lucruri pe care eu le-am pus în plan secundar.
- Tocmai de-aceea sunt revoltat. Dacă dumneavoastră aţi decis să puneţi anumite lucruri în plan secundar nu scuză în niciun fel societatea de vina de a nu compensa ea aceste lucruri. Vedeţi dumneavoastră, noi politicienii suntem mai superficiali, dar aceasta se întâmplă şi pentru că aria pe care trebuie să o acoperim e vastă. Trebuie să fim pregătiţi şi în domeniul Ştiinţei, dar şi în cel al interacţiunilor sociale, şi în domeniile industriale, economice, juridice si aşa mai departe. Ştiţi, scopul nostru este acela de a umple golurile de care cei profunzi nu au timp. Le acoperim cum putem, bazându-ne pe cunoştinţele noastre superficiale. Ei bine, în cazul dumneavoastră m-am simţit obligat să intervin pentru a acoperi un gol. Acest gol pe care l-am constatat. Nu faceţi parte dintre cei uniformizaţi, aşa ca noi. Dumneavoastră n-aţi considerat necesar să pierdeţi vremea cu construcţia unei case decente, achiziţionarea unei maşini sau chiar construirea unei familii. Însă societatea trebuie să compenseze cumva. De-aceea am reuşit să obţin pentru dumneavoastră un pachet salarial care, dincolo de venitul de bază generos, să ofere şi o maşină de serviciu cu şofer, o casă decentă aici, în Hiperboreea, şi o femeie în casă care să se ocupe atât de treburile casnice, precum şi de normalizarea vieţii dumneavoastră sexuale.
- Poftim? - a înghiţit în sec Edwin.
Ludovic atinsese un domeniu care lui Edwin îi producea probleme majore. Timiditatea sa îl împiedicase să se apropie de vreo femeie, chiar dacă existaseră destule pretendente. El însă, pentru a evita complicaţiile, se retrăgea şi mai adânc în studiu, îngropând relaţia din stadiul cel mai incipient. Simţind momentul critic, Ludovic afişă un zâmbet larg asemeni celui pe care părintele îl are atunci când îi transmite copilului un sfat de viaţă.
- Ştiu, domnule profesor, că pentru dumneavoastră poate fi un subiect jenant, dar noi am dezvoltat mecanisme eficiente tocmai pentru acest tip de situaţii. Sunt mulţi dintre noi care efectiv nu au timp pentru construirea unor relaţii de lungă durată. Cu toate acestea suntem oameni, poate că avem nevoi şi trebuie ca ele să fie satisfăcute într-un fel. De-aceea am dezvoltat în învăţământul ignoranţilor o secţie dedicată muncii casnice. Femeile sau bărbaţii care urmează acest ciclu de pregătire sunt capabili ca la ieşire să suplinească pentru un angajator dintre membrii Societăţii Copacului Roşu toate treburile casnice, indiferent dacă se petrec la lumina zilei sau în spatele perdelei. O fac profesionist, fără să implice sentimente sau alte încurcături. De altfel, idealul lor profesional este sănătatea cât mai bună a celui la care lucrează. Din toate punctele de vedere. Dar nu trebuie să vă faceţi probleme pentru asta. Partea sexuală e o treabă strict între dumneavoastră şi ea. Toţi cei care absolvă secţia casnică sunt capabili să ofere şi acest tip de servicii la cel mai înalt nivel profesional. Dacă e sau nu nevoie de ele, e la latidudinea angajatorului. Spre exemplu fetele care lucrează la mine. Şi ele au urmat aceeaşi secţie şcolară, însă întrucât eu am o relaţie bună cu soţia mea, nu am apelat la acest tip de servicii. La fel şi în cazul dumneavoastră. Dacă nu aveţi nevoie, nu apelaţi. Până la urmă decideţi singur dacă vreţi sau nu. E ca şi cum aţi avea nevoie sau nu de o ceaşcă cu ceai. Ceea ce se petrece între pereţii casei dumneavoastră vă priveşte.
- Mă rog, e un domeniu de care abia acum aud, bângui Edwin.
- Tocmai de aceea v-am explicat. Vedeţi, sistemul nostru oferă soluţii practice pentru o groază de probleme. Dar este datoria noastră de a le face cunoscute celor care ar putea beneficia de ele. În sfârşit, ce-aş mai vrea să vă spun este că am reuşit să rezolv problema casei dumneavoastră, e la două străzi de noi şi vă voi conduce să o vedeţi. Singura necunoscută deocamdată este maşina şi şoferul care vă va fi alocat. Aceasta pentru că trebuie să se intre într-un circuit birocratic în ceea ce priveşte gestionarea maşinilor. Ar mai dura vreo două-trei zile, dar problema e că dumneavoastră nu vă puteţi folosi casa fără un şofer. Aici, în Hiperboreea, nu există transport public şi, de asemenea, colegii dumneavoastră de la Universitate stau prin alte zone. Problema am rezolvat-o temporar. O să vi-l dau pe Watson împreună cu maşina.
- Nu, stimate domn, e prea mult. Deja mă simt vinovat că ieri a trebuit să aşteptaţi să se întoarcă Watson după ce m-a dus pe mine acasă. Chiar nu pot accepta aşa ceva.!
- Staţi liniştit, profesore, nu e niciun efort. Eu am dreptul la două maşini cu şofer. Soţia mea nu prea se plimbă decât o singură dată sau de două ori pe lună, atunci când mergem în vizită la părinţii ei. Doar uneori se duce singură, atunci când problemele nu-mi permit să plec. În rest, la teatru, la spectacole, la cumpărături sau în plimbări mergem împreună. De altfel, cel de-al doilea şofer nu l-am folosit decât accidental, astfel încât pentru mine chiar nu-i nicio problemă. Dacă doriţi, pot discuta inclusiv transferul lui Watson şi a maşinii mele la dumneavoastră. Chiar, nici nu v-am întrebat, vă place maşina?
- Da, dar cred că e mult prea mare pentru mine...
- Aici avem o problemă. Ca şef al Institutului sunteţi demnitar de prim rang, nu vi se poate aloca un alt tip de maşină pentru că e vorba şi de alte raţiuni care ţin de securitate. Maşinile acestea au un anumit blindaj, oferă siguranţă în orice situaţie critică ipotetică. Pur şi simplu nu pot fi construite decât la dimensiunea aceasta.
- Mă lăsaţi fără cuvinte cu generozitatea dumneavoastră. Dar copilul dumneavoastră cu ce se va duce la şcoală?
- Ei, domnule profesor, doar nu credeţi că blocăm o maşină pentru fiecare copil. N-ar fi optim. Există curse speciale care iau copiii de-acasă şi-i duc la şcoală. Nu ne preocupăm noi de asta. Dar, pentru că tot a venit vorba, spuneaţi ceva de învăţământ.
- Da, din discuţia cu copilul dumneavoastră am dedus că s-a schimbat major programa şcolară. Spre exemplu, generaţia mea avea mult mai multe cunoştinţe referitoare la Ştiinţă, cu toate că nu fusese pusă la punct Teoria Unificatoare, acest instrument excelent fundamentat ştiinţific. Din întrebările pe care mi le-a pus copilul dumneavoastră deduc faptul că nu se mai fac aşa cum trebuie bazele teoriei. Or, dacă nu o deprind de la o vârstă fragedă, există riscul ca mai târziu să nu mai fie capabili să o înţeleagă.
- Aşa e, aţi observat corect, dar lucrurile sunt într-o schimbare profundă. Aşa cum ştiţi, la ora actuală, societatea noastră este structurată pe două categorii sociale: ignoranţii şi elitele, adică noi, membrii Societăţii Copacului Roşu. Sistemul educaţional al ignoranţilor este optimizat pentru inhibarea funcţiilor lor agresive şi scoaterii în final a unor cetăţeni cu idealuri mărunte: acela al perfecţiunii muncii manuale pe care o fac. Sistemul nostru educaţional se bazează pe deprinderea, în primul rând a Ştiinţei şi apoi dezvoltarea celorlalte abilităţi care ne permit coordonarea eficientă a bazei societăţii. Tocmai aici e problema. Modelul se pare că nu e cel ideal.
