Bolojan a anunțat dizolvarea statului român, dar românii sunt indiferenți

Venirea „pe ușa din spate” a neomarxiștilor la putere aduce, dincolo de discuțiile sterile pe subiecte irelevante, o adevărată cavalcadă a ticăloșilor și ticăloșiilor în spațiul public. În cazul în care nu știți, mult prea ocupatul Bolojan, a avut o întâlnire amplă cu „influencerii media” în care, într-un mod slugarnic și provincial, le-a cerut acestora să-i sprijine activitatea „că țărișoara...”. Nu vă lăsați păcăliți de imaginea care v-ar semnala un umil disperat de situație: Bolojan e un mafiot în toată regula, dominat de un histrionism maladiv; ba e umil, ba e responsabil, ba e erou de neclintit, ba e ferm și neiertător s.a.m.d. Toate schimbările de registru ne arată un individ dominat de complexe teribile pe care și le rezolvă prin răzbunări colective. În ceea ce privește întâlnirea cu influencerii, aici e o altă poveste marca Bolojan: desigur că s-a purtat slugarnic, cerându-i fiecăruia părerea despre „cum să prezinte și cum să se prezinte astfel încât lumea să înțeleagă momentul complicat în care ne aflăm”, însă micuțul amănunt pe care l-au înțeles șerpii strânși la Palatul Victoria a fost unul simplu: e rost de bani!

În ceea ce-l privește pe Bolojan, cel mai periculos lucru e să te lași păcălit de aparențele pe care le aruncă personalitatea sa histrionică. Vorba manelei: „Zici că-i prost, dar mușcă tare,/ Calcă totul în picioare,/ Dijma, birul și ploconul/ O să bage la tot omul/ Că așa-i democrația/ Furi un tir și-apoi iei glia”. Da, este prost, dar ticăloșia sa e o otrava care te adoarme, timp în care soate de la spate șișul cu care te atacă mortal dacă te-ai lăsat pradă aburilor săi toxici. 

Cât timp a fost la Cotroceni, Bolojan și-a trecut „pe persoană fizică” întreg sistemul de propagandă. Cei pe care-i considerați „mucușoriști”, de fapt erau înrolați în secta „Martorii lui Bolovan” cu mult înainte de a merge să pledeze cauza mucușorului. De aceea imensa mașină de propagandă lovește acum în autistul de la Cotroceni. Tâlcul pe care-l transmit simplu: „Bolovan ar face, da' nu-l lasă jigodia aia de Mucușor”. Ce ne semnalizează acest comportament? Este, nici mai mult nici mai puțin decât un plan pe termen lung de cucerire a puterii absolute. Îl mai țineți minte pe băsescu? În primul mandat de la primăria capitalei „nu s-a putut pentru că nu avea Consiliul”, astfel încât în cel de-al doilea mandat a cerut Consiliul. După ce a primit Consiliul a șters-o la președinție unde, în primul mandat „nu s-a putut din cauză că Parlamentul era dominat de PSD și PNL”, așa că la al doilea mandat a cerut și Parlamentul. Și, privind retrospectiv, constatăm că dobitocul n-a făcut decât dezastru, transformând România într-un deșert. Un plan similar are și „nulitatea de Oradia” care, spre deosebire de dictatorul bețiv, are și o întreagă caracatiță pe care a pus-o pe poziție. Și fix din cauza asta Bolojan e infinit mai periculos decât băsescu: mafia lui Bolojan este una pe care o ține sub control, fiindu-i loială deoarece e dependentă de el, în timp ce mafia lui băsescu îl făcuse pe bețiv dependentă de ea. Iată de ce acapararea puterii de către mafiotul de Oradia se va dovedi un eveniment de-a dreptul terminal pentru orice brumă de democrație din țara asta.

Și acum, după ce am înțeles exact care-i contextul, a venit momentul să înțelegem la ce mă refer în titlu. Pentru a-și instaura total mafia și pentru a se impune șef absolut, Bolojan duce, în primul rând, o luptă de dizolvare a statului român. În scurtul său mandat de la Cotroceni a permis introducerea cenzurii pe scară largă. Slugile sale au închis mii de conturi de pe rețelele sociale și, ca să-și șteargă urmele, au făcut în așa fel încât să pară că rețelele sociale au șters conturile. Inclusiv contul subsemnatului de Facebook a fost închis înaintea alegerilor. De ce? Pentru ca în acele momente cheie să vorbească doar aparatul său de propagandă, astfel încât cretinii să voteze cum trebuie. Dar care e statul Bolovanului?

Să începem de la una dintre cele mai recente declarații ale sale:

„Din punctul meu de vedere, suntem în situaţia în care avem nevoie de mai mulţi oameni în piaţa reală a muncii. Şi pentru asta, că ne place, că nu ne place, trebuie să creştem vârsta de pensionare în aşa fel încât, în intervalul 50-65 de ani, populaţia care este prinsă în economia reală să fie într-o pondere mai mare decât este astăzi, pentru că nu are cine s-o înlocuiască.

Gândiți-vă că generațiile noastre, care sunt de 400.000-500.000 de oameni într-un an de zile, vor ieși la pensie peste 10 ani, iar în spate vin generații de 200.000 și practic, dacă nu creștem vârsta de pensionare în general, la toate categoriile, inclusiv în zona de pensii speciale, vom ajunge într-o situaţie de nesustenabilitate a sistemului de pensii peste cinci ani, peste zece ani.”

