Între interes naţional şi propagandă

Vizita premierului japonez Shinzo Abe a fost bula de oxigen aruncată propagandei securiste mioritice. Soseşte japonezul pe tărâmuri mioritice, după ce ultimul strămoş al său o făcuse acum mai bine de o sută de ani, şi, ce să vezi, n-are cu cine se-ntâlni din cauză că Dracnea l-a dat jos pe Tudose. Vezi tu, Doamne!, dacă teroristul din Teleorman s-ar fi abţinut şi el vreo câteva zile, ar fi avut şi domnul Abe cu cine să dea mâna. Aşa, zice-se, Abe s-ar fi ales cu Labe, o altă denumire a Plăvanului.

Prezentată la modul isteroid, cu slogane repetate mai ceva decât la Marea Adunare Naţională, propaganda a prins. Şi uite-aşa nenea Abe, de pe tărâmul lui îndepărtat, a făcut atât capete de ziar(insolvent), breaking news-uri pâlpâitoare, dar şi discuţia beţivilor adunaţi la cârciuma din Cucuieţii de deal(sau de vale, nu mai ştiu exact). Iar ticălosul de serviciu, dictatorul de Tereolman, Dracnea, mai fu înfierat încă odată cu acelaşi avânt proletar.

Românul, om impresionabil de felul său, pur şi simplu nu poate suporta să vază cum bietul premier din ţara lu' Toyota,Sony, Panasonic,etc. bate la porţi la care nu-i deschide nimeni. Şi aceasta pentru că românul, ospitalier din fire, simte că ăla a venit să dea cu bunăstarea în noi şi, vezi Doamne!, ca într-o perpetuă ironie a istoriei, ne-a scăpat printre degete, lăsându-ne cu buza umflată şi buzunarele goale. Cam asta înşiră propaganda, cam asta îl „înfiorează” pe bietul român. Dar realitatea, vorba bătrânului Caragiale, unde-i neicuşorule realitatea?

Să încercăm să privim totuşi lucrurile aşa cum sunt. Abe a nimerit în România în mijlocul unei crize politice. Se poate întâmpla oriunde în lume. În mod normal ar fi trebuit să se întâlnească cu premierul interimar. Până la urmă, cel cu care te întâlneşti trebuie să fie reprezentantul statului, aflat pe o poziţie cel puţin egală cu tine. La noi a fost anulată întâlnirea cu premierul(nu mi-e clar cine-a amânat-o, dar bănuiesc mâna lungă a securităţii via Ministerul de Externe), însă Abe s-a întâlnit cu preşedintele. Din punct de vedere diplomatic, premierul Japoniei a avut parte de respectul cuvenit, deci nici vorbă de motive de supărare. Mai mult, în asemenea întâlniri, importante nu sunt discuţiile dintre „viorile principale”. De cele mai multe ori ele se rezumă la schimburi de banalităţi şi şabloane specifice limbajului diplomatic. Numai atunci când există o atracţie între cei participanţi, când se sparg barierele limbajului diplomatic, abia atunci poţi spera că s-ar ajunge la chestiuni care nu fuseseră anterior negociate. În realitate, în asemenea vizite, evenimentele importante se petrec în spatele scenei, la nivel de specialişti, care semnează şi negociază contractele.

Vizita în România însă, trebuie s-o recunoaştem, a fost strict una de curtoazie, de tipul „hai să vedem ce-i şi cu ăştia”. Abe n-a venit cu nimic concret, doar cu fraze specifice limbajului diplomatic. Să vedem lucrurile aşa cum stau, nu cum ne-ar plăcea să ne imaginăm: pentru Abe, vizita în România a fost doar o haltă, la fel de neînsemnată precum una în Burkina Faso. Chiar am zâmbit în momentul în care gurnaliştii au anunţat cu speranţă tremurândă în glas că Abe a dat liber vizelor în Japonia. Vă daţi seama ce spirit măreţ? De-acum, prin mărinimia premierului Abe, orice ghiorlan poate să meargă să-şi facă ritualul zen la Eiheiji fără nicio oprelişte. Mare om, mare caracter! Numai că vizele acelea erau eliminate de cel puţin doi ani. Da, aţi citit bine, vizele cu Japonia nu mai există de doi ani de zile! Nu ştiu exact dacă Abe ne-o fi confundat cu Bulgaria sau Albania sau dacă, în elanul lor tineresc, securiştii de pe la externe au dat-o „pă surse” gurnaliştilor. Însă trebuie să înţelegem că, în chestiunea vizelor, nu s-a făcut absolut nimic. Ele sunt aşa cum erau, adică nu mai există.

Tot din vizita lui Abe mi-a reţinut atenţia citatul referitor la cooperarea economică din care gurnaliştii deduceau că Japonia ar vrea să-şi facă în România un fel de cap de pod pentru Europa. Mare realizare! Partea frumoasă e că orice delegaţie japoneză care vine aici repetă acelaşi lucru. La fel cum o face şi-n Bulgaria, Ungaria, Cehia, Iugoslavia, s.a.m.d. E strict un şablon diplomatic adaptat ţării în care merg. Iar acesta e potrivit statelor de mâna a doua. Când se duc în Germania, SUA, Franţa sau Anglia, cu siguranţă că nu bagă placa cu „cap de pod” pentru că ar fi considerată o jignire. Au pregătită poezia cu „afinităţile culturale care conduc la necesitatea unei bune cooperări economice”. Sună frumos, nu-i aşa?

