Sa impozitam prostia

Nici n-am reuşit bine să-mi trag sufletul după ce m-am reîntors acasă că am fost realmente lovit de ştirea referitoare la noua aberaţie legislativă pusă pe tapet de actuala putere în colaborare cu FMI. Este vorba de impozitarea averilor care nu pot fi justificate, o iniţiativă pe cât de prostească pe atât de inutilă.

Să începem cu începutul. Confruntaţi cu propria incompetenţă şi prostie, guvernanţii caută cu disperare noi surse de bani. Evident, cum n-au decât idei puţine şi fixe, atunci când nu taie mai bagă un impozit. Şi toate acestea într-un haos generat de un arbitrar greu de înţeles. În mod cu totul explicabil, partenerul guvernului în această acţiune este nimeni altul decât FMI, probabil singura instituţie de pe planetă cu IQ compatibil cu al conducătorilor noştri.

Personal nu cred că prin intermediul noii legi se va strânge vreun sfanţ la Buget. Va fi însă un instrument politic ideal. Aşa cum acum toate organele puterii urlă pe surse despre dedesupturile vreunei arestări preventive sau despre vreo anchetă a A.N.I., probabil la fel vom vedea cum băiatul ăla cu faţă de smardoi de la ANAF va anunţa cum îl anchetează el la avere pe X sau pe Y. Un joc stupid care, până la urmă, nu va face altceva decât să pape inutil o groază de bani.

Ocolirea legii este de-a dreptul banală: eşti expus în faţa autorităţilor atâta timp cât averea o deţii "pe persoană fizică"(vorba lu' Vanghelie). În momentul în care maşinile, casele, terenurile şi celelalte elemente ale bogăţiei afişate sunt în patrimoniul unei firme, smardoiul de la ANAF şi-a pierdut brusc puterile. Evident, există numeroase alte metode de a scăpa de portăreii statului. Una din ele consta in externalizarea averii. Practic nu-ţi mai rămân aici decât imobiliarele, restul putând fi lesne trecut în altă jurisdicţie. Şi, credeţi-mă că aceasta este cea mai bună metodă de protejare nu numai împotriva acestei legi, dar şi împotriva agresivităţii prostiei autohtone.

La doi ani de la instaurarea guvernării Băsescu-Nutzi-Boc nu putem face altceva decât să constatăm cu amărăciune cum prostia ne costă din ce în ce mai mult. Probabil că singura soluţie pentru ieşirea din actuala situaţie ar fi introducerea unui impozit pe prostie. Nu ştiu cum ar putea fi aplicat, dar cu siguranţă dacă ar putea fi funcţional i-ar sărăci pe majoritatea dintre cei care acum sunt la putere.

Revolutia spectacolului

Privind la televizor ceea ce se întâmplă în Orient am un sentiment de repetiţie a ceea ce s-a întâmplat în Europa de Est în 1989. Ştiu, deja e banal, această observaţie a fost sesizată şi exprimată de mulţi alţii, dar trebuie să recunoaştem că tehnologia revoluţiilor televizate e deja perfecţionată.