Despre ce e vorba aici? Dacă mai țineți minte, primul atac pe care Bolojan l-a dat asupra oamenilor a fost cel la pensiile private. Ce-a statutat el atunci? Că nu mai poți să-ți ridici integral pensia când sunt îndeplinite condițiile, acordarea acesteia întinzându-se până la Sfântul Așteaptă. Acum vine și spune că va mări vârsta de pensionare. Planul e de mult timp, dar Bolojan e cel care ia taurul de coarne, fiind previzibilă o ridicare a vârstei de pensionare la 70 de ani. De ce? Pentru ca din ce în ce mai puțini oameni să ajungă la pensie. Nu uitați că beleaua asta vine în paralel cu întârzierea eliberării banilor din pensia privată. Așadar, nu doar pensia de la stat va fi eliberată mai târziu, ci și pensia privată. Spre beneficiul administratorilor privați care, astfel, își vor vedea teșchereaua plină.

Însă, în primul și-n primul rând, declarația lui Bolojan echivalează cu un anunț privind dizolvarea statului român. De ce? Pentru că pensia publică, sistemul de sănătate și cel de învățământ sunt pilonii statului, justificarea existenței sale. Statul papă bani de la noi sub justificarea universalității acestor trei piloni: învățământ, sănătate, pensie. Nu confundați termenii! Apărarea, ordinea publică, justiția și restul vin abia după. Rolul primordial al statului stă în cei trei piloni esențiali pe care Bolojan i-a atacat cu cerbicie:

• sistemul de învățământ e deja decimat prin transformarea profesorilor în strungari(profesori de sport, muzică predau matematică,fizică sau chimie etc.)
• sistemul de sănătate nu există decât pe postul de mâncător de bani(fiind parazitat de marii granguri din farma)
• sistemul de pensii primește lovitura de grație prin anularea de facto a TUTUROR pensiilor

Ni se spune că sistemul e nesustenabil, ca sunt prea mulți beneficiari și prea puțini contributori. Hai să vă spun o șmecherie: există o statistică ținută ascunsă, conform căreia numărul de job-uri va scădea cu cel puțin 42% în următorii 20 de ani. Ați înțeles ceea ce am spus? Bolojan se plânge că numărul salariaților nu poate susține pensionarii în condițiile în care e vorba de o scădere generală a salariaților, generată de evoluția economică. Mai precis viitoarea economie va funcționa cu mult mai puțini salariați. Ce faci cu restul? Îi omori?

De ce nu poți spune, ca stat, că nu se mai dau pensii? Pentru că e parte a contractului tău, pe termen lung, cu cetățenii, e justificarea existenței tale. Prin creșterea vârstei de pensionare, Bolojan vrea, de fapt, să nu mai dea pensii. Va exista un număr imens de șomeri cu vârsta de peste 60 de ani care nu vor putea nici să se angajeze și nici să se pensioneze. Și, din cauza acestui efect pervers, nu vor avea nici asistență medicală, iar ca efect direct, mulți vor muri prematur. De fapt, ceea ce-și propune Bolojan e un asasinat în masă, un genocid.

Probabil, în acest moment, „îngrijorații propagandei” îmi vor bate obrazul și mă vor întreba „de unde bani?”. Primul răspuns care-mi vine în minte este cel că „nu e treaba mea!”. Atâta timp cât statul mi-a luat și-mi ia bani(25% din veniturile salariale), ce sens are să mă pună pe mine vreun să dau soluții? Nu e treaba statului, nu statul mi-a luat contribuția pentru pensie? De ce mi-a luat și-mi ia banii aceia dacă acum nu se poate ține de cuvânt? Dar întrucât întrebarea poate persista inclusiv în rândul oamenilor simpli, o să dau un răspuns cât se poate de coerent.

La ora actuală statul este realmente mâncat de zonele obscure ale apărării și securității. Banii de pensii ai românilor sunt mâncați de aceste zone care papă inutil bani. Dacă vă e frică de ruși, atunci vă meritați soarta întrucât nu înțelegeți că prădătorii sunt tocmai cei care pretind că vă apără de ruși, extratereștri sau mai știu eu ce alte scorneli. Jaful de la învățământ și de la pensii se face aproape în exclusivitate pentru a strânge bani pentru cheltuieli aiuristice. Cu toate că a investit în apărare sume faraonice, România are cea mai proastă armată din UE, comparându-se cu statele baltice. Dar de ce se întâmplă asta? PENTRU CĂ SE FURĂ! Contractele de apărare sunt scumpe pentru că, pe ușa din spate, se scurg bani pentru cei care le încheie sau intermediază. Aici e secretul care nu putea să-i scape unui mafiot ca Bolojan.

Apoi, dincolo de jaful bugetar, mai e vorba de ceva, anume schimbarea economiei. Schimbarea economiei nu înseamnă că tu, ca stat, nu mai trebuie să-ți îndeplinești îndatoririle ci, din contră, trebuie să găsești soluții pentru a ți le îndeplini. Credeți că, prin taxarea pensiilor mai mari de 3000 de lei se va îmbunătăți ceva în sănătate? Aiurea, aceleași spitale în care te duci doar dacă vrei să mori mai repede decât ți-a fost scris. Așa-zisa reformă a lui Bolojan e doar o peticeală inutilă. 

