O afacere care pute de la o posta

În România par a funcţiona, în paralel, două legislaţii: una dură, strictă, aproape dictatorială menită a ţine în frâu bizonul autohton şi una laxă, fără reglementări specifice, poate chiar fără nicio lege, menită a-i face pe plac stăpânului de colonie. În România dacă eşti american poţi omorî oamenii pe trecerea de pietoni, tu beat fiind la volan, poţi vinde fier vechi pe post de tehnologie militară sau poţi scoate mulţi bani din orice. Ca român însă, lucrurile devin mai complicate, aproape imposibile.

Autorităţile statului sunt în realitate autorităţi coloniale. În România singurul izvor de drept din care trebuie să ne inspirăm este „ce spune Ambasada SUA”. Dacă te hotărăşti să paşti iarbă, trebuie să te informezi în prealabil şi să te asiguri că această acţiune a ta nu contravine regulilor scrise şi nescrise ale guvernatorilor „de drept” ai României. Cum suntem un blog economic,vă propun să vedem cum „merg lucrurile” pe piaţa de capital autohtonă.

Guvernul meu - prostia ca doctrină

Instalat semi-fraudulos, după o lovitură de stat aplicată de aceleaşi forţe gri-murdar de care ne este deja imposibil să scăpăm, „Guvernul meu” este o realitate anonim-obsedantă. Ştiu, construcţia sună ciudat, dar despre asta e vorba: o mână de slujbaşi anonimi, fără personalitate, lipiţi de nişte scaune pe care arată caraghios.

Ce este „Guvernul meu”? O formă fără fond, o grămadă de neica nimeni, cu CV-uri cosmetizate după ultima modă mediocro-europeană, incapabili de o opinie cât de cât coerentă. O grămadă de nuli aflaţi într-o stranie imposibilitate de a emite vreo pretenţie, de a lua o iniţiativă. Tipul de slujbaş din birocraţia UE: mândru că există, umil faţă de superiori şi preocupat să transpună în faptă orice ordin primit. În asta, de altfel, constă şi mândria pe care o au: sunt mândri pentru că sunt curele de transmisie eficiente, fără întreruperi, fără gânduri contrare doctrinei. Ei sunt nou-omul, omul-curea de transmisie, non-raţional, dar mândru în prostia sa.

Moartea împăratului

Nervozitatea declaraţiilor publice se află la cote din ce în ce mai mari, în timp ce semnalele transmise de media sunt la nivele mai mult decât liniştitoare. Oficialii companiilor par trişti şi veseli în acelaşi timp, fiind coborâţi parcă din imaginea întâlnită în „Zâna Zorilor”, acolo unde împăratului un ochi îi râdea, în timp ce celălalt îi plângea.

E o perioadă incertă. Pe de o parte mersul lucrurilor pare intrat definitiv în mişcarea inerţială cu care ne-am obişnuit, pe de altă parte, sentimentul că trăim permanent pe marginea prăpastiei se amplifică. Pe unde să fie adevărul? Greu şi simplu, în acelaşi timp.

FMI - unealta imbecilităţii

Pe vremuri, când spuneam că FMI este un organism al asasinilor economici, se găseau destui „corecţi politici” care să-mi bată obrazul şi să-mi spună că habar n-am cum funcţionează lumea finanţelor mondiale. Într-adevăr, n-aveam nici cea mai mică idee. În gândurile mele naive, credeam că toate asasinatele economice se petrec discret, conspirat, că ordinele sunt transmise criptic, într-un limbaj înţeles doar de oficialii de rang înalt ai Fondului.

Aiurea, într-o lume a prostiei, orice doză de interpretabil trebuie exclusă. Funcţionarilor „cap de tanc” - putem spune aşa deooarece avem şi noi un exemplu pe care-l admirăm, cu stupoare, de fiecare dată când „se produce” - trebuie să li se transmită ordine clare, fără niciun echivoc. Lumea, desigur, este mult mai proastă şi mai imbecilă decât mi-o imaginam eu, în idealismul meu tâmp.

Aşa merg lucrurile

Ahmed a venit în Europa acum treizeci de ani. S-a stabilit la o periferie a Bruxelles-ului. A muncit din greu pentru a putea să-şi aducă familia pe „Tărâmul Făgăduinţei”. Dar a reuşit. După patru ani de muncă, el împreună cu soţia şi  copiii erau în sfârşit salvaţi. Bani n-aveau, dar perspectivele păreau mari în această lume a păcii.

Zilele treceau pentru Ahmed. N-o ducea grozav. Cinci suflete locuiau într-un studio improvizat undeva, la ultimul etaj al unui imobil vechi. Era tot ce-şi puteau permite. Şi, între timp,a apărut un nou membru: Aahil.

Punct si de la capat

La începutul anului trecut, o revistă de doi bani din Franţa - Charlie Hebdo - era atacată în timpul unei şedinţe de redacţie. Victimele au fost hăcuite ziua-n amiaza mare de „fundamentalişti” dotaţi cu arme de asalt VZ 58 de provenienţă ... Cehoslvacă. Pentru a spori penibilul situaţiei, ar mai trebui adăugat că redacţia revistei era păzită.

Vreo nouă luni mai târziu, alt atentat în aceeaşi penibilă Franţă. De data aceasta de amploare, cu victime multe, cu luări de ostatici s.a.m.d. Titluri bombastice: „Franţa sub asalt”, „Parisul în teroare”, „Civilizaţia în pericol” s.a.m.d. Vine bomba: o manifestaţie de amploare împotriva terorismului la care participă peste patruzeci de şefi de stat. E bombă! Televiziunile prezintă imagini sfâşietoare, cu marele cortegiu. Una dintre ele am ataşat-o acestui articol. Desigur, pe cea de jos n-a dat-o nimeni întrucât televiziunile transmiteau numai din faţă. A se înţelege că ultima remarcă era strict pentru descreţirea frunţilor.

A cui este România?

În urmă cu două săptămâni, ambasadorul SUA la Bucureşti, într-o sesiune publică de webchat, răspundea astfel unei fantome care-l întreba despre executarea trustului Intact: „ANAF doar a acţionat pentru a pune în aplicare o hotărâre judecătoreasca definitivă emisă de mult timp de recuperare a unor bunuri obţinute prin acte de corupţie şi furate de la poporul român”.

Cred că ştie toată lumea de ce spun că ambasadorul vorbea cu o fantomă. Cel care-i punea întrebarea folosea o poză de profil a unui italian ucis la Cairo, iar celebritatea i-a venit de la respectiva întrebare. Nu m-ar mira ca, peste ceva vreme să se dovedească faptul că respectivul profil era în realitate unul fals, făcut pe genunchi într-unul din birourile Ambasadei SUA.