Teoretic, Egiptul e blocat. Dacă e să ne luăm după ştirile aruncate de agenţiile de presă internetul şi comunicaţiile nu mai funcţionează acolo în urma unuei hotărâri luate de Hosni Mubarak. De asemenea, tot în conformitate cu aceleaşi surse, Mohamed ElBaradei se află în arest la domiciliu. Ceea ce este surprinzător pentru mine este faptul că pe twitter primesc din secundă în secundă mesaje din Egipt, blogurile arabe dau detalii de la faţa locului, iar corespondenţii străini transmit fără nicio problemă de-acolo. Ieri, spre exemplu, Nic Robertson de la CNN transmitea din Alexandria fără nicio problemă, chiar din mijlocul fiarelor dezlănţuite. Oamenii manifestau şi strigau că Mubarak trebuie să plece, se-nghesuiau să intre în cadru şi cam atât. Mă-ntreb totuşi, cei care manifestau acum nu sunt aceiaşi cu cei care au lichidat creştinii în urmă cu două săptămâni? Este de-a dreptul ciudat să constaţi cum unii care au lichidat fără milă nişte oameni se manifestă perfect normal. motiv pentru care te şi întrebi dacă nu cumva lichidarea creştinilor făcea parte dintr-un alt scenariu abandonat pe parcurs! Dar şi mai ciudat este că, în timpul zilei de ieri l-am putut vedea în transmisiune directă pe ElBaradei, care nu prea avea faţă de om chinuit. Mai mult, ElBaradei a anunţat că a reuşit unificarea forţelor de opoziţie sub conducerea sa şi că va lupta pentru constituirea unui Front al Salvării care să preia conducerea după plecarea lui Mubarak. Nu vă sună a stereotip?

În mijlocul acestei nebunii mediatice tind să am o interpretare personală. Revoluţia de acolo este una perfect orchestrată după aceleaşi reguli pe care le cunoaştem. În mod sigur, în zilele următoare vom vedea câteva note de dramatism care vor creiona şi mai bine portretul de dictator perfect al lui Mubarak. Paralel, bogaţii regimului actual se vor ocupa de transferul în străinătate al bunurilor şi a familiilor proprii(deja mai multe nave private au luat amarul drum al Dubaiului). După terminarea acestei operaţiuni, dictatoriul va fugi în ovaţiile mulţimii, probabil undeva prin Europa(înţeleg că Mubarak Jr. deja se află la Londra). Puterea va fi preluată de Frontul Salvării care va face doritele reforme democratice.

Cu toate că mulţi sunt de acord cu această traiectorie, se pune o întrebare simplă: de ce Egiptul? Mubarak a fost unul din factorii de stabilitate din zonă şi, mai ales, unul dintre aliaţii stabili ai Statelor Unite. În aceste condiţii, de ce ar fi ales SUA să-l sacrifice(faptul că ElBaradei va fi înlocuitorul, cred că nu mai lasă nicio urmă de îndoială asupra celor din spate). Răspunsul cred că este dat de presiunea străzii. Regimul lui Mubarak era unul cu picioare de lut, fără nicio susţinere din partea străzii. În Egipt, Mubarak era un fel de Ceauşescu, chiar dacă unul mai inteligent, care a ştiut să se folosească din plin de supapa reprezentată de opoziţie. În ultima perioadă însă, lucrurile au devenit din ce în ce mai greu de suportat, mai ales pe fondul încercărilor sale de a-şi propulsa fiul ca urmaş. Instabilitatea de la baza societăţii s-ar fi putut constitui într-o sursă de probleme nesfârşite care ar fi putut degenera în orice. Din acest punct de vedere, începerea unei revoluţii pentru democraţie era cea mai bună soluţie, mai ales că poate hrăni masele cu speranţă pentru o perioadă destul de lungă de timp. Şi ar mai fi un alt motiv pentru care Egiptul a fost ales acum. Posturile sale de televiziune sunt cele mai populare din lumea arabă. Puţini sunt cei care ştiu că dialectul arab vorbit în Egipt este înţeles în toată lumea arabă; acest fapt se datorează audienţei extraordinare a posturilor egiptene. Astfel se creează o bază mediatică extraordinară pentru generarea un efect de domino în zonă.

Mi-e greu să spun care vor fi următorii pe listă, dar în mod cert îi vom vedea pe Muammar al-Gaddafi, Abdullah al-Sallal şi chiar pe Mahmoud Abbas care nu a reusit sa facă nimic în Palestina. Interesant e ca unii lideri puternici, precum Bashar al-Assad devin proactivi, anunţând în gura mare un apetit crescut pentru reforme. Personal mă bucur că, cel puţin în prima fază, nu am văzut revoluţii islamice. Şi sper ca evenimente precum întoarcerea triumfală a liderului islamist Rachid Ghanouchi în Tunisia să fie doar o chestiuni marginale. Nu de alta, dar cred că, pentru Orientul Mijlociu, activarea planului de compromitere a mişcărilor islamiste prin aducerea acestora la putere, ar fi mult prea dur. 