Toți proștii ăștia siniștri care populează politica României n-au înțeles un element esențial: schimbarea economiei este o oportunitate, nu un blestem! Modul închistat în care privesc ceea ce se petrece în lume are ca efect o mutare a noastră în dezastru. Oportunitatea majoră e dată de faptul că se schimbă absolut tot, iar România ar putea deveni rapid auto-sustenabilă. Nu mai vorbesc că ar putea ajunge la excedent bugetar dacă merge în direcția în care trebuie. Ce înseamnă rapid? Un orizont de 3-5 ani. 

Statul, dacă ar exista, ar trebui să încurajeze oportunitatea, inițiativa și, mai ales, creativitatea, adică exact chestiile pe care le șuntează. De ce le șuntează? Pentru că statul e compus din idioți ideologici, cretinizați de ideile fixe care le-au fost băgate în cap. Și, în plus, mai e și tributar intereselor ocupantului. Uitați-vă la Bolojan: ce știe el? Știe să taie în favoarea mafiei pe care o protejează(sau a celei externe care l-a pus în funcție) și-atât. N-are nici pic de viziune economică. Merge pe ideea că trebuie să ne fie rău înainte de a ne fi bine, ceea ce e o tâmpenie întrucât nouă ne e rău de mult prea mult timp. Iar pentru asta, idiotul, blochează creșterea economică. De ce o face? Pentru că e prost și slugarnic. Ca orice hoț autentic nu-l duce capul decât la ticăloșii. Creierul hoților e, de cele mai multe ori, rudimentar, iar Bolojan e un mafiot minor care-a ajuns la bucate. De aceea specia asta trebuie stârpită de la putere. 

Nu are însă sens să stăm și să discutăm chestiuni teoretice. România a pierdut fiecare oportunitate care i s-a arătat în cale, astfel încât devine cât se poate de clar că nu va face absolut nimic. De aceea vă spun cât se poate de limpede că e timpul să acționați. Desigur, nu puteți opri banii care ni se iau la Pilonul 1 sau Pilonul 2, dar să contribuiți în continuare la Pilonul 3 mi se pare o prostie. Banii respectivi vi-i puteți economisi singuri, băgându-i într-un fond de economii sau cumpărând de ei un indice bursier și treaba e rezolvată. Nu vă mai păcăliți virând banii către niște mafioți întrucât riscați să nu luați niciun sfanț. Opriți-vă virările la Pilonul 3 pentru că e o hoție! 

Dacă sunteți mai trineri, v-am făcut câteva recomandări de evadare din țară cu firmele și cu rezidența. La cum se conturează treburile, cred că Bulgaria va deveni un hub investițional major. Condițiile sunt OK, infrastructura e bunicică, astfel încât nu are sens să vă bateți capul cu imbecilii de la putere. Și, nu în ultimul rând, luați-vă gândul de la pensie. 

Bolojan a început dizolvarea statului român, iar românii privesc chestia asta strict ca pe un fapt divers. Ceea ce, cu siguranță, nu e! Jaful pe care-l instrumentează mafiotul de Bolojan va fi atât de mare încât ne va transforma într-o națiune-sclav. La cum merg lucrurile, sunt ferm convins că datoria externă a României, în mandatul său, va ajunge la 80% din PIB. 

Nu vă mai iluzionați! Statul român se transformă într-un tâlhar care, în scurt timp, va sta la pândă strict pentru a-i jefui pe cei pe care-i prinde.

Ce se întâmplă în Franța?

În primul și-n primul rând, în Franța e sărăcie. Și nu doar în Franța, ci și în Germania, Italia s.a.m.d. În special însă, în Franța avem de-a face cu o scădere abruptă a nivelului de trai. Probabil pentru unii nu e nicio noutate, scăderea de trai fiind vizibilă încă de pe vremea „vestelor galbene”. Ce se întâmplă însă suplimentar acum?

Din perspectiva a ceea ce se vede, am putea spune că în Franța avem o situație explozivă generată de rezultatul alegerilor parlamentare. Practic, în urma alegerilor, avem un fel de varză politică din care absolut nicio forță politică sau, mai grav, nicio doctrină politică nu poate forma o majoritate. Iar fără a avea o majoritate stabilă nu poți face nimic. Asta să fie oare?

În mod sigur, răspunsul este negativ. Nu, nu situația de pe scena politică e cauza, ci lipsa de direcție a țării. Probabil știți, asemeni tuturor celor care se mai informează, că întreaga construcție europeană este în realitate un proiect franco-german. Trecerea la Euro, de asemenea. Prin proiectul european, Franța și Germania și-au dat mâna pentru a exploata împreună și tovărășește întreaga Europă, dându-le și celorlalte puteri europene un loc la masă, iar pe proști ținându-i mai spre coada mesei, acolo unde „nu se mai ajunge”. Situația „unificării europene” a fost avantajată de intrarea „pe liber” a Europei de Est, o ideală piață de desfacere și „fabrică de muncitori low cost” pentru economiile vestice.