- De ce? Doar funcţionează de-atâta vreme.
- Ei bine, profesore, se remarcă o degradare a elitelor. Aşa cum aţi văzut şi dumneavoastră aseară când acel individ s-a apucat să pună muzică grosieră. Aceasta ne-a indicat faptul că trebuie să luăm din timp măsurile necesare pentru a evita degradarea şi, în final, căderea societăţii noastre. De aceea acum suntem într-o tranziţie spre un nou model social.
- Sună interesant, doar că n-am auzit nimic despre această tranziţie.
- N-aveaţi cum să auziţi deoarece lucrurile se desfăşoară în cel mai mare secret. Este vorba de o reformă radicală care va afecta tocmai pătura superioară a societăţii, adică pe noi. Întrucât trebuie să păstrăm puritatea spirituală a elitelor societăţii, pătura actuală a noastră va fi împărţită în două: pe de o parte membrii de rând, care vor face parte din clasa de mijloc şi, separat de aceştia, clasa superioară a adevăratelor elite. Diferenţa dintre elite şi clasa de mijloc este la fel de mare ca şi cea dintre ignoranţi şi noi. Separarea între cele două clase se va face încă de la nivel şcolar, mai precis, de undeva de la mijlocul ciclului gimnazial. Cei care au abilităţi vor urma clasele specifice elitelor, iar cei care nu prea au abilităţi vor urma cursuri în care se va pune accent pe stabilizarea psihică, respectul pentru elite, dar şi canalizarea eventualelor agresivităţi spre ignoranţi. Aceasta pentru că destinul lor va fi cel de conducere a ignoranţilor, o muncă mult prea repetitivă şi inutilă pentru un membru al elitei.
- Aha, înţeleg. Aceasta înseamnă că în perioada de studiu comun se predau copiilor elemente generale, fără a se intra prea adânc în Teoria Copacului Roşu.
- Exact, doar după separare, unii vor studia teoria în profunzime ajungând experţi şi apoi fiind specializaţi pe diverse sectoare, ajutând la creionarea viitoare a societăţii, iar ceilalţi vor urma cursuri în care li se vor prezenta generalităţi din care să înţeleagă că există o teorie, o ştiinţă la care ei nu pot avea acces deoarece capacităţile intelectuale nu le permit acest lucru. Orice încercare ulterioară de acces la teorie le va fi refuzată deoarece, fără fundamente, orice încercare e sortită eşecului. Această neputinţă a lor îi va pune într-un raport net de inferioritate faţă de elite. Vor avea un respect profund pentru cei care ştiu teoria şi se vor autoînvinovăţi pentru neputinţa lor. De asemenea, învăţământul va asigura existenţa unei distanţe suficiente între clasa de mijloc şi ignoranţi, astfel încât leadership-ul acestora să se poată manifesta fără probleme în raport cu ignoranţii.
- Sună foarte interesant. Ceea ce mă surprinde este că dumneavoastră, cu toată influenţa pe care o aveţi, v-aţi supus fiul purgatoriului studiului comun.
- E obligatoriu, profesore. Partea de studiu comun e un parametru esenţial al sistemului. Cei din clasa medie vor avea vii exemplele geniilor care-i conduc. Vor şti că cei din vârf sunt cei care aveau rezultate fabuloase faţă de ceea ce reuşeau ei. Mai mult, complexitatea Ştiinţei va fi un alt factor psihologic important. Imposibilitatea lor de a accesa cunoaşterea înaltă le va reaminti de fiecare dată că sunt norocoşi că pot să-i conducă pe ignoranţi şi vor fi recunoscători elitelor pentru faptul că-i lasă pe ei să aplice ceea ce au gândit elitele. Dar, mă rog, sunt foarte multe aspecte aici cu care vă veţi confrunta direct. Aceasta pentru că la Institut veţi coordona inclusiv această latură. Institutul dumneavoastră urmează să fie o componentă cheie a viitoarei structuri a elitei. Acesta va fi depozitarul absolut al Ştiinţei şi aici se vor efectua programele care vor ghida societatea în ansamblul ei, de la ignoranţi până la elite.
- E o responsabilitate foarte mare! spuse Edwin aproape pentru sine.
- Este, domnule profesor şi de-aceea trebuie să implicăm în această întreprindere cele mai luminate minţi ale noastre. Doar în acest mod se va putea menţine coeziunea socială. Dar să lăsăm aceste lucruri pentru mai târziu. Ce-aţi zice dacă am merge să vedem noua dumneavoastră casă?
- Ar fi interesant, mai ales că m-am cam întins cu discuţiile, blocându-vă viaţa de familie.
- Nu-i nicio problemă. Plăcerea este a noastră. Probabil noi ar trebui să ne facem probleme de conştiinţă în ceea ce priveşte irosirea timpului dumneavoastră.
În curte au dat peste Ana care se juca cu micuţul Frederic. Edwin a salutat-o respectuos, remarcând încă odată distincţia ei. L-a mângâiat pe Frederic pe creştet şi s-a urcat, alături de Ludovic în maşină. Watson i-a condus pe un circuit parcă dinainte stabilit dându-i posibilitatea lui Ludovic să o facă pe ghidul. În final au ajuns la o frumoasă vilă, aşezată în mijlocul unui parc superb amenajat.
În faţa casei, Ludovic, parcă desprins dintr-un ceremonial, i-a prezentat împrejurimile, iar apoi l-a condus în casă, casa sa din acel moment. Au fost întâmpinaţi de o tânără care avea vreo 25-28 de ani.
- Bună ziua, excelenţele voastre, numele meu este Carmen.
Apoi, întorcându-se spre Edwin completă:
- Mă aflu aici în serviciul dumneavoastră, domnule profesor, şi mă voi asigura să aveţi parte de o sănătate de fier. Absolut orice problemă trebuie să mi-o comunicaţi şi eu voi face totul pentru ca lucrurile să se rezolve. Ştiu că acum vă întoarceţi de la masă. Doriţi să vă servesc nişte digestive, un ceai sau o cafea?
Edwin rămăsese stingher şi gânditor, neştiind ce să spună.
- E-n regulă, fă-ne un ceai uşor, luă Ludovic iniţiativa, cât timp eu îi voi prezenta domnului profesor noua sa casă.
Apoi făcură un tur în care Edwin se declarase cucerit de camera care urma să-i fie bibliotecă şi birou de lucru. Aici, Ludovic găsise momentul potrivit pentru a mai pune un lucru la punct:
- Pentru a câştiga timp aş dori să-l trimit pe Watson să supervizeze mutarea obiectelor de dincolo. Vreţi să vă aducă ceva în mod special? Probabil zilele următoare vă veţi face timp să treceţi pe-acolo şi să vedeţi ce mai e de luat, dar mă gândesc că o echipă ar putea să vă aducă chiar acum cărţile şi celelalte lucrări pe care le aveţi acolo.
- Da, e o idee bună.
L-a chemat pe Watson dându-i indicaţiile, după care s-au mai întins la discuţii la minunatul ceai preparat de Carmen. Într-un final, Ludovic a plecat lăsându-l pe Edwin în noua sa casă.
- Mâine dimineaţă trec să vă iau pentru a vă instala la institut, îi spusese Ludovic la despărţire.