Fondul Proprietatea - doar consideratii personale

Nefiind în ţară, deci în afara recentului eveniment petrecut pe bursă, nu pot face decât consideraţii personale, prin prisma informaţiilor publicate de media. Trecând peste faptul că fundamentarea unor opinii pe date preluate din fluxurile media poate conduce la rezultate eronate, voi încerca totuşi să mă bazez numai pe informaţiile palpabile care au ajuns la mine.

În primul rând trebuie subliniat că listarea Fondului Proprietatea reprezintă o transparentizare îmbucurătoare. Nu trebuie însă să uităm că tergiversarea listării sau scandalurile consiliilor de administraţie numite politic au permis specularea într-un stil atât de specific românesc a acestor titluri încât, la un moment dat, aveam impresia că m-am întors în timp, mai precis în perioada în care prin pieţele agro-alimentare broakerii tuciurii strigau cât îi ţineau bojocii "acţiuni, mărci şi dolari". Din acest punct de vedere, tranzacţionarea pe o piaţă în care preţul se stabileşte transparent, nu poate fi decât benefică.

Un alt element pozitiv este reprezentat de volumul tranzacţiilor din prima zi. Aceasta arată nu numai că există vânzători(cum se credea până acum), ci, mai ales că există cumpărători. De asemenea, la fel de îmbucurător este faptul că sunt bani pe piaţă, dar pentru a-i pune în mişcare e nevoie de promovarea unor oportunităţi. Mai mult, aş putea spune că sunt condiţii destule pentru a putea readuce în atenţie o lozincă istorică, anume "prin noi înşine", dar, evident, pentru asemenea acţiuni mai e nevoie şi de creier(care pare a lipsi cu desăvârşire din structurile noastre de putere).

La fel de adevărat este însă că, după prima zi de tranzacţionare, am constatat că valoarea FP este cu aproximativ 40% mai mică decât valoarea activelor sale. Ce înseamnă aceasta? Eu cred că este un semn al credibilităţii statului român, iar titlurilor FP nu reprezintă altceva decât valoarea reală a ţării în ochii investitorilor(nu obligatoriu străini). Practic, putem spunem spune că începând de ieri avem un indicator oarecum transparent al coerenţei actului de guvernare şi al credibilităţii României. Deocamdată este cu 40% sub valoarea de evaluare, în condiţiile în care, în mod normal, ar trebui să fie mult peste aceasta deoarece necesarul de dezvoltare a ţării este uriaş, deci şi perspectivele ar trebui să fie mari. Dar, şi acest dar e de o importanţă copleşitoare, dezvoltarea unei ţări ţine, în primul rând, de capacitatea politicului de a stimula investiţiile, de coerenţa în gândire a factorilor de răspundere. Din acest punct de vedere suntem în plin dezastru, iar opinia pe care Mişu Negriţoiu a făcut-o publică zilele trecute este mai mult decât elocventă.

În ceea ce priveşte evoluţia viitoare a titlurilor Fondului Proprietatea, în mod sigur cred că vom avea scăderi de lichiditate, iar în ceea ce priveşte preţurile, nu trebuie uitat că Mobius a declarat că Fondul intenţionează să mai cumpere acţiuni de pe piaţă. Oricum, ca idee, pariul pe acţiunile FP este un pariu pe viitorul ţării. Dacă sunteţi tentaţi să credeţi că ne mişcăm într-o direcţie bună, puteţi trece la cumpărare, iar dacă nu aveţi posibilitatea să faceţi mişcarea inversă. Cum eu personal mă aştept la o intrare în incapacitate de plată a României prefer ca deocamdată să stau departe de subiect.