Doar că s-a produs o ruptură. În ciuda înțelegerii, fragilitatea structurală a economiei franceze a contribuit la scăderea permanentă a cotei sale în „jaful celorlalți”. Spre deosebire de Franța, mașinăria germană a profitat masiv de trecerea la euro. Astfel, Germania a câștigat aproape 2 trilioane EUR ca efect al monedei unice, Olanda a câștigat aproape 400 miliarde EUR în timp ce Franța a pierdut 3.6 trilioane EUR, iar Italia 4.3 trilioane! Așadar, în timp ce pentru nemți UE a reprezentat o vacă bună de muls(doar și-acum trăiesc din rezervele acumulate), pentru francezi a fost un dezastru. Germania însă avea un „secret” care se vedea de la o poștă. Imensa sa economie era bazată pe un excepțional „leverage” al gazelor ieftine rusești. Astfel, în 2019, cu un cost de 24 mld. EUR plătit pe gazele ieftine rusești, Germania a reușit să aibă un PIB de 3.44 trilioane EUR! Doar 0,7% din PIB-ul său reprezentau plățile pentru gaze. O performanță fabuloasă.

Din ciclul „să moară și capra vecinului”, Franța s-a implicat activ în declanșarea războiului din Ucraina, inclusiv în ceea ce privește sabotarea alimentării Germaniei cu gaze. Sunt surse care amestecă Franța inclusiv în sabotarea conductei Nord Stream. Care a fost calculul Parisului? Deficitul de energie al Germaniei va fi compensat parțial de electricitatea franceză și astfel Franța va recupera o parte din pierderi. Aiurea! Dezastrul războiului din Ucraina a afectat toate economiile europene, inclusiv pe cea franceză. Paralel, Franța și-a pierdut peste noapte coloniile africane, o răzbunarea crâncenă a Rusiei. Iar abordarea neomarxistă a lui Macron a făcut ca țara să piardă permanent în relevanță economică. 

Situația de azi e una disperată. Franța a intrat pe spirala unui deficit extrem, care cere corecții. Ca și în cazul nostru, Franța trebuie să-și corecteze bugetul tăind cheltuielile inutile, doar că acestea sunt fix cele car nu se spun publicului, anume ... Ucraina. Franța a rămas în ecuația ucraineană în ciuda pierderilor imense pe care i le-a provocat. Asemeni cartoforului rămas blocat în credința că „următoarea mână va fi câștigătoare”, Franța tot speră că sorții se vor întoarce în favoarea sa. Nemții, cu toate că sunt conștienți că Ucraina îi sărăcește, se uită totuși spre marele lor vecin care - zic ei - în scurt timp va fi numai bun de tăiat și pus pe masă. Asta dacă nu cumva va cădea Rusia printr-o minune și se vor înfrupta toți pe cinste.

În realitate, întreg „jocul frățesc” european ascunde în spate un pervers meci în care fiecare așteaptă să pice unul dintre stâlpi pentru a fi devorat tovărășește de ceilalți. Nu cred că mai e cineva atât de tâmpit să creadă - altfel decât la nivel declarativ - că Rusia va fi învinsă de Ucraina. De asemenea, nu cred că există cineva suficient de nebun în Europa - în afara uneltelor proaste de la vârful puterii din țara noastră - care să creadă în trimiterea trupelor în Ucraina. Într-adevăr, găsirea unor proști precum România este supralicitată de toți deoarece fiecare speră să câștige din căderea vreunuia dintre cei mari. Și uite-așa, Germania se uită cu nesaț spre Franța, în timp ce Franța se uită cu nesaț spre Italia s.a.m.d. Fiecare așteaptă ca „victima” la care se uită să cadă, astfel încât din căderea acesteia să profite.

Doar că situația e mult mai complicată. În Franța, în subteranul statului, se bat două grupări. Ca peste tot este vorba de o grupare pro-globalistă, dominantă, ideologică, pro-europeană s.a.m.d. și una pro-națională. Sau, ca să traducem în termenii de azi, în subteranul statatului francez avem meciul globaliști vs multi-polariști. Gruparea multipolară a început să se formeze încă de la începutul primului mandat al lui Macron, însă, în ultima perioadă, a devenit mult mai puternică. Hălci întregi din armată și serviciile de informații ale Franței sunt mai degrabă multi-polare decât globalist-europeniste. 

Mai țineți minte „Vestele galbene”? Întreaga mișcare a fost un vârf de aisberg a multipolariștilor din adâncurile statului francez. A fost, dacă vreți, un avertisment. Acum se apropie marea răfuială. Căderea Guvernului Bayrou este o premieră a celei de-a Cincea Republici Franceze. De la Pompidou nu s-a mai întâmplat asta. Doar că, dacă pe vremea lui Pompidou, Charles de Gaulle a putut să reacționeze,  dizolvând Adunarea Națională și câștigând en fanfare alegerile. Acum Macron este lăsat pe lângă întrucât - conform barometrului Le Figaro - a ajuns la o cotă de încredere de 15%. Premierul său, François Bayrou, era la o cotă de 14%. E imposibil să faci ceva atunci când ai cifre atât de mizerabile!