Rămas singur, Edwin se simţea cumva stingher. S-a apucat să aşeze cărţile pe care i le adusese Watson din garsoniera sa. Carmen s-a prezentat imediat şi l-a ajutat să aşeze cărţile, având grijă să aducă şi lavete pentru a le şterge de parf. Când au terminat se făcuse deja seară, iar Carmen l-a întrebat dacă n-ar vrea să mănânce. I-a aşezat masa în living, iar el a rămas surprins de cât de bune erau mâncărurile. Pur şi simplu nu mai simţise asemena gusturi ca cele de azi. După masă şi-a ales o carte şi s-a apucat să citească. Nu prea avea chef, dar altceva ce să facă? Dacă ar fi locuit tot în garsoniera lui, ar fi preferat să ajungă cât mai târziu acasă, astfel încât să nu aibă timp să facă altceva în afara unui somn şi-a unui duş dimineaţa. Dar aici, în spaţiile acestea generoase ce-ar fi putut el să facă?
- Domnule profesor, doriţi să vă fac un masaj înainte de culcare? - întrebase Carmen pe un ton zâmbitor.
- Ah, cred că mi-ar trebui, mai ales că mă cam doare baza spatelui. Dar te pricepi la masaj?
- Cum să nu? Am absovit inclusiv cursuri de kinetoterapie, acupunctură şi tehnici de relaxare. Şcoala nu ne lasă să bâjbâim în domeniile pentru care ne pregătim.
- E-n regulă, spuse el. Dar oare există pe-aici un pat mai tare?
- Nu-i nevoie de improvizaţii. O să vă întind eu masa de masaj în dormitor. Când sunteţi gata, vă aştept acolo.
S-a mai foit pe fotoliu, gândindu-se ce ar urma să facă. Somn nu-i era, dar probabil masajul îi va face bine. Apoi s-a dus în dormitor unde a informat-o pe Carmen că preferă să-şi facă un duş înainte şi va face masajul după.
- E perfect, domnule profesor, porii pielii se vor deschide, iar muşchii vor fi mult mai bine pregătiţi pentru masaj. Aş fi vrut să vă întreb dacă în afara durerii de la baza spatelui mai aveţi vreo altă durere.
- Nu, doar uneori mai simt dureri la ceafă, dar probabil e din cauza muşchilor de-acolo.
- Prea bine, o să vă aştept aici.
Ajuns în baie, s-a lovit de cada plină cu apă potrivită şi spumă mirosind a parfumuri marine. S-a cufundat simţind senzaţii pe care, la duşul său modest din garsonieră, n-avea nicio şansă să le simtă. Cuprins de o moleşeală tandră s-a lăsat pradă parfumului care-l ducea cu gândul la o plajă însorită de undeva din America de Sud. Căldura apei îl învăluia şi-l relaxa într-un mod atât de profund încât aproape a adormit în baie. Când, în sfârşit s-a ridicat din cadă trecuse probabil o jumătate de oră. O jumătate de oră în care se relaxase mai bine decât în toată viaţa. Şi-a dat însă seama că nu-şi luase alte haine, astfel încât, îmbrăcar în halatul de baie s-a dus rapid în dormitor s-o roage pe Carmen să-l cheme pe Watson şi să-i ceară să se ducă la garsonieră şi să-i aducă hainele. Carmen a zâmbit.
- De ce atâta îngrijorare? Evident că i-am spus lui Watson să vă aducă şi hainele, dar oricum, înainte de a mă instala, ştiind care sunt măsurile dumneavoastră, v-am comandat cam tot ceea ce vă trebuie de îmbrăcat: de la lenjerie intimă până la costume. O să vedem mâine costumele să-mi spuneţi cam ce stil vă place pentru a vă putea comanda eu de-aici înainte. Oricum, cei de la magazin mi-au trimis vreo zece modele, din care să vă alegeţi. Apoi, după ce decidem stilul, îmi puteţi spune culorile pe care le preferaţi pentru a vă scuti de problema asta. Haideţi, întindeţi-vă pe masă ca să începem masajul.
- Dar n-am nimic pe sub halat. Unde găsesc lenjeria intimă?
- N-aveţi nevoie. Luaţi prosopul acesta şi puneţi-l în jurul brâului astfel încât să nu existe nicio presiune pe muşchi în timp ce vă fac masaj.
Întins pe masă, Edwin a simţit prima dată parfumul suav al uleiului de masaj, urmat de mâinile magice al lui Carmen care i-l întindeau pe spate. Apoi n-a mai simţit decât o continuă spirală a plăcerii. Carmen combina tehnicile de relaxare cu procedurile de coreţie a muşchilor coloanei. Astfel încât, de fiecare dată când simţea o mică durere, nici nu apuca s-o exprime şi mâinile lui Carmen se îndreptau spre alte zone relaxându-l profund.
- Aveţi muşchii de la baza coloanei extrem de tensionaţi. De-aceea vă dor. Trebuie să evitaţi să mai staţi perioade prelungite pe scaun. Gata, am terminat cu spatele, întoarceţi-vă cu faţa-n sus.
Precum un copil, Edwin s-a supus cererii, dar, în momentul în care a încercat să se întoarcă, a constat stingher că membrul îi e în erecţie. Astfel s-a blocat într-o poziţie caraghioasă, nici întors, nici neîntors. Observând problema, Carmen i-a spus pe un glas şoptit:
- Înţeleg, e nevoie şi de un alt masaj.
Edwin s-a lăsat epuizat şi ruşinat pe spate sub coordonarea mâinilor profesioniste ale lui Carmen. Când i-a simţit însă mâna strecurându-i-se acolo unde nici nu gândise vreodată că va ajunge vreo femeie, a simţit cum un val de emoţie îl copleşeşete, în paralel cu un tsunami de plăcere. A încercat să strângă din dinţi, dar a constat neputincios cum din adâncurile neatinse ale sale bubuie lichidul seminal, fără nicio posibilitate de protest. A închis ochii ruşinat, moment în care Carmen, extrem de profesional i-a şoptit:
- Perfect, acum lucrurile s-au echilbrat şi aici.
Iar după ce-a curăţat totul cu un prosop a continuat să-l maseze ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
- E gata totul, spuse ea într-un târziu, când Edwin aproape aţipise. Mai faceţi un duş fierbinte şi cred că o să dormiţi liniştit. Dacă mai aveţi nevoie de ceva, mă puteţi chema apăsând butonul de la capul patului.
Şi-apoi, după ce a strâns patul de masaj şi prosoapele utilizate i-a spus „noapte bună”.
După duş Edwin s-a simţit cuprins de o toropeală plăcută şi s-a aruncat în pat, lăsându-se în grija saltelei care-l îmbrăţişa cu blândeţe.

A doua zi, Carmen îi pregătise un mic dejun savuros. Înainte de a veni Ludovic să-l ia, au văzut împreună costumele pe care i le comandase Carmen şi a ales două dintre ele. Cu unul, cumva asemănător celui pe care-l admirase cu o zi înainte pe Ludovic, s-a şi îmbrăcat. Celelalte costume urmau să fie returnate magazinului, iar comenzile ulterioare, îl asigurase încă odată Carmen, vor respecta gusturile lui. Apoi Ludovic l-a luat, prezentându-i somptuosul birou din care urma să conducă destinele proaspătului Institut. Cu personalul existent au făcut o scurtă şedinţă demarând strategia de recrutare de personal. Aici a remarcat inteligenţa deosebită a lui Ludovic, care cunoscând în detaliu componentele societăţii, a făcut propuneri de o valoare excepţională, menite a accelera procesul de ocupare a posturilor.
Componente esenţiale au fost dizlocate din Universitate şi mutate aici, profesorii recent angajaţi păstrându-şi, ca şi Edwin, posturi mai mult onorifice la Universitate. Edwin s-a asigurat că noii angajaţi sunt vârfuri dovedite ale domeniului lor, astfel încât Institutul a ajuns o instituţie de referinţă a societăţii nou configurate.
