USR şi pericolul paraziţilor

La constituire, USR a fost marketat ca partid al tinerelor elite locale. Era un plan vechi. Dacă mai ţineţi minte, în negura băsismului, Mihai Neamţu ieşea pe piaţă cu o asemenea construcţie care-şi dorea să frapeze cu CV-urile sclipitoare ale membrilor săi. După acelaşi tipar, în aceeaşi perioadă, Bogdan Naumovici anunţă că-şi face un partid de dreapta ai cărui membri sunt numai „tineri de Oxford”.

Cele două mişcări politice au rămas la coşul de gunoi al istoriei recente. Asta pentru că ele erau nişte foamfe politice, menite strict a salva băsismul prin distragerea atenţiei de la adevăratele probleme. N-au reuşit nimic din ceea ce şi-au propus deoarece aveau o pseudo-ideologie. Însă, sub nicio formă, nu trebuie considerate eşecuri. Mai degrabă ele au fost experimente, focus grupuri menite a regla mecanismul astfel încât grefa parazită pregătită să se poată instala cu succes pe organismul ţintit.

Cu experienţa acumulată a apărut USR. Un partid format din membri ai unor ONG-uri de care nu auzise nimeni, fără ideologie şi doar cu un singur ideal: acela de a cuceri o cât mai mare halcă din putere în folosul celor care au plătit construcţia politică. Din punctul meu de vedere USR nu e un partid, ci un SRL politic, organizat pe principii corporatiste şi având angajaţi care execută fix ceea ce li se cântă. Cei suferinzi de stres care nu mai execută task-urile alocate, la fel ca şi cei care caută să-şi bage coada pentru a modifica parametrii proiectului la care se lucrează, sunt eliminaţi rapid, fără mare zgomot sau tamtam. E la fel ca la o concediere din companie: chiar dacă cel concediat face zgomot, chiar dacă are dreptate, pe cine interesează? Şi chiar dac-ar interesa pe cineva - în mod surprinzător, mai sunt unii prin corporaţii, nu puţini, care mai au o brumă de raţiune - cine are curajul să se arate solidar cu cel concediat? Până la urmă toţi îşi unesc vocile în a contesta ticăloşia celui exclus. Şi, uşor, uşor, ajung să creadă că cel căruia i s-a dat şutul în fund era vinovat nu doar de ceea ce-l acuză corporaţia, ci chiar şi de suferinţele lor.

Modul de marketare al USR-ului este identic celui al unui produs lansat pe piaţă. CV-urile fluturate de către membrii pregnanţi au rolul design-ului produselor Apple. Înşiruirea de universităţi prin care-a trecut respectivul(de multe ori e vorba de cursuri irelevante de câteva zile, având tot atâtea legături cu respectiva instituţie cât are chioşcul de ziare de la intrare) e menită a crea aura unei construcţii elitiste. Englezismele forţate ale unor membri sau pur şi simplu maltratarea limbii române de către unii care-au uitat-o precum Răducioiu, joacă fix rolul marginilor curbate din desing-ul Apple. Totul, dar absolut totul e butaforie, publicitate mincinoasă. Iar lipsa ideologiei, a idealului politic, nu e o carenţă ci o componentă intens gândită. Partidul acesta nu trebuie să fie asociat unui ideal politic, deoarece el este un cameleon. Aşa cum tamponul trebuie să se potrivească întregului spectru de minorităţi fabricate - femeii nefericite în dragoste, celei împlinite, văduvei îndurerate sau amantei frenetice - la fel şi SRL-ul politic menţionat trebuie să inducă în mintea „consumatorului politic” faptul că e de orientarea sa, indiferent dacă aceasta e stânga radicală sau moderată, centru-dreapta sau extremă de sorginte fascistă. Aşa cum tamponul n-are o problemă cu modul în care e exploatată ţinta sa, la fel nici USR-ul nu are o problemă cu crezul politic al votantului său. Asta deoarece pentru USR votul e echivalentul banului pentru o companie: nu contează de unde vine, importantă e acumularea cât mai mare la momentul campaniei. Iar adevărata sa ideologie e dincolo de ideologia pe care o crede unul sau altul, e pachetul-program al companiei, de maximizare a profitului şi de sărăcire a victimei.

Ceea ce găsim după risipirea aburilor propagandistici e de-a dreptul şocant. Indivizi pe care-mi vine să-i caracterizez ca degeneraţi şi rudimentari, incapabili de argumente logice, parând strict prin intonarea în grup şi cu voce tare de slogane inepte. Useristul ţipă, se tăvăleşte pe jos, face nefăcute. Ocupă Parlamentul atunci când nu e nimeni, mimează eroismul neuitând însă să-şi respecte ora de masă. Gesturi, de cele mai multe ori infantile. Urlă împotriva inutililor care dorm în Parlament, dar nu-şi vede porcul din tabăra sa care doarme grohăind fix în mijlocul şedinţei. Iar când sunt prinşi în flagrant, urlă orice argumente, indiferent de precaritatea şi hilaritatea lor: ba că unghiul de filmare, ba că pixelul albastru, ba că ticăloşia celui care filma s.a.m.d. Useristul e fix ca angajatul docil al corporaţiei: ilogic, incapabil să înţeleagă menirea acţiunilor pe care e pus să le execute, dar executant docil, impecabil, dându-se peste cap să respecte fiecare specificaţie, fiecare punct, fiecare virgulă. Tipul acela de oameni cărora li se trimit mailuri de tipul: „spui tare ciuma roşie, apoi îţi arăţi dinţii după care scoţi un şuierat şi-apoi izbucneşti: las că vă arătăm noi. În final închizi ochii, te arunci pe jos şi rămâi în 20 de secunde în poziţia în care-ai căzut simulând moartea”; oameni care, după ce citesc nu-şi fac nicio problemă de penibilul situaţiei, ci sunt atenţi la detalii pentru ca nu cumva să sară peste vreun fir din ceea ce li s-a transmis.