Ce face Macron? Izolat în cercul subțire al loialiștilor săi l-a desemnat pe Sébastien Lecornu să formeze noul guvern. Lecornu nu-i un oarercare, ci ministrul Apărării, astfel încât numirea devine una cu cântec. De ce? Pentru că, odată numit, Macron speră că se va ajunge(sau va forța să se ajungă) la o confruntare directă cu Rusia, astfel încât să poată institui starea de urgență și să se transforme într-un dictator. Este, desigur, un calcul demn de un degenerat. Dar cine mai are vreo îndoială în ceea ce-l privește pe Macron? Motiv pentru care întrebarea este: va reuși sau nu? Dacă va reuși va găsi calea cea mai dreaptă de a șterge definitiv Franța de pe harta lumii. Sunt ferm convins de asta. Însă, personal cred(sau poate că doar sper) că nu va reuși deoarece „cei din umbră” îi vor pune pistolul la tâmplă și demisia în față. Ceea ce ne va pune în fața unei ecuații teribil de interesante. 

Statul francez deja se află în fața unei tranșări radicale a situației. După cum bine știm, atunci când marile puteri sunt în criză, acestea răstoarnă masa de joc. Este posibil ca și acum să se întâmple același lucru. Văzându-se sărăcită, o Franță ghidată de multi-polariști, ar putea întoarce definitiv spatele Europei, căutându-și o soartă mai bună în viitoarea organizare mondială, cea multipolară, care a căpătat aripi după întâlnirea „Organizației Shanghai”. Sentimentul anti-european e la cote extrem de mari în Franța. Poate îmi veți spune că 60%, cât arată sondajele oficiale, nu e mult. Chiar și dacă ar fi corectă, o asemenea cifră este înfiorătoare! Pentru Franța, care se află la cârma Uniunii Europene, nu număr de peste 50% e un adevărat dezastru și ne indică ușor ce urmează. Mai mult, mai e un element: cel care va părăsi primul corabia unipolar-globalistă va beneficia de un bonus substanțial prin aderarea la lumea multipolară. Iar, la un moment-dat, s-ar putea să vedem un concurs între Anglia, Franța și Germania. Uitați că englezii i-au mai întors în trecut spatele lui Trump fix în relația cu China?

Iată de ce, pe măsură ce Uniunea Europeană se afundă, opțiunea de părăsire a bărcii care se scufundă este luată în calcul de cei mai grei ocupanți ai săi și asta deoarece nu prea sunt locuri pe bărcile de salvare. E fix momentul în care intrăm noi în ecuație, pe postul de cei mai proști dintre pământeni. Rămași slugarnici unei Uniuni care, în esență, nu este nimic altceva decât un dezastru, riscăm să ne trezim în final unici membrii ai Uniunii Europene. Exact ca niște șobolani proști rămași singuri pe Titanic și sperând să nu se scufunde. Aici ne-au adus! 

La mulți ani, Trenduri

Nu știu alții cum sunt, dar mie nu-mi vine să cred că blogul de față a împlinit 18 ani. Da, e incredibil! Sunt 18 ani de când tot îmi scriu impresiile despre vremurile pe care le trăim. Nu știu ce să spun. De fapt știu: 18 ani s-au împlinit ieri, dar, luat de val, am uitat. 

Vă reamintesc doar că acum 18 ani eram mult mai liberi și nimeni nu și-ar fi imaginat că vom ajunge să trăim vremurile în care abuzul, cenzura, lipsa discernământului, nebunia s.a.m.d. să devină norme. Simt că ne adâncim din ce în ce mai mult într-un coșmar și, din păcate, pare că nu existe o cale de ieșire.

Doar că acum e un moment aniversar, astfel încât nu-mi rămâne decât să vă urez tuturor celor care mă urmăriți toate cele bune. La mulți ani tuturor!

Intelectualii

Da, ați ghicit: cu toate că pare a fi fost epuizat, subiectul de la care încep articolul de azi este Liicheanu. Oda sa adusă lui Bolojan a atins o culme a grețoșeniei imposibil de digerat. În alte vremuri aș fi dat largi citate și aș fi comentat ceea ce-a putut să emită creierul bubos al personajului. Însă de data asta s-a atins o limită a penibilului care provoacă voma încă de la primele cuvinte, devenind imposibil să mai suporți duhoarea infectă de propagandă de joasă speță. Modul unsuros în care Liiceanu linge preamăritul zilei ar face-o inclusiv pe o curvă de bordel să se ofilească de rușine. Efectiv, ascultându-l pe individ îți dai seama că nu există limită a penibilului. Liiceanu a reușit să-i depășească în lingușeală și prostie inclusiv pe ăia care-l denumeau pe Ceaușescu „geniul Carpaților”. Și știți de ce? Pe lângă toată șleahta pe proști care ne conduce acum, Ceaușescu, cel puțin, era o personalitate recunoscută la nivel mondial. Să ajungi să-i ridici osanale unei nulități precum Bolojan, e ceva atât de scabros, comparabil  doar cu manelistul care, pentru un pumn de bani, îi cântă la ureche nespălatului beat versuri bombastice care să-l facă să creadă că e cineva în lumea asta. Până acum nu cred că a existat ceva mai penibil decât cea mai recentă odă a mult prea josnicului Liiceanu.