În fiecare zi Edwin era confruntat cu probleme. Multe dintre ele îşi aveau cauza în modul eterogen în care se efectuaseră până atunci studiile şi metodologia, de multe ori neştiinţifică, vagă, în care Teoria Copacului Roşu se întrepătrundea cu domeniile respective. Nu de puţine ori Edwin a remarcat că adaptările domeniilor la teorie se făcuseră incorect, bazându-se pe presupoziţii învechite. „Până când nu vom ajunge să considerăm o provocare diferenţele pe care le constatăm între Teorie şi domeniul fiecăruia, până când nu vom încerca să aflăm de ce există acea diferenţă şi, mai ales, dacă ea este cu adevărat o diferenţă şi nu cumva o altă faţă a Teoriei Copacului Roşu, până atunci nu vom progresa!”
Oamenii erau inspiraţi de personalitatea lui Edwin, munceau de plăcere, iar progresele se vedeau de la o poştă. Având acasă asigurat un regim excepţional, Edwin îşi găsea de fiecare dată resursele să accepte orice provocare. Stârnea mirarea atât a lui Ludovic cât şi pe cea a lui Leonard, celălalt membru în Consiliul de Conducere al Institutului. Leonard, un tip ferchezuit şi cam de lume, era Responsabilul pentru Integrarea Ştiinţelor, post extrem de important. Coordona şi el extrem de eficient procesul, apreciind şi punând în practică linia lui Edwin, dar nu spunea niciodată nu unei partide de golf sau vreunei aventuri galante. Cei doi încercau din toate puterile să-l mai scoată pe Edwin din lumea lui căreia-şi dedica toată energia. Dar ce puteai face atunci când, aproape luat cu forţa la o partidă de golf, Edwin se trăgea la o masă, unde scotea dintr-un buzunar o coală de hârtie şi-şi continua calculele? Se consolaseră, chiar dacă, din spirit de colegialitate, continuau să-i facă invitaţiile.

S-ar fi părut că nimic nu-l poate abate pe Edwin, însă, într-o zi, s-a petrecut întâmplarea. Întors intempestiv acasă, a găsit-o pe Carmen plângând. Surprinsă, aceasta s-a şters în fugă la ochi, negând iniţial că ar avea ceva. La insistenţele lui Edwin a izbucnit:
- Fie ce-o fi, oricum viaţa mea nu mai are niciun sens, o să vă spun despre ce e vorba: am un copil, un băieţel pe care-l cresc părinţii mei din banii pe care-i fac eu. Ştiţi, în oraş e extrem de greu cu locurile de muncă, de-aceea părinţii m-au trimis către o specializare atât de înaltă precum cea a mea. Asta ne-a salvat pe toţi deoarece din salariul meu de aici aveam bani suficienţi pentru a trăi bine, chiar să mai pun ceva de-om parte.
Apoi a izbucnit în plâns şi-a continuat:
- Aşa am crezut eu, spunea ea printre suspine, că dacă am bani am tot. Nu e vina părinţilor. Dar ce pot face eu acum? N-am nici bani şi nici copil!
- Carmen, nu înţeleg nimic!, spuse Edwin perplexat pentru că era pentru prima oară când femeia asta, care până atunci fusese impecabilă, se exprima haotic, dându-şi frâu liber sentimentelor de-atâta vreme inhibate.
- N-aveţi cum să înţelegeţi! Copilul meu e grav bolnav, e aproape pe moarte. Asigurarea mea medicală nu-l acoperă deoarece am minţit că n-am copil pentru a mă putea angaja aici. Fără asigurare, costurile operaţiei sunt imense, aproape cât câştigul meu pe trei ani, iar banca mi-a refuzat împrumutul. Sunt disperată. Probabil o să mă omor şi eu după el. Poftiţi cartelele de acces. Eu mă pregătesc să părăsesc incinta deoarece cu siguranţă am fost detectată că am o depăşire a limitelor de comportament.
Nici n-a terminat bine de vorbit că s-a auzit soneria de la uşă. A deschis rapid, iar în prag era un poliţist. În stradă, două maşini pline cu agenţi erau pregătite să intervină.
- Sunt gata, i-a spus ea poliţistului. Ştiu, am încălcat Norma 3b, sunt destituită. Domnul profesor vă va da, cu siguranţă, mărturia că n-am fost violentă faţă de domnia sa, ci a fost o dereglare psihică a mea, orientată strict către mine.
- În regulă, doamnă, i-a răspuns poliţistul. De-aceea am venit doar eu pentru că nu vrem să apelăm la violenţă. Aţi predat cardurile de acces şi cheile?
- Da, sunt pe masă.
- Domnule profesor, doriţi să reclamaţi vreun comportament al angajatei dimneavoastră. O puteţi face acum direct sau, dacă aveţi vreo oprelişte, puteţi da sau reveni mai târziu asupra declaraţiei prin telefon.
- Nu, n-am nimic de declarat, doar vreau să spun că a fost o angajată impecabilă. Având în vedere faptul că este liniştită, aş vrea să tranşez nişte lucruri cu ea.
Apoi, văzând situaţia de afară, i se adresă sin nou poliţistului:
- Trimiteţi, vă rog echipajele înapoi. Stau de pomană. Aşteptaţi-o pe Carmen în maşină până termin discuţia cu ea.
- Am înţeles, domnule. Numai că gradul de alertă nu ne permite trimiterea înapoi a echipajelor. Există posibilitatea ca oricând nivelul psihic al dumneaei să sufere dereglări, astfel încât rămânerea în incintă cu dânsa poate constitui o primejdie căreia vă expuneţi. O să aştept în maşină, însă dacă senzorii detectează o nouă creştere a nivelului său psihic va trebui să intervenim în forţă. Sunteţi de acord?
- Cu siguranţă!
Rămaşi singuri, Edwin i-a reproşat faptul că nu i-a dezvăluit situaţia delicată în care se afla, iar ea ea i-a răspuns că dacă s-ar fi comportat atât de prosteşte ca acum şi-ar fi încălcat codul profesional, lucru care nu se poate împăca. Apoi el a întrebat-o despre costurile operaţiei şi a rămas surprins, în sinea sa, că operaţia aceaa imensă costă mai puţin decât câştiga el în una sau două săptămâni.
- Uite cum vom face: o să-ţi virez eu banii necesari operaţiei, dacă ai nevoie te voi programa la un doctor de top şi copilul tău va fi salvat. Tu rezolvă-ţi problemele, apoi adresează-te din nou Consiliului care te-a angajat, refă-ţi declaraţia privind copiii, treci din nou prin testele psihice şi te reangajez după ce totul e în regulă.
Cuprinsă de emoţie, reizbucni în plâns mulţumindu-i pentru intenţie, dar îi aminti că transferul va fi imposibil deoarece toate fluxurile de bani dintre elite şi restul lumii sunt monitorizate şi blocate din start.
- O să vezi că nu-i aşa.
Accesă rapid terminalul şi făcu transferul specificând faptul că e vorba de o intervenţie medicală. Şi apoi, merse alături de ea la maşina poliţistului.
- Mai e nevoie de vreo declaraţie suplimentară de-a mea? - îl întrebă pe poliţist.
- Nu, domnule, doar dacă veţi considera că trebuie să vă îndreptaţi împotriva dânsei. Cu siguranţă declaraţia dumneavoastră actuală va contribui la uşurarea pedepsei. Vă mulţumim mult.
A privit echipajele plecând şi i-a rămas gândul la faţa distorsionată de plâns a lui Carmen. La urma urmei fusese impecabilă.
A doua zi, la birou l-a întrebat pe Ludovic dacă este adevărat că fluxurile financiare dintre elite şi ignoranţi sunt monitorizate şi blocate automat.
- Desigur, nu vă daţi seama ce s-ar întâmpla dacă servitoarea dumneavoastră, care are acces discreţionar la contul casnic, s-ar apuca să facă transferuri spre contul ei?