P.S.
1. Nu vreau să se înţeleagă greşit ceea ce am spus cu privire la lichiditatea din prima zi a FP. De aceea le readuc aminte celor care sunt foarte înflăcăraţi cu privire la acest subiect că Bursa a mai cunoscut o perioadă de efervescenţă similară cu aceasta atunci când Petromidia a trecut la Categoria I a BVB.
2. In ceea ce priveşte evoluţia viitoare a preţului, cred că avem mai întâi nevoie de un istoric de tranzacţionare pentru a ne putea fundamenta tehnic o decizie de investiţie. Altfel, nu avem de-a face cu altceva decât cu un joc la ruleta sau, cum am spus în articol, cu un pariu şi-atât.

Targul de chilipiruri

Sunt câteva elemente de bază care conduc spre investiţia într-o companie. Cu toate că cel mai important indicator, din punctul meu de vedere, este profitul, mulţi se amăgesc să ia în calcul tot felul de factori subiectivi, gen "perspectivele miraculoase". Din nefericire pentru mulţi dintre cei care îngroaşă rândurile naivilor, acestea sunt simple iluzii care-i transformă în victime sigure pentru vânătorii de "vânători de chilipiruri".

O să vorbesc astăzi despre Facebook, o afacere care, de când Goldman şi-a băgat coada, începe să miroasă urât. În primul rând remarc un atac mediatic asupra publicului, care pare abil instrumentat de către insideri. Efectiv nu poate trece o săptămână fără ca în media de specialitate să nu apară o nouă analiză a oportunităţilor deosebite care se deschid celor care deţin acţiuni la amintita companie. Astfel, suntem într-un soi de întrecere socialistă a estimării valorii din viitor a respectivei companii. Dacă la început Goldman Sachs a evaluat compania la 50 mld. dolari, acum lucrurile au luat-o cu adevărat razna. În urmă cu două săptămâni citeam un raport care evalua reţeaua socială la peste100 miliarde. Imediat după apariţia acelui raport spiritele s-au încins, probabil din cauza deblocării unui prag psihologic. Ceea ce a făcut ca evaluarea iniţială a GS să pară una de-a dreptul conservatoare. Lucrurile n-au rămas acolo, ci au continuat să se precipite în urma declaraţiilor COO-ului Facebook Sheryl Sandberg care a afirmat că piaţa de publicitate targetată de reţeaua socială ar fi de aproximativ nouă ori mai mare decât cea a Google. Hmm, în aceste condiţii la ce vă duce gândul? Într-adevăr pare a fi un chilipir, astfel încât am putea începe să gândim în termenii unui articol din WSJ: "Why Facebook Looks Like a Bargain—Even at $50 Billion".

Şi-acum să ne întoarcem la realitate, la datele palpabile pe care le avem şi, chiar dacă riscăm să greşim, să încercăm să tragem o concluzie. În primul rând, Facebook este o reţea socială, la fel ca Myspace care acum zace în uitare sau ca Linkedin care, după o creştere spectaculoasă, a început să se dezumfle. De altfel, putem spune că avem deja de-a face cu un pattern al dezvoltării reţelelor sociale similar celui al unui joc piramidal: creştere înceată şi sigură la început, urmată de explozie şi apoi de prăbuşire. Personal cred că în acest moment Facebook este aproape de ultima fază a celei de-a doua etape. Momentan beneficiază de o mediatizare intensă, datorată în special filmului, iar utilizatorii încă nu s-au plictisit să-şi dea "Like" unul altuia. Dacă însă vom studia datele financiare, vom putea observa cât de departe suntem de evaluările care circulă liber pe net. Astfel, Facebook are la nouă luni un profit de 355 milioane de dolari  la venituri  de 1.2 miliarde. Aceasta, conform celor de la Goldman reprezintă o creştere spectaculoasă deoarece în tot anul 2009, Facebook a avut un profit de 200 milioane dolari la venituri de 777 milioane. Interpolând grosier am putea spune că pe 2010 reţeaua socială a avut un profit de aproximativ 500 milioane de dolari. În aceste condiţii, pentru a fi atractivă, compania ar trebui evaluată undeva între 5 şi 7.5 miliarde, deci cu până la zece ori mai jos decât a făcut-o Goldman. Şi-atunci de unde rezultă cifrele acelea imense? Păi cred că am intuit şi, de asemenea, am înţeles ce e şi cu 2013(interpretat de media ca dată a posibilei listări). Probabil Goldman le-a sugerat investitorilor interesaţi că în următorii ani creşterea profitului se va menţine constantă, adică vom avea o majorare a acestuia de 2.5 ori în fiecare an. În aceste condiţii, în 2013 s-ar ajunge la un profit de aproximativ 7.8 miliarde, ceea ce ar putea justifica valoarea de 50 miliarde. În faţa acestuui raţionament de-a dreptul rudimentar nu poţi avea decât o singură reacţie: "Are you kidding?".