Însă discuția nu se poate încheia aici deoarece e vorba de o întreagă specie, anume „intelectualul”. Oamenii au, fiecare, o anumită definiție a intelectualului. N-o să ne zbatem în tentative de a da o definiție exhaustivă, doar ne vom mulțumi cu a constata că există printre noi. Și există într-un mod ... absolut artificial. Orice om cu o brumă de cultură știe că Platon sau Aristotel n-au fost intelectuali. Marii gânditori ai istoriei, marile vârfuri ale geniului uman n-au fost intelectuali. Leonardo da Vinci, geniul  Renașterii, n-a fost nici pe departe intelectual. Societatea, în cea mai mare parte a istoriei, n-a cunoscut acest termen, această specie. 

Atunci de unde ne vine? Ca orice idioțenie a istoriei, intelectualul ca noțiune vine din negurii Revoluției Franceze. De fapt, pentru a fi corecți, ar trebui să remarcăm un element cunoscut, anume că intelectualii sunt, în esență, cei care au generat Revoluția Franceză. Intelectualul a căpătat tracțiune în societate pe măsură ce Biserica și reprezentanții săi picau în dizgrație. Iar motivul care l-a făcut să se impună nu a fost dat de vreo caracteristică specială a sa, ci strict de critica pe care o aducea Bisericii. Intelectualul este „cel care latră”, cel care critică Biserica, clamând principii morale superioare, pe care, însă, nu le deține. Și, după ce Biserica a căzut, intelectualul și-a găsit o tandră meserie din a critica orice, în funcție de interesul de moment. 

Încă de la începuturile sale, intelectualul s-a remarcat prin ticăloșie. Lingușindu-i pe cei care-l ajutau și înjurându-i pe cei care-și dădeau seama de scamatoriile sale ieftine. Voltaire trimitea scrisori de laudă celor pe care și-i dorea ca protectori. Scrisorile sale către Ecaterina cea Mare sunt un exemplu de lingușeală sofisticată, menită a-i câștiga favorurile țarinei. „Semiramis a Nordului”, „idealul meu de suveran”, „cea care a triumfat prin rațiune asupra superstițiilor” s.a.m.d. 

Într-un fel, caracteristicile principale ale intelectualului au fost șlefuite încă de la începuturile sale: o brumă de cultură pe care o supra-dimensionează ca importantă, fățărnicie fără margini, lașitate, grobianism, slugărnicie, lingușire, o flexibilitate jenantă a principiilor sale „nemișcabile” și, nu în ultimul rând, o promiscuitate fără margini. Într-un fel veți vedea în fiecare intelectual cel puțin aceste caracteristici. 

Iată de ce cel mai mare blestem al unei țări este acela de a avea un intelectual drept conducător. Și, după cum vedem de trei secole încoace, tragedia e că numai de ei avem parte și nu doar aici, ci peste tot în lume. E o adevărată catastrofă negura care ni se așează pe ochi, care ne face să nu mai vedem cum lumea e condusă de lachei irelevanți. Unica instituție în care intelectualul se integrează perfect este cârciuma întrucât doar acolo, sub influența alcoolului, spiritul uman se îndulcește, ascultându-l chiar și pe ratatul de la masa vecină. Orice altă evadare a speciei intelectuale nu-i nimic altceva decât un dezastru al societății. Iar asta se vede la tot pasul.

Cât de prost trebuie să fii să-l votezi președinte pe unul care, în copilărie, a participat la Olimpiada de matematică? Dar cât de prost trebuie să fii astfel încât dileala personajului, evidenta sa deviație psihică, să cântărească mai puțin decât o performanță din timpul școlii? Cât de idiot trebuie să fii ca atunci când ai în față un personaj gângav, prost de-a dreptul, să-i dai votul pentru că „e neamț” și că „a fost profesor de fizică”? Culmea, în votarea respectivilor a atârnat „caracterul intelectual” al idioților față de contracandidații lor. Caracter pe care a pus pedala întreaga propagandă compusă, ați ghicit, din intelectuali!

Privind retrospectiv, pe cifre, constatăm cu stupoare că cel mai bun mandat de premier a fost cel al „prostei Veorica”. Cea atât de incriminată și batjocorită de către 'telectualii sadea a avut, în realitate, cel mai bun mandat postrevoluționar de premier, reușind nu doar scăderea datoriei, ci și o creștere economică excepțională. Comparați mandatul său cu cel al idiotului bețiv Orban și veți înțelege deplin despre ce e vorba!

Dar să nu ne abatem de la subiectul general. Ar trebui să înțelegem în esență ce e intelectualul. Creează el ceva revoluționar? Aiurea, doar stârnește inutil discordie. Are idei proprii care-ar putea revoluționa societatea? Din contră, mestecă niște principii și valori cărora le schimbă importanța în funcție de interesul său și al celui pe care-l lingușește. Deține vreo „cunoaștere excepțională”, întemeiază ceva? Ce cunoaștere? Un intelectual e cu atât mai mare cu cât poate da citate mai multe din opere cât se poate de diverse. Pe unii ca Preșu sau Liicheanu nu-i vei vedea decât citând intensiv, discursul lor fiind o îngemănare de citate menite a-i ridica în ochii proștilor. În fapt aici e cheia întregii nebunii: intelectualul, în esență, este un tâlhar al proștilor. Atunci când vede un semn de credulitate prostească știe că poate acționa și jefui. Cum altfel decât prin prostie am putea explica răbdarea aristocraților sponsori în fața ghiolbăniilor pe care un nespălat precum Rousseau le făcea fără a se sinchisi, invocând „naturalul” său. 