- Ah, înţeleg. Dar eu tocmai am virat o sumă de bani spre contul ei. Cum o pot debloca?
- Simplu, telefonaţi la bancă şi, pe baza timbrului vocal, vor debloca suma.
- Exact asta am să fac, spuse Edwin începând să formeze.
Ludovic, rămas perplex, aşteptă să termine convorbirea, după care, cu o voce tremurată, îl anunţă că nu trebuie să facă plata deoarece ea este plătită de stat.
- A, ştiam asta, doar nu eram atât de naiv. Fătuca asta are un copil bolnav şi-a fost atât de proastă încât nu l-a declarat la angajare şi acum nu e acoperit de poliţa de asigurare. I-am spus că-i plătesc eu banii. Am găsit-o plângând ca proasta acasă.
- Cuum?, întrebă mirat Ludovic, avea un copil? Şi cum a trecut de selecţie? Trebuie să verific asta!
A dat trei telefoane şi s-a convins că într-adevăr, femeia avea un copil pe care nu-l declarase la angajare.
- Vedeţi, acestea-s problemele cu care ne confruntăm noi, politicienii: chestiuni făcute incomplet! Ce era greu în verificarea datelor din declaraţii cu cele pe care le avem în bazele de date? Banal. O să corectăm. Îmi pare atât de rău că tocmai dumneavoastră aveţi parte de asemenea probleme...
- Nu-i nicio problemă. De altfel i-am spus că o să o reangajez după ce-şi termină problemele. Faţă de mine s-a comportat impecabil. Aproape că n-am simţit-o în casă. Mă rog, deosebirea fiind în momentele acelea...
Rămase surprins cu câtă uşurinţă trata acum povestea care, în alte dăţi, l-ar fi dat înapoi trimiţându-l urgent la masa de studiu.
- Ei, vă hotărâţi dumneavoastră după ce vedeţi înlocuitoarea. Oricum, dacă vă hotărâţi să o reangajaţi, trebuie să luaţi în considerare faptul că are dreptul să-şi primească copilul o dată pe săptămână, deci v-ar putea fi afectată liniştea.
- Nu cred că mă deranjează. Oricum, i-am promis şi sunt om de cuvânt.

Înlocuitoarea lui Carmen, Suzane, o latino-americancă tipică, se dovedi la înălţimea solicitărilor. L-a fermecat pe Edwin cu accentul ei, ca să nu mai vorbim de deliciile culinare rebele faţă de cele cuminţi ale lui Carmen. Era mult mai expansivă în pat, îl storcea ca pe o portocală coaptă. La un moment dat, epuizată, a adormit lângă el, încălcând o normă esenţială care interzicea acest lucru. Edwin a dat însă dovadă, ca de fiecare dată, de binevoinţă. În mod ciudat însă, când a fost contactat de cei de la recrutări, a acceptat fără să clipească revenirea lui Carmen pe post. Cu tot cu vizita săptămânală a copilului. Iar viaţa sa a reînceput să decurgă normal.
Într-un timp record, departamentele Institutului se puseseră de acord asupra metodologiei de adoptare a Teoriei, în timp ce Centrul de Cercetări Fundamentale, coordonat direct de Edwin, căuta cauzele pentru care, în diferite ştiinţe, Teoria Copacului Roşu nu era aplicabilă. Paşii care se făceau erau uriaşi, toată lumea observa asta. Iar Edwin era încrezător că va reuşi să unifice toate domeniile ştiinţifice sub metamodelul reprezentat de Teoria Generalizată a Copacului Roşu.
Şi totul ar fi putut să decurgă normal, dacă într-o sâmbătă dimineaţă nu s-ar fi trezit faţă-n faţă cu o mogâldeaţă jucăuşă.
- E Will, îi spuse Carmen, fiul meu. Îmi cer scuze că v-a deranjat, dar e cam năzdrăvan şi nu mă ascultă. Will, du-te te rog în  camera mea!
- Stai liniştită că nu mă deranjează. Ia, hai tinere, să stăm de vorbă în living.
Will, îl urmă curios şi răspunse tuturor întrebărilor profesorului. După ce liniştea se lăsă, Will, cu o voce timidă, îl întrebă ce era cu acel copac roşu din ghiveci.
- Nu e un copac oarecare, tinere. Este Copacul Roşu, cel care ne-a dezvăluit nouă originile şi care stă la baza universului. Dă-mi voie să-ţi arăt ceva, spuse el scoţând briceagul din buzunar. Repetă cu tact toţi paşii pe care-i făcuse cu Frederic la Sărbătoare.
- Vezi?, continuă el împingându-i beţigaşul în faţă, la ce te duce asta cu gândul?
- Nu ştiu, răspunse copilul.
- Ia uită-te la mine acum. Şi, la fel ca şi atunci ridică mâinile în poziţia crengilor.
- A, la un om!, exclamă copilul.
- Exact! E una din dovezile că ne tragem din Copacul Roşu. Tu eşti încă mic, ar trebui să încerci să înveţi Teoria astfel încât, când vei fi mare, să descoperi tainele Universului.
- Mi-ar plăcea mult, spuse copilul.
Între timp Carmen adusese cafeaua şi l-a îndepăratat pe micul Will pentru a nu-l deranja pe Edwin. Îşi bău liniştit cafeaua, după care decise că e timpul să se plimbe prin parc. Îl atrăgeau proporţiile aleilor, derivate din rapoartele copacului roşu, liniştea şi aerul curat din parcu, parfumat de diversele plante care creşteau acolo. Hiperboreea era cu siguranţă un paradis pe pământ. Fu însă trezit din meditaţie de un piţigăiat din spatele său.
- Domnuleeee profesor! - striga micul Will aflat la trei alei distanţă. Aşteptaţi-mă, am făcut o descoperiiire!
- Bine, spuse Edwin zâmbind.
Parcă se vedea pe el când era mic.
- Uitaţi, spuse copilul gâfâind, uitaţi ce-am găsit în copacul acela de-acolo.
Şi-i întinse o crenguţă sub formă de om. Era perfectă, avea chiar şi un cap reprezentat de un mugure care creştea în vârful crenguţei.
- Vedeţi, are şi cap.
- Da, fantastic, exclamă Edwin, asemenea excepţii probabil se găsesc în natură.
- Nu e excepţie, domnule, tot copacul e la fel. Am şi eu unul la bloc şi tot aşa se aşează tulpiniţele pe vârfuri. Vedeţi, parcă se văd şi picioarele pentru că tulpiniţa, până la nivelul mâinilor, e mai groasă. Nu-i aşa că asta înseamnă că, de fapt, ne tragem din copacul ăsta?
- Nu, sub nicio formă. Copacul roşu e părintele tuturor lucrurilor din cosmos. Unele într-adevăr, se trag din derivate ale copacului roşu, dar noi, ca oameni, deci ca cea mai evoluată specie, nu ne putem trage decât din copacul roşu.
- Dar eu văd că acest copac ne arată pe noi mai exact decât cel roşu. Şi, în plus, nici nu mai e nevoie să crestăm crenguţa la vârf, aşa cum o faceţi dumneavoastră ca să arate a om!
- Într-adevăr, o să mă gândesc la asta, spuse Edwin, continuându-şi plimbarea.