Însă analiza la rece  este incompatibilă cu minţile înfierbântate şi astfel a fost înghesuială pe acţiunile Facebook, strângându-se în final aproximativ 1.5 miliarde $. Dacă ar fi fost în vremurile bune, Goldman ar fi vândut cel puţin triplu, dar acum, cu toţi ochii aţintiţi asupra sa, a fost nevoit să sisteze vânzarea în SUA(din cauza mediatizării excesive). Personal cred că la mijloc e un joc specific Goldman. Posibil să avem în scurt timp o listare, urmată de umflarea balonului pentru ca, în final, cei care au câştigat din cumpărarea acţiunilor să câştige şi din short-area acestora. Vom avea un nou scenariu Goldman pe Facebook? Nu ştiu, dar cert este că dacă anul acesta reţeaua socială nu scoate peste 1.2 miliarde profit înseamnă că investitorii frenetici au luat o mare ţeapă.

Iarna schimbarilor

Din punct de vedere al evenimentelor petrecute, putem spune că avem parte de un ianuarie fierbinte, poate cel mai fierbinte din istoria recentă. Umflarea bulei Facebook de către Goldman sau concediul medical al lui Steve Jobs erau lucruri care nu aveau cum să nu atragă atenţia. Ei bine, totul culminează cu o bombă: schimbarea de la vârful Google. 

Fără doar şi poate avem de-a face cu unul dintre cele mai importante evenimente din lumea tehnologică, care sugerează că urmează schimbări importante. Astfel, Larry Page îşi va asuma rolul de CEO, Sergey Brin va rămâne în continuare responsabil pentru produsele noi, în timp ce Eric Schmidt va ocupa un post de Preşedinte Executiv. Noua funcţie a lui Schmidt va fi una de reprezentare, principalele responsabilităţi ale sale fiind dezvoltarea parteneriatelor şi afacerile guvernamentale. De asemenea, va rămâne sfătuitor al celor doi co-fondatori ai Google. Acestea sunt informaţiile oficiale postate de Schmidt pe blogul Google şi, practic, materialul de bază de la care toţi îşi pornesc presupunerile.