Există un mit al intelectualului, care produce brusc un soi de respectabilitate a individului încadrat în acea clasă. E o nebunie, desigur, întrucât, dacă stai să te gândești bine, intelectualul e cel care n-a reușit nimic în meseria sa, agățându-se, în ultimă instanță de această apartenență. Un filosof ratat se va atașa cu încredere clasei intelectuale, la fel ca un profesoraș care nu e capabil să ocupe un post de titular, ca și un medic detestat de pacienți pentru nepriceperea sa s.a.m.d. Și, dincolo de faptul că, în esență, e un ratat, intelectualul, de obicei, trăiește într-o crâncenă promiscuitate. Cu alte cuvinte „le are pe toate”, dar le maschează cu ajutorul capacității sale de a-i prosti pe proști. 

Iată de ce, de fiecare dată când ești păcălit de intelectuali, trebuie să-ți pui întrebări serioase asupra ta. E clar că păcăleala respectivă e un semn că, pe undeva, ai o prostie care e exploatată abil de acești veritabili paraziți, înmulțiți peste măsură de condițiile laxe ale societăților noastre. Probabil una dintre cele mai revoluționare mișcări sociale a zilelor noastre ar fi cea care i-ar scoate definitiv din societate pe acești păduchi, terchea berchea fără nimic esențial în cap, emițând doar flatulențe seci, bune să-i adoarmă cei care confundă mirosul pestilențial cu parfumul cel mai fin. Există un paradox straniu: într-o societate, cu cât numărul de proști e mai mare, cu atât intelectualii - paraziții care se hrănesc bazându-se pe prostia victimelor - sunt mai mulți! 

Vrei să trăiești mai bine? Elimină intelectualii din jurul tău! Ai nevoie de un profesor? Caută un profesor bun, nu un intelectual. Ai nevoie de un medic? Caută un medic. Așa cum atunci când ai nevoie de un dulgher îți trebuie unul care să-ți facă o mobilă trainică, nu unul care să-ți vorbească frumos despre mobilă, la fel stă treaba cu orice aspect al vieții tale. Iar dacă spui că „discuțiile cu un intelectual te eliberează sau îți dau alte perspective” atunci dragul meu sau draga mea înseamnă că ești atât de prost/proastă încât tot efortul meu de a scrie articolul de față nu a valorat nici cât o ceapă degerată. 

În Serbia urmează lovitura de stat

Senzorii pe care-i am plasați în social media din Serbia îmi indică o creștere exponențială a atacurilor împotriva conducerii de acolo. Scopul „dezvăluirilor”, textelor injurioase și a exploziei de șabloane propagandistice este unul singur: dărâmarea statului sârb. Nu vă lăsați cuprinși de fentele pe care le știm după ce am experimentat atâtea valuri de false revoluții! Scopul nu e Vučić, nu e corupția, nu e vreo problemă reală a statului sârb, ci este, pur și simplu, statul în ansamblul său de valori și idealuri. 

Redeschiderea dosarului anulării alegerilor și arestarea responsabililor

Circulă pe net o desecretizare a raportului DGIA 00778639, cel care, se spune că a stat la baza anulării alegerilor. A apărut de câteva zile și am așteptat să citesc vreun comunicat al respectivei instituții în care să se afirme că raportul nu e real. Nu, nu s-a dat niciun comunicat și, mai mult, s-a încercat acoperirea prin clasica tactică a punerii batistei pe țambal. Motiv suficient pentru a-l prezenta și a trage câteva concluzii. Nu înainte însă de a răsfoi cu ochii de acum documentele CSAT desecretizate de Plăvan(le găsiți aici, la sursă). E o chestiune care se cere cu urgență anchetată. Să o luăm cu începutul!

România, pradă a unei dihotomii inexistente

La ora actuală, în România, există o ciudată dihotomie. Pe de o parte avem nulitățile de la putere, minoritare și servind exclusiv interesele străine, care, pentru a-și justifica avantajele și măsurile tembele pe care le iau, ne amenință cu rușii. Dăm bani Ucrainei cu nemiluita pentru a nu fi vecini cu rușii, dăm Republicii Moldova energie pe gratis ca să nu cumva să se infiltreze rușii acolo, ne distrugem economia pentru că rușii, creștem birurile pentru că trebuie să cumpărăm arme care să ne protejeze de ruși s.a.m.d. Și, undeva pe-acolo, „nu-i citiți pe Diaconu și pe cei ca el pentru că sunt plătiți de ruși”. Admirabil, extraordinar! Aproape că te podidesc lacrimile văzând de unde răsar „suveraniștii adevărați”. Toată șleahta de imbecili a lui Soroș, toate scursurile idioate cu creierii prăjiți de propagandă, toate mormanele de proști care repetă inept orice slogan care li se dă, de la „muie PSD” la „vaccinul e sigur”, ei bine, toți ăștia sunt acum cu valorile naționale care trebuie apărate de „agresiunea rusă”. Care agresiune n-a fost, nu e și nu va fi!