Însă, în acelaşi timp simţi o transpiraţie rece pe şira spinării. Oare? Nu n-are cum, îşi spuse încercând să uite. A depăşit limitele parcului, s-a plimbat aiurea prin Hiperboreea, apoi, obsedat, s-a întors acasă. S-a baricadat în birou şi i-a cerut lui Carmen să nu fie deranjat de nimeni. De absolut nimeni! A reluat scrierile profesorului, a refăcut calcule, uitând să doarmă. Noaptea a trecut precum o secundă, iar a doua zi dimineaţă era precum o cârpă. Carmen îl trimisese acasă pe copil. Când a ciocănit în uşa biroului a făcut-o uşor şi, neprimind niciun răspuns, a îndrăznit să deschidă uşa. L-a văzut prăvălit peste masă, cu ochii privind în gol. S-a speriat! L-a strigat. El, revenindu-şi la normalitate i-a spus calm că n-are nimic, dar că vrea să facă baie. Apoi a vrut să mănânce şi să facă sex. Şi Carmen s-a întrecut pe ea însăşi. Simţea că e un moment critic, că orice prăbuşire a lui acum ar fi însemnat o bilă neagră pentru ea. A răsuflat uşurată când l-a văzut că doarme, dar s-a speriat când a constatat că nu a reuşit să stea în pat mai mult de două ore. Apoi Edwin l-a sunat pe Ludovic întrebându-l dacă-l poate primi. S-a dus apoi în birou, şi-a strâns foile într-o mapă şi a plecat cu Watson.

- Profesore, atât de hotărât nu v-am văzut niciodată! Poftiţi în casă.
- Bună dimineaţa, aveţi un loc unde să putem sta amândoi de vorbă?
- Sigur că da. Mă speriaţi, e ceva grav?
- Cred că da, spuse aruncându-se pe fotoliu. E ceva foarte grav care cred că-mi termină cariera şi, de asemenea, toată societatea noastră.
Scoase foile tremurând.
- Toată noaptea am lucrat la asta şi am avut cea mai groaznică dimineaţă din viaţa mea.
- Vă ascult.
- Vedeţi, conform calculelor mele rezultă că profesorul Georg a pornit de la ipoteze false. Ideea e că modificarea ipotezelor conduce la o distorsionare a tuturor calculelor, fapt care mă face să cred că profesorul şi-a scris, în realitate, întreaga teorie de la coadă la cap, adică a brodit totul în aşa fel încât în calculele finale să iasă parametrii copacului roşu. Imaginaţi-vă că, în acest fel, aş putea scoate morcovul pe post de copac roşu. E foarte grav.
- Sunteţi sigur de ceea ce spuneţi?
- Absolut. De altfel, puteţi verifica şi dumneavostră.
- Ce anume să verific?
- Vedeţi, modificarea constantei pe care Georg o consideră universală conduce la o valoare diferită a factorului Delta. De-aici totul explodează deoarece întreaga arhitectonică a teoriei trece prin factorul Delta. Aveţi aici calculele.
- Hmm, într-adevăr, dar de ce-am modifica valoarea constantei universale?
- Exact asta m-am întrebat şi eu. Am luat absolut toate sursele posibile şi-am constatat că această constantă apare strict în scrierile lui Georg. Mai mult, valoarea ei este dată într-un subsol de pagină, ca o explicaţie fără trimitere. Nu există în nicio carte această constantă universală şi niciuna dintre constantele existente nu are această valoare. Am verificat toată noaptea.
- Poate c-ar trebui să vedem mai întâi ce-i cu această constantă...
- Părerea mea e că e o fraudă intelectuală a profesorului Georg. Această constantă introdusă pe uşa din dos a făcut posibilă teoria. Gândiţi-vă că nu mi-e uşor să spun asta. Toată teoria mea se prăbuşeşte, iar viaţa-mi devine astfel o cumplită ratare. Ca, de altfel, întreaga societate!
- Mă rog, cred că ar trebui să cumpănim bine lucrurile. Oricum nu trebuie să ne pripim. În ciuda erorii profesorului Georg, Copacul Roşu e o realitate, ca să nu mai vorbesc că e o tradiţie!
- Dacă mergem pe linia tradiţiei, ajungem iar la misticisme religioase. Ori există ştiinţa ori nu. Eu cred că ar trebui să comunicăm totul pentru a nu mai irosi aiurea fondurile Institutului. Eventual am putea relua totul de la teoriile fizicii din trecut. Oferă o perspectivă mult mai ştiinţifcă.
- Să ne gândim...
Apoi, schimbând mimica, parcă fiind cuprins de iluminare, Ludovic îi spuse:
- Profesore, păreţi obosit. N-aţi bea o cafea bună? Noi primim periodic un soi numit Columbia Antigua Suprema pe care-l mai produce un singur fermier. E cea mai scumpă cafea de pe planetă, dar se spune că are darul de-a limpezi gândurile. Ce ziceţi, o încercăm pentru a reduce tensiunea?
- Cred că am nevoie de o găleată de cafea.
- Să coborâm atunci.
Ajunşi în living, Ludovic se adresă Anei:
- Ne faci te rog o cafea din aceea rară, Columbia Antigua Suprema? Domnul profesor e foarte obosit şi are nevoie să-şi limpezească gândurile.
- Cum să nu, dragul meu, imediat v-o aduc! spuse ea trăgându-şi copilul în grabă.
- Dar de ce nu puneţi servitoarele să facă cafeaua?
- Ei, domnule profesor, e o cafea foarte scumpă pe care servitoarele nu ştiu s-o prepare. Trebuie să o fierbi un anumit timp, să pui o anume cantitate şi, mai mult decât orice, trebuie să ştii ce gust trebuie să aibe în final. E o chestie migăloasă care nu poate fi făcută de către un ignorant repetitiv.
- Înţeleg!
Ana a avenit cu cafeaua aburind. I-a pus profesorului în faţă minunata ceaşcă. O ceaşcă atât de frumoasă, cum Edwin nu mai văzuse până atunci. Iar cafeaua avea o aromă de-a dreptul minunată. O simţea cum, din cerul gurii comunică direct creierului. Pacă avea clarviziune.
- Vă mulţumesc pentru cafea. Parcă aş fi nou, spuse el după ce sorbi ultima picătură.
- E o cafea monumentală, într-adevăr! rosti cu satisfacţie Ludovic. Să mergem la plimbare, profesore, să ne continuăm discuţia.

Drumul şerpuia prin mijlocul Hiperboreei, iar cei doi se plimbau gânditori.
- În cazul acesta, spuse Ludovic, o să comunicăm aceste concluzii mâine în consiliu.
- Da, cred că e cel mai bine. Oricum eu n-aş putea să ascund aşa ceva. Ştiţi, mă simt ca atunci când eram sceptic, înainte ca tatăl meu să mă fi dus la profesorul Georg. De unde să ştie că de fapt era un escroc? Nu mi-am dat eu seama timp de cincisprezece ani cât am stat lângă el, cum putea s-o facă tatăl meu...?
- Aşa e.
Ajunseseră la marginea parcului în care se afla casa lui Edwin.
- Cred că mi-e rău, spuse Edwin oprindu-se brusc din mers.
- Profesore, eşti OK? - era ultima întrebare pe care Edwin o auzise de la Ludovic.
Iniţial se simţise cuprins de o ameţeală uşoară. A mai mers câţiva paşi, iar când i se adresase lui Ludovic deja se scurgea în jos. L-a prins din cădere şi, cu ajutorul altor trecători, a reuşit să-l ducă în casă. Aici, Carmen i-a spus că, din punctul ei de vedere aceasta de fapt era a doua etapă a crizei.
- L-am găsit azi dimineaţă prăvălit peste masă, într-o poziţie foarte ciudată, dar şi-a revenit brusc. Poate-şi va reveni şi-acum. Să încerc să-i dau o limonadă.
- Nu vezi că e inconştient? - ţipase Ludovic. Cheamă urgent medicii!
În câteva minute o ambulanţă adusese doi medici de top care au constatat că Edwin îşi revenise. I-au făcut totuşi setul complet de analize şi, culmea toţi parametrii arătau normali. Ritmul inimii era bun, tensiunea la fel.
- Şi-atunci? - întrebase dezamăgit Ludovic.
- Posibil să fie vorba de o oboseală accentuată. Nimic altceva.