Cu toate că în perioada următoare vor curge fluvii de speculaţii, tind să cred varianta oficială postată de Schmidt, anume că impunerea lui Page pe postul de CEO este menită a simplifica luarea deciziilor. Ca investitor însă nu am cum să nu mă gândesc şi la altceva. Schmidt are o structură de corporatist, un individ ordonat pentru care luarea unei decizii este partea finala a unui proces bine pus la punct şi reglementat. Larry este diametral opus; el are idei pe care vrea să le pună în practică instantaneu. Nu e nimic rău în asta, mai ales că este una din caracteristicile copiilor revoluţiei internetului. Numai că atunci când vine vorba de business şi investiţii lucrurile se schimbă, iar un individ ca Schmidt este preferat în detrimentul lui Page. Dacă analizăm structura de putere de la Google, putem spune că până acum am avut parte de un echilibru la nivelul conducerii. Dinamismul celor doi co-fondatori a fost contrabalansat(în sens pozitiv) de structura mult mai prudentă şi conservatoare a lui Schmidt. În aceste condiţii, ne putem gândi că switch-ul de la vârful companiei poate avea ca efect o dezechilibrare a situaţiei cu care eram obişnuiţi, o dezechilibrare din care nu prea poţi intui ce va ieşi. Evident, nu trebuie uitat că până acum deciziile s-au luat în trei, iar schimbarea de putere, cel puţin la nivel declarativ, nu are ca scop schimbarea acestui mod de lucru. 

Urmează să vedem cum va evolua Google cu noua-veche structură de la vârf. Deocamdată lucrurile arată bine pentru companie şi cred că nu sunt motive foarte mari de îngrijorare. Dar, desigur, timpul ne va dezvălui mult mai multe.

Gripa Spaniola?

Între 1918 şi 1919, gripa spaniolă a omorât între 50 şi 100 de milioane de oameni, devenind astfel una dintre cele mai letale pandemii din istoria umanităţii. Puţini ştiu însă că legătura acestei pandemii cu Spania a fost tangenţială, iar numele i-a rămas legat de această ţară nu din cauza originilor sale ci din cauza mediatizării de care s-a bucurat acolo. În timp ce în restul ţărilor presa cenzurată avea interdicţie în a atrage atenţia populaţiei asupra noii boli, în Spania presa a alocat spaţii generoase subiectului. În acest fel Spania şi-a legat accidental numele de sângeroasa pandemie.

Subiectul despre care vom vorbi astăzi este unul, de asemenea grav, însă, de data aceasta, Spania are mult mai multă legătură cu el decât a avut în urmă cu un secol cu amintita gripă. E vorba despre bănci şi despre sănătatea lor din punct de vedere economic. Cum bine se ştie, de la începutul crizei, băncile spaniole au fost privite cu neîncredere din cauza imensei bule imobiliare care s-a manifestat în zonă. În aceste condiţii suspectarea băncilor era cât se poate de logică, deoarece ele au stat la baza supraproducţiei imobiliare de-acolo. Surprinzătoare în toată această ecuaţie complexă a fost poziţia autorităţilor, în frunte cu Guvernul şi Banca Centrala. Dacă peste tot în lume s-a adoptat o strategie a punerii batistei pe ţambal, ibericii au tratat cu calm şi cu deschidere provocările crizei. Astfel, am putut vedea o atitudine distonantă a Spaniei în comparaţie cu ceilalţi europeni în ceea ce priveşte testul de stress al băncilor proprii. Dacă în Franţa, Italia, Germania s-a preferat setarea parametrilor testului de stress astfel încât rezultatele să arate OK, Spania şi-a asumat parametri mult mai duri, iar rezultatele au fost pe măsură. Pe baza acelor rezultate autorităţile au declanşat în urmă cu un an o amplă operaţiune de asanare a sistemului bancar, soldată cu fuziuni de cajas înainte de a se produce furtuni în sistem. Atunci, prin acea operaţiune s-a dorit, în primul rând, o diminuare a numărului entităţilor implicate cu scopul de a putea ţine sistemul sub control şi, în acelaşi timp, pentru a putea interveni eficient în caz de probleme. Şi se pare că au intuit destul de bine atâta timp cât problemele Portugaliei au pus o presiune fantastică pe Spania.