Şi-acum, înainte de a încheia, aş mai vrea să mai trec printr-un aspect. Personal, vizita lui Abe în România mi se pare una nefastă. Şi-o să vă spun de ce: Japonia n-ar trebui să fie, sub nicio formă pe lista noastră de priorităţi. În contextul actual, dacă ar fi să ne urmărim cu adevărat interesele, acestea ar trebui să se îndrepte strict spre China şi, sub nicio formă spre Japonia. De ce e de-a dreptul banal. În timp ce China e steaua care se ridică, Japonia, fără doar şi poate, e steaua care apune precipitat. În timp ce China caută zone de cooperare pentru a-şi asigura un viitor sustenabil, Japonia e strict în căutare disperată de pieţe de desfacere, aflându-se într-o dificultate extremă, din care-i va fi imposibil să iasă.

Regulile economiei mondiale s-au schimbat, lucrurile arată total diferit faţă de acum douăzeci-treizeci de ani. Japonia nu mai e nici măcar umbra a ceea ce-a fost. Şi, în timp ce noi ne uităm admirativ(a se citi ca proştii) la măreţia Japoniei, încet şi sigur, China face regulile în lume. Pentru un om care beneficiază cât de cât de o brumă de cunoaştere a istoriei recente, ceea ce se petrece în relaţia noastră cu China e de neiertat. În primul şi-n primul rând ar trebui să înţelegem că, pentru integritatea noastră teritorială, suntem datori Chinei. Câtă lume mai ştie despre promisiunea pe care Mao i-a făcut-o lui Ceauşescu în timpul crizei Cehoslovace? Mai ştie cineva că Mao i-a spus cu subiect şi predicat că „dacă Uniunea Sovietică îşi va trimite armata pentru a apăra comunismul din România, un milion de soldaţi chinezi vor trece graniţele pentru a apăra comunismul din Uniunea Sovietică”? Aveţi idee că aceste cuvinte au cântărit enorm atunci? Desigur, majoritatea n-are de unde să ştie amănuntele acestea „picante”! Stau să mă gândesc de ce imbecilitate am dat dovadă dând cu piciorul oportunităţilor chineze. Câţi oare au habar că Deng Xiaoping ştia româna? Câţi au habar că, prin respectarea strictă ideologiei Occidentului(de cele mai multe ori din bravură prostească, fără a ne fi cerut cineva acest lucru!), am pierdut fix momentul în care generaţia şcolită în România se afla în China la manete? Am pierdut totul în condiţiile în care China a fost poate singurul partener onest din istoria noastră. Şi am pierdut fix din prostie.

Când mă uit cum înfloresc investiţiile chineze în Bulgaria, aproape că-mi vine să urlu de necaz. Bulgarii n-au făcut mare mare lucru, doar şi-au ţinut gura şi n-au jignit. Culmea, cu această pasivitate, s-au ales cu investiţii frumuşele şi o cooperare care ajută teribil economia de acolo. Noi însă, cu prostia şi trufia care ne caracterizează, n-am ştiut decât să dăm cu piciorul unei cooperări care, cu siguranţă, ar fi fost fructuoasă. Şi-o să vă mai aduc aminte un aspect. Mai ţineţi minte momentul fondării AIIB(BAnca Asiatică de Infrastructură)? Atunci, China a invitat toate ţările să i se alăture în fondarea acestei bănci, văzută de mulţi ca o  concurentă directă a Băncii Mondiale. Iniţial, statele Occidentale, la sfatul SUA, au refuzat participarea. Cei care-au spart blocada au fost englezii, ştiut fiind că „perversul Albion” şi-ar vinde şi propria mamă dac-ar ieşi profit din asta. Gestul englezilor a fost urmat instantaneu de Franţa, Germania, Italia, Spania s.a.m.d. Ce-a făcut România? A refuzat că, deh, noi suntem mai catolici decât papa! La momentul respectiv nici nu mai conta dacă mergeam sau nu. Deja marii peşti ai planetei mirosiseră oportunitatea! Noi am ales să facem spectacol, aderând, „la mâna a doua”, abia anul trecut, într-un deplin anonimat. Fix ca proştii!

Revenind la subiectul articolului de faţă, ar trebui cred să înţelegem că orice apropiere de Japonia, nu numai că nu ne aduce niciun avantaj, dar ne îndepărtează de China. Iar China, dincolo de faptul că s-a dovedit mereu a fi un prieten al României(uneori chiar nu înţeleg de ce!), reprezintă, fără doar şi poate, viitorul. Sper totuşi că, până la urmă, telectualii din MAE se vor pune cu burta pe carte, vor lăsa ticăloşia în urmă şi vor face ceva şi pentru ţara asta. Nu de alta, dar ne-a cam ajuns câte tălpi ne-au pus din interior.