Carmen ieşise în faţa casei pentru a-l ajuta pe un infirmier să care echipamentele înapoi în maşină. Apoi, pe rând, toţi ceilalţi plecaseră. Ultimul, Ludovic, dăduse ordine clare în ceea ce priveşte supravegherea lui Edwin. Îi spusese lui Carmen să anunţe la cea mai mică suspiciune echipa de urgenţă şi, de asemenea, să-l anunţe şi pe el, indiferent de oră.
Edwin părea a se simţi mai bine, forţa parcă-i revenea, dar preferă să rămână în îmbrăţişarea caldă a patului. Parcă ar vrea-o pe Carmen. Îi spuse gândul, dar ea i-a spus că s-ar putea să fie periculos ca în starea lui să-şi consume energia.
- O să avem tot timpul din lume, zâmbise ea cu subînţeles.
Apoi l-a lăsat în îmbrăţişarea molcomă a patului. Aşa a aţipit. Când s-a trezit era destul de târziu. A făcut un duş, dar la întoarcere a căzut. Carmen a ţipat isteric.  Apoi şi-a amintit instrucţiunile şi a sunat la echipa de urgenţă şi la Ludovic.
- Ce-a păţit?, a întrebat-o el.
- A căzut când a venit de la duş. - îi răspunsese ea.
- Stai liniştită, e pe drumul cel bun!
Răsuflase oarecum uşurată, dar Edwin părea a fi suferit o transformare. Părea mai slab decât de obicei, iar faţa i se zbârcise. Cei de la serviciul de urgenţă au constatat din nou normalitatea tuturor analizelor şi i-au recomandat odihnă. Odihnă şi-atât.
A mai trecut o noapte şi a doua zi Edwin a simţit că nu mai are puterea să se dea jos din pat. Carmen l-a sunat pe Ludovic şi zece minute mai târziu acesta era în camera lui. A trimis-o pe Carmen la cumpărături, dându-i instrucţiuni să ia de la o farmacie de la marginea cartierului un anumit preparat. După ce-a plecat, rămânând singuri, Edwin a deschis discuţia:
- Nu ştiu ce se întâmplă cu mine.
- Şi-aţi vrea să ştiţi, domnule profesor? - continuase Ludovic pe un ton pe care Edwin l-a simţit ameninţător.
- Cu siguranţă.
- Nu-i mare lucru, profesore. Simţi cum viaţa curge din tine. Pe scurt asta e ceea ce ţi se-ntâmplă.
- De unde ştiţi aşa de bine?
- Pentru că nu eşti primul care ne părăseşte pe această uşă. Îmi pare sincer rău de tine, profesore, un asemenea individ docil rar se mai găseşte. Dar, ce să-ţi fac, ghinionul acelei constante te-a omorât. N-ar fi trebuit să mai fii atât de curios. N-ar fi trebuit să verifici totul cu mâna ta! Tu crezi în cuvinte mari, în moralitate, în onoare, în etică, în adevăr. Eu nu cred în nimic. Eu sunt mai superficial şi ştiu că am de mânat destinele unei lumi. Cu sau fără copac lumea asta trebuie să meargă.
- Vrei să spui că tu m-ai omorât? - bângui sfârşit Edwin.
- Mă rog, eu, Ana, ia-o cum vrei. Cafeaua pe care ţi-a preparat-o Ana conţine o otravă lentă. E un aur al asasinilor pentru că e nedetectabilă. Sau, mai bine spus, e detectabilă abia la zece zile după ce victima moare. Se colorează toată într-un verzui intens. Dar după zece zile, care e probabilitatea ca un om să fie altceva decât cenuşă?
- De ce-ai făcut-o? - spuse cu ultimele puteri Edwin.
- Pentru că trebuia, dragul meu. Nu puteam pune stabilitatea unei lumi, construită de atâta amar de vreme, în hachiţele unei constante. Te întrebi probabil dacă a fost inventată. Cu siguranţă c-a fost inventată. Georg a urcat imens pe scara ierarhică după bagatela cu teoria lui. Şi, dat fiind că modelul său era complex, nici naiba nu-şi pierdea timpul cu el. Părea zona ideală de echilibru. Numai că erau extrem de multe disensiuni între diversele ştiinţe şi teorie. Atunci ai apărut tu. Fiu al unui ignorant propăşit în rândurile noastre în urma unei căsătorii cu cântec. N-am nimic de zis, după ce-a intrat în rândul nostru, tatăl tău s-a comportat impecabil. Nici n-avea cum altfel, era urmărit pas cu pas şi el ştia asta. În mod normal tu ar fi trebuit să ajungi la şcoala de ignoranţi, dar, din nou, norocul te-a salvat. Şi mintea ta, pentru că ai avut o minte sclipitoare. Cineva a hotărât să te lase să ai aceeaşi şansă ca şi un copil nativ din elită. Se pare că a pariat bine deoarece Teoria Generalizată a fost paravanul perfect în spatele căruia s-au ascuns mulţi. Nimeni nu înţelege în realitate ce e cu spaţiile acelea. Iniţial am crezut că nici tu nu înţelegi nimic, dar acum îmi dau seama că, de fapt, erai singurul care înţelegeai cu adevărat ceea ce e descris acolo. Oricum, dispariţia dumitale n-ar trebui să te îngrijoreze. Ai avut o viaţă modestă, cu excepţia ultimei părţi. Posteritatea însă, îţi garantez că va fi una luminoasă. Tu eşti cel care-ai murit pentru societate. Da, e o ironie aici. Doar noi doi ştim că tu ai fost omorât pentru ca societatea să nu se destrame. Însă, atunci când voi spune afectat că tu ai murit pentru societate, ignoranţii se vor tăvăli pe jos de plâns, iar elitele, fiind mai cu ştaif, îţi vor dedica un oftat. Însă, fii convins că şi unii şi ceilalţi te vor aprecia. Te las să mori, Edwin. Poţi să te superi pe mine, dar eu sunt singurul care-ţi pot garanta nemurirea. Şi, de asemenea, îţi garantez că atunci când noi vom decide să distrugem religia ignoranţilor, o vom transforma într-una în care dumnezeu vei fi tu. Judecă acum logic, prin prisma datelor pe care ţi le ofer: ce s-ar fi ales dacă am fi dezvăluit minciuna aflată la baza teoriei? O turbulenţă ar fi distrus societatea, ignoranţii s-ar fi amestecat cu noi deoarece, nu-i aşa?, din punct de vedere al cunoaşterii ar fi fost egalii noştri. Şi care-ar fi diferenţa faţă de azi pentru un om care-ar trăi tragedia destrămării societăţii, indiferent că ar face parte din elită sau dintre ignoranţi? Care-ar fi diferenţa, profesore? Faptul că acea constantă e falsă? Falsă e şi-acum, falsă ar fi şi-atunci. La fel de falsă! Îţi spun eu: diferenţa ar fi doar de percepţie. Acum lumea consideră sfântă Ştiinţa Copacului, atunci ar considera-o un fâs, o pierdere de vreme. Spuneai, în idealismul tău, că ar trebui să ne întoarcem la vechile teorii ale fizicii? De ce crezi tu c-au fost date uitării? Pentru că şi acolo totul începea de la ipoteze, de la premise false. Ei începeau de la explozie, noi am început de la fulger continuând apoi cu un copac. Fulgerul - scânteia vieţii şi copacul simbolul ei, legătura dintre pământ şi cer, dintre noi şi cosmos. Ce poate fi mai frumos, mai simbolic, mai uşor de înţeles, de transmis atât elitei iniţiate cât şi ignoranţilor? E falsă credinţa ta, profesore! Rostul Ştiinţei nu este acela de a lucra cu adevăruri, ci de a da răspunsuri. Faptul că acestea sunt adevărate sau false nu mai contează. Important e să existe un răspuns care, prin convenţie, să fie general acceptat. Asta e ştiinţa în general. Judecă prin această prismă şi gândeşte-te dacă am avut sau nu dreptate condamnându-te la moarte. Gândeşte-te că absolut totul ar fi la fel dacă s-ar conştientiza sau nu că acea constantă e falsă. Singura diferenţă ar fi turburarea profundă, chiar distrugerea Societăţii noastre. Iar aşa ceva nu e de acceptat, mai ales acum când toată lumea e conştientă că trăieşte în cea mai bună dintre lumi. Şi te rog să mai judeci strict din punctul tău de vedere, profesore. Ce-ar fi fost dacă am fi tulburat lumea? Revoluţie? Cu siguranţă. Violenţe, forţe iraţionale descătuşate căutând răzbunare oarbă pentru robia lor forţată. Elita ar fi decimată şi tu faci parte din elită, profesore! Ai muri ca un impostor, lăsat să putrezească într-un şanţ, pradă jivinelor pădurii şi viermilor. Care-ar fi diferenţa. Şi-acum şi atunci pentru tine ar fi acelaşi lucru: moartea. Eu ţi-am oferit nu doar o moarte uşoară, ci şi onorabilă. Fă singur diferenţa între un impostor omorât de ignoranţi şi un geniu nemuritor la a cărui statuie se vor reculege generaţiile viitoare, care va inspira atât elita cât şi marea masă a ignoranţilor. Ce destin alegi, profesore? Oare nu cel pe care ţi l-am ales eu? Desigur, acum nu mai contează, zarurile au fost aruncate. Dar e bine să mori împăcat, să ştii că moartea la momentul oportun poate fi cel mai bun lucru care ţi se poate întâmpla în viaţă. Te las, profesore! Rămâi cu eternitatea.