Ajunşi în acest moment trebuie să remarcăm totuşi că, indiferent de cât de OK ar reacţiona oficialităţile, realităţile din teren nu pot fi ignorate. Supraproducţia imobiliară, finanţată cu largheţe de bănci, afectează într-un mod din ce în ce mai clar portofoliile băncilor iberice. Confruntat cu această situaţie, executivul spaniol încearcă să treacă la faza a doua a planului său, anume injecţiile de capital în băncile cu probleme. De altfel, aşa numitele cajas care reprezentau atât specificul cât şi baza sistemului bancar spaniol sunt acum principala vulnerabilitate. Probabil activele neperformante în creştere sunt pe cale să sufoce unii jucători, iar atitudinea guvernului se doreşte a fi una proactivă. Combaterea unui asemenea scenariu nu se poate face decât într-un singur fel: injectarea de bani în sistem. Desigur, o atitudine mult mai justificată din punct de vedere economic ar fi curăţarea sistemului, însă orice zvon cu privire la un posibil faliment în sistemul bancar ar reaprinde isteriile legate de inevitabila prăbuşire, ceea ce ar îngenunchea efectiv Spania. Această situaţie nu lasă, din păcate, niciun spaţiu de manevră autorităţilor, singura opţiune fiind recapitalizarea băncilor cu probleme. Este o operaţiune care, numai în prima fază, va necesita o sumă de aproximativ 3 miliarde de euro,  costurile totale fiind estimate la peste 30 miliarde EUR. Nu e vorba de date exacte, ci de zvonuri şi, de altfel, suma de 30 de miliarde chiar nu ar fi una mare.

Este interesant de observat modalitatea destul de profesionistă cu care Spania tratează problemele înainte să  se manifeste. Toată lumea ştie că sectorul bancar european este total nerestructurat. Testul de stress de anul trecut a fost doar o gluma, iar ceea ce se întâmplă în Irlanda este o mărturie clară a acestui fapt. Îmbucurător este că Spania are puterea să trateze problemele înainte de a apărea. Nu ştiu dacă vom avea parte de o evoluţie similară cu a gripei spaniole, dar, privind către ţări ca Italia sau Franţa, nu m-ar mira ca peste ceva timp să vorbim despre Molima Financiară Spaniola, care să nu aibă în comun cu Spania decât faptul că, prin restructurările pe care le-a iniţiat la momentul oportun, a reuşit să evite dezastre care s-au manifestat peste tot în lume.

Noul model chinezesc

În timp ce mulţi se grăbesc să-i proclame sfârşitul, China îşi vede liniştită de planul său de la care nu se abate niciun milimetru. Oricât s-ar chinui americanii să-i convingă că politica monetară este greşită, că sunt deranjanţi din cauza excedentului comercial gigantic pe care-l au în relaţia cu numeroşi parteneri comerciali, chinezii se fac a nu înţelege şi-şi continuă nestingheriţi politica. Există o diferenţă fundamentală între China şi restul lumii, un element pe care foarte puţini îl înţeleg cu adevărat: ceea ce vedem acum nu este decât o continuare a politicii milenare a Chinei. Chiar dacă unii îi spun comunism alţii semi-capitalism, în realitate nu este altceva decât o continuare logică a tradiţiei şlefuită mii de ani. Şi cred că nu ne înşelăm deloc dacă spunem că puterea Chinei îşi are rădăcinile în această tradiţie.

Tradusă în termeni economici, această tradiţie se manifestă pe planuri paralele. În primul rând, uriaşa rezervă a Chinei a început să fie pusă la lucru. Astfel, în ultimii doi ani China a acordat credite externe, în principal către statele în curs de dezvoltare. Aparent e un lucru banal, dar dacă vom aminti faptul că volumul acestor credite este mai mare decât cel al Băncii Mondiale, înţelegem pe deplin adevărata dimensiune a operaţiunii. Creditele acordate cu largheţe de chinezi nu reprezintă numai o măsură de protecţie în caz de creştere nepregătită a inflaţiei ci şi un mijloc de câştigare a simpatiei şi influenţei politice. Un lucru pe care nu l-au înţeles occidentalii e că pentru chinezi banul nu înseamnă mai nimic; marfa cu adevărat importantă pentru ei  e mult mai abstractă şi se numeşte "puterea de influenţă". Rezervele valutare sunt doar un element care este utilizat pentru a pune în aplicare ceea ce la ei se numeşte "a momi tigrul să iasă din munţi". De fapt aici e esenţa întregii interacţiuni pe care o au cu SUA. La acest moment, SUA nu mai este importantă pentru ei decât într-o mică măsură(strict ca piaţă). Pe măsură ce vor reuşi scăderea puterii de influenţă a SUA vor umbla şi la ratele de schimb, numai că mai e ceva până atunci.