Din punctul meu de vedere USR nu e un partid, ci un parazit periculos. Adversarii politici îl ignoră sau îi ridiculizează membrii, crezând că asta îi salvează. Ar trebui însă să se gândească logic: în cazul în care ar afla că au holeră ar face mişto de boală sau ar ignora-o, crezând că astfel se vor vindeca de la sine? La fel e şi cu acest vierme politic. Nu trebuie ignorat, ci combătut radical deoarece altfel produce daune. Mă gândesc cu groază la acţiunile inepte de ieri din Parlament unde argumentaţia a fost desfiinţată, confiscată de de nişte gurişti urlându-şi sloganele irelevante. Cum e posibil totuşi ca un parlamentar de peste 70 de ani să fie bruscat de un animal rudimentar în apropierea căruia se afla unul care, cu câteva luni în urmă, atacase cu un box un bătrân în Piaţa Victoriei. Cum de nu se întâmplă absolut nimic? Cum de sunt tolerate toate aceste manifestări ilegale organizate de o mână de securişti care şi-au găsit angajamente în alte părţi? Nu mai există legi, suntem deja în anarhie?

Trăim în ţara în care un amărât care-a furat o pâine ia cinci ani de puşcărie, dar în care adevăraţii hoţi, marii devalizatori ai ţării, sunt protejaţi de aceeaşi aşa-zis „independentă justiţie”. Ţara în care pensionarii pe caz de boală cu handicapuri grave sunt obligaţi să vină în faţa comisiei ca să se constate că între timp nu le-au crescut mâinile sau picioarele care le lipsesc, dar în care, pensionatul medical Sandi, loveşte cu box-ul bătrâni fără apărare, organizează manifestaţii, se afişează în public mai verde ca niciodată şi nu mai scandalizează pe nimeni. Nu mai e chemat în faţa niciunei comisii, e lăsat liber, că doar e democraţie. Ţara în care eşti ascultat şi în toaletă pentru că, nu-i aşa, în acest fel ţi se asigură libertatea.

Toate acestea sunt efectul ignoranţei, a credinţei false că dacă atunci când un criminal îşi execută victima tu te uiţi în altă parte nu mai eşti păraş la crimă, ba, mai mult, crima nici nu există pentru tine. Motivul pentru care trăim ceea ce trăim trebuie căutat în noi, în ignoranţa şi comoditatea noastră. Stăm să privim la televizor cum ţara e ciuruită de o mână de paraziţi, dar nu facem nimic. Ne limităm la a ne spune unii altora „ai văzut, domnule, de ce sunt ăştia capabili?”, dar când suntem în apropierea unui rudimentar executându-şi numărul de invocare pe ton grav a sloganului-mantră băgăm capul în pământ. Cât credeţi că va mai ţine?

Aşa cum v-am spus, USR e periculos pentru că nu e partid, ci construcţie-parazit. Cei care-şi imaginează că USR ar dispărea în cazul în care n-ar mai fi votat de oameni se înşală amarnic. Asemeni unui parazit, el trăieşte din mutaţii. Se divizează, se combină, duce o luptă de gherilă şi, în cazul în care detectează disfuncţionalităţi în sistemul imunitar al organismului, atacă fără milă. Despre asta e vorba. A-l ignora, a nu-l combate cu măsuri la fel de radicale precum cele pe care el nu se sfieşte să le folosească, e o eroare teribilă.

Vreţi să ştiţi cam cât de rău poate arăta societatea capitulată în faţa unor asemenea mişcări? În Spania de după Reconquista fiecare cetăţean era obligat să atârne la poarta casei un jambon, iar când ciocănea oficialul şi-ţi poruncea să mănânci din el trebuia să execuţi fără crâcnire. Asta demonstra că te-ai lepădat de iudaism sau islam, ştiut fiind că în cele două religii este interzis consumul cărnii de porc. Ce-ar fi dacă, pe acelaşi model, ai fi obligat să-ţi arăţi toleranţa faţă de minorităţile sexuale printr-o partidă executată live? Vi se pare exagerat? Aşa e, însă nu uitaţi că există programe educaţionale în Vest care propun instalarea „camerelor obscure” în şcoli unde, la orele de educaţie sexuală, copiii să execute atât sex normal cât şi combinaţii de alte tipuri(înţeleg că în unele şcoli chiar există asemenea „laboratoare de sex”). Asta pentru a fi toleranţi şi pentru a înţelege cum arată lucrurile şi din partea celuilalt.

Nu vă iluzionaţi că răul se plafonează. Nu, el se perpetuează şi, din rău, se merge întotdeauna înspre şi mai rău. Iar calea către instaurarea definitivă a răului este mereu aceeaşi: ignoranţa şi lipsa de acţiune.