Epilog

Sala era rece şi plină ochi de lume. Lângă sicriu se aflau Ludovic şi Leonard, împreună cu soţiile şi copiii. Toţi îmbrăcaţi în negru. Ei afişau o mină sobră, în timp ce soţiile plângeau.
- Ne-am strâns aici, a început Ludovic, pentru a fi alături la trecerea în eternitate a bunului nostru prieten, a minunatului savant Edwin, cel care ne-a lăsat drept moştenire Teoria Generalizată a Copacului Roşu. Aş putea pierde o mulţime de timp spunându-vă ce bun era omul Edwin, ce sensibil, ce muncitor, ce puternic era. A pus bazele Institutului de Cercetare a Copacului Roşu, piatră de temelie a noii noastre Societăţi. A lucrat cu atâta dăruire încât a reuşit formarea în câteva luni a acestei instituţii de elită. E o performanţă cu care nimeni nu se poate mândri. A lua de la zero o asemenea instituţie şi a o face deplin funcţională practic peste noapte e ceva care poate fi trecută la categoria recordurilor inegalabile. Dar să lăsăm toate acestea la o parte deoarece vreau să vă fac o dezvăluire: eu sunt cel care l-a omorât pe bietul profesor Edwin.
Asistenţa a amuţit, iar pereţii sălii au transmis parcă mai multe ecouri decât de obicei. Se simţea o vibraţie în aer. Toţi îşi ciuliseră urechile.
- Da, dragii mei, eu împreună cu soţia mea suntem cei care l-am omorât pe profesorul Edwin şi asta încă de la Marea Sărbătoare a Copacului Roşu. Aşa cum bine ştiţi, atunci am stat la masă împreună cu domnia sa, fiind captivaţi de erudiţia pe care o avea. Pe copilul meu, pe Frederic, l-a întors spre studiul Ştiinţei doar cu un exemplu fulger. Seara, acasă, discutând cu soţia mea despre noul Institut de Studiu pe care urma să-l fondăm am considerat că singura persoană menită să-l conducă nu poate fi decât profesorul Edwin, această minte sclipitoare a vremurilor noastre. Din modestie, aproape că n-a acceptat. Nu era obişnuit cu funcţiile; el era om de acţiune, muncea, cu o capacitate enormă. Doar faptul că, alături de soţia mea Ana ...
În momentul acela ea a izbucnit într-un plâns zgomotos, fapt care a întrerupt discursul alte câteva secunde:
- Linişteşte-se, scumpa mea, i-a spus el luând distanţă de microfon, dar asigurându-se că se va auzi în sală.
Iar apoi, întorcându-se a continuat:
- Aşadar doar insistenţele noastre şi faptul că i-am prezentat întreg proiectul ca pe o provocare l-au făcut pe profesorul Edwin să accepte. Abia când a înţeles că, în realitate, funcţia de Şef al Institutului e una în care e enorm de muncă, care epuizează şi în care orice om normal îşi rupe gâtul deoarece absolut nimic nu era standardizat, ei bine, abia atunci a acceptat postul. Acesta este adevărul, dragii mei: noi doi, eu şi soţia mea, noi l-am omorât pe profesor. Dacă n-ar fi existat această imensă provocare, poate că profesorul ar fi fost între noi şi ne-ar fi delectat cu explicaţiile lui exacte asupra spaţiilor n-dimensionale. Dar, din nefericire nu mai e printre noi. A ales să muncească până la epuizare pentru noi, pentru noi toţi, pentru Societatea noastră. Aceasta trebuie să ştiţi: marele profesor Edwin a ales să moară asemeni unui erou legendar, însă lupta sa nu a fost una clasică. Câmpul său de bătălie a fost Ştiinţa pură a Copacului Roşu, iar armele sale inteligenţa, puterea de muncă şi geniul.
A făcut o pauză ca şi cum i s-ar fi pus un nou în gât, apoi a continuat cu o voce stinsă:
- Dragii mei, bunul nostru profesor a murit pentru noi. Nu ştiu ce-am mai putea face acum pentru el. Poate că ar fi cazul să-l aplaudăm. Ştiu, de obicei aplauzele le iau actorii, dar oare marii oameni, cei care ne fac viaţa uşoară jertfindu-şi timpul pe altarul ştiinţei, aceştia oare n-ar merita aplauze? Vă las pe voi să decideţi.
Tăcerea se lăsase adâncă. Apoi s-a auzit o pereche de palme timide şi, ca la un semnal, întreaga mulţime a început să aplaude isteric. Din surdină a început să se audă o muzică mortuară, în timp ce sicriul a pornit-o lent pe şina spre crematoriu. Lumea aplauda sicriul mergând spre neant.

Notă: Materialul de faţă se află sub protecţia legii copyright-ului. Este intezisă postarea sa pe alte site-uri(chiar şi pe cele cu care există o înţelegere prealabilă de preluare a materialelor de-aici) sau orice formă de distribuire care presupune copierea materialului original şi transmiterea/distribuirea sa prin mediul electronic sau de altă natură. Puteţi notifica sau distribui strict sub forma unui link spre materialul original. Mulţumesc pentru înţelegere!

3 comentarii:

  1. Nu aș vrea să zic că e plictisitor dar mi-a fost greu să parcurg întreg conținutul....aștept cu mare nerăbdare continuarea poveștii începută la HAVANA....copacul roșu e o alegorie pentru cocoșul roșu?

    RăspundețiȘtergere
  2. Excelenta alegorie. Copacul rosu este stiinta devenita dogma bagata cu forta be gitul "ignorantilor".
    Adevarul iese din gura pruncilor. Am apreciat cum un copilas il face pe "savant" sa gindeasca realmente si sa incerce sa deape fata inselatoria. Plateste cu viata, cum multora li se va fi intimplat.
    Copacul rosu este si copia care uzurpa, schimonosind, Pomul Vietii.
    Nu pot sa nu fac legatura cu celelalte scrieri pe care le-ati publicat aici. Pe cind o carte?

    RăspundețiȘtergere

Atenție! Comentariile sunt supuse moderării și vor fi vizibile după o perioadă cuprinsă între 1 și 4 ore. Din păcate aceasta este singura metodă pe care am găsit-o pentru prevenirea spamului și descurajarea comentacilor de profesie.