Şi pentru că a venit vorba de ratele de schimb, cei de la Financial Times au remarcat un lucru cât se poate de interesant: chinezii folosesc Hong Kong-ul ca laborator experimental pentru testarea politicilor monetare. În timp ce moneda oficială este tot dolarul HK, magazinele primesc şi yuani, iar, ca urmare a acestui fapt, este permisă o oarecare flotare liberă a acestuia faţă de HK dollar şi, indirect, faţă de celelalte valute. Motivele acestui experiment pot fi multiple: pe de o parte pot avea un feedback rapid asupra percepţiei externe a unor decizii de politică economică internă şi, pe de altă parte, de experimentare a politicilor comerciale. Din acest punct de vedere Honk Kong-ul e suficient de liber pentru a testa reacţiile pieţelor libere şi suficient de influenţabil pentru a corecta lucrurile în cazul în care experimentele dau greş.

Cealaltă direcţie, cu adevărat strategică, pe care o urmează China este cea a cooperării strânse cu ţările deţinătoare de resurse. Rusia, Venezuela şi Brazilia sunt parteneri de primă mână prin intermediul cărora intenţionează să-şi asigure necesarul de materii prime prin schimburi bilaterale, evitând utilizarea altor valute. Aici ajută în mod deosebit flexibilitatea politicienilor chinezi: dacă americanii sau europenii strâmbă din nas atunci când trebuie să coopereze cu o ţară care nu respectă drepturile omului, la chinezi acest lucru e un amănunt care poate fi trecut lesne cu vederea. Astfel, au puterea să stabilească tratate cu orice tip de partener. Şi, ca mostră de flexibilitate, trebuie amintită finanţarea gigant de 10 miliarde de dolari pe care Reliance Power, firma miliardarului indian Anil Ambani, a primit-o din partea China Development Bank. Creditul va fi folosit de către Reliance Power pentru achiziţia de generatoare electrice de la Shanghai Electric, firmă deţinută de stat şi care a oferit un preţ mai mic cu ~30% decât rivalul GE. Cum bine se ştie, la nivel politic există o tensiune între India şi China, dar asta nu a împiedică  aprobarea unor contracte de tipul celor similare cu cel amintit.

De fapt, despre ce e vorba în toată această poveste? Mie personal îmi aminteşte de un film chinezesc "B-rated" care se numea "Biciul fermecat". Era vorba de un chinez care-i bătea pe asupritori utilizând o tehnică proprie, mai precis folosindu-şi propriul păr împletit într-o coadă de peste un metru. Tot filmul, duşmanii săi s-au concentrat să-l prindă şi să-i taie coada, lucru pe care l-au reuşit spre final. Filmul însă se termină cu acelaşi chinez care-şi înfruntă duşmanii utilizand o tehnică impecabilă de luptă cu pistolul, iar morala era una care se aplică în situaţia de faţă: "indiferent de armele utilizate, noi avem capacitatea să învăţăm şi să vă învingem". Exact aşa se întâmplă cu globalizarea: chinezii au înţeles despre ce e vorba, iar modelul global pe care vor să-l impună este unul China-centric. Dacă vor reuşi, rămâne de văzut, dar ceea ce trebuie remarcat e că avem de-a face cu o abordare extrem de articulată. Şi chiar nu ştiu dacă mai este vreo ţară care să aibă o asemenea coerenţă âîn politică şi economie.