Trecem acum în tabăra cealaltă, cei care li se opun ăstora. Acolo, la extremă, vedem un alt curent: cei care se roagă să vină rușii. Așadar, în această tabără temerea jigodiilor de la putere este temei de „crescut aripi”. Oamenii aceia însă nu sunt nebuni și cu atât mai puțin trădători de țară. Însă, din punctul lor de vedere, asta ar fi singura soluție prin intermediul căreia s-ar putea salva țara de corupția generalizată care o mănâncă de vie. Este, dacă vreți, „soluția Maestrul și Margareta” prin care Bulgakov sugera o ieșire din iadul comunist, cu ajutorul diavolului. Ceva similar se sugerează inclusiv în romanul „Sectanții” al lui Mamleev, anume acea disperare față de sistemul opresiv în care chiar și diavolul devine digerabil, interacțiunea cu el trăgându-te în afară, dându-ți posibilitatea să experimentezi ceva mai puțin toxic decât crâncena realitate. Fix așa este ceea ce percep acești oameni: sistemul corupt și dement este atât de intruziv încât orice soluție e mai bună. Oamenii au ajuns să îmbrățișeze inclusiv ideea propriei lor morți dacă știu că prin asta va muri perversul sistem împreună cu stâlpii săi.

Dihotomia despre care vorbim este însă falsă. Și, ca să înțelegeți exact, vă voi face o paralelă cu o situație imaginară. Un om vrea să se însoare cu o fată deosebit de frumoasă, care-i luminează zilele de fiecare dată când apare în proximitatea sa. Omul nostru este însă cuprins de două sentimente: pe de o parte e îngrijorat că dacă apare vreo problemă în organizarea nunții, aceasta i-ar putea produce dezamăgiri teribile ființei cu care vrea să se căsătorească, iar, de partea cealaltă, se teme ca nu cumva minunata ființă, după căsătorie, să se transforme într-o bașoaldă cicălitoare și nesuferită. Ambele temeri ale sale însă sunt false întrucât el nu ține cont de un element cât se poate de clar și evident: sub nicio formă, acea fată frumoasă pe care o visează el, nu vrea să se mărite cu el, având o relație intensă cu altcineva, prezumtiva căsătorie fiind doar rod al dorinței și imaginației sale. Așadar, întregul scenariu al căsătoriei se petrece strict în mintea lui! Iar asta îl supune unei intense activități mental-emoționale absolut inutile. 

Cam la fel e și cu amenințarea rușilor. Dihotomia pe care o întâlnim în societatea noastră este una falsă întrucât pornește de la o fantezie, anume aceea că rușii vor să cucerească pe cineva. Dacă Putin ar fi vrut să cucerească Ucraina oare s-ar mai fi auto-iluzionat în inutilele acorduri Minsk în care a sperat că ucrainenii și europenii se vor ține de cuvânt? S-ar mai fi retras de la periferia Kievului în urma Acordului de la Istanbul? Cât de tembel trebuie să fii ca să crezi că o țară care se întinde pe două continente, care are resurse naturale pe care nu le poate exploata singură și care are propriile sale probleme interne, s-ar înhăma să mai cucerească și alte teritorii. De ce? Ca să ce? Se vede de la o poștă că e retorică ieftină, demnă de proști precum Mucușor, Bolojan, Ursula și restul idioților care ne invadează spațiul public, agresându-ne cu imbecilitatea lor. 

„Dar rușii au mai făcut-o în trecut? Ai uitat ce s-a întâmplat după Al Doilea Război Mondial?” - vor urla imediat tefeleii ca din gură de șarpe. Păi ce s-a întâmplat, isteților, după Al Doilea Război Mondial? S-a stabilit o lume bipolară. Inițial multipolară, întrucât la masa învingătorilor se aflau și Franța și Anglia, imediat ulterior transformându-se într-una bipolară întrucât cele două participante s-au transformat de bunăvoie în servante ale SUA, cedându-și ceea ce obținuseră către SUA. Uitați oare că noi am fost cedați rușilor de către „anglo-franco-americani”? Dar de ce s-a întâmplat așa? Pentru că în orice aranjament îți stabilești zone tampon în jurul granițelor tale. Iar Europa de Est a fost o zonă tampon. Vă întreb însă o chestiune esențială: nu e ciudată isteria cu „ocupația rusească” despre care vorbesc mai marii zilei în condițiile în care România a fost singura țară din Europa de Est care nu a avut baze militare rusești pe teritoriul său??? Culmea, această isterie este întreținută de odraslele celor care au fost aduși de ruși pe tancuri și instalați aici cu forța, fiind îndepărtați din pozițiile cheie după ce armata rusă a părăsit teritoriul României! De-aici și ura lor viscerală față de Ceaușescu!

Există un capitol interesant al istoriei, cel în care, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Stalin este întrebat de camarazii săi: „De ce să ne oprim la Berlin când drumul e deschis până la Canalul Mânecii?”. Întrebării, Stalin i-a răspuns scurt: „Ar fi o aventură; poporul sângerează, armata e epuizată!”. Cu alte cuvinte, esența era simplă: interesul lui Stalin ținea de popor și armată, iar aventura nu era justificată întrucât, pentru același popor și aceeași armată deja avea un „cordon de siguranță” asigurat de poziția înaintată a Armatei Roșii. 

Dacă atunci nu era vorba de stăpânire - studiați câte concesii era obligată să facă URSS în comerțul CAER - de ce ar mai fi acum vorba despre stăpânire? Cine e nebun să ia în primire un teritoriu cu o populație ostilă? Asta mergea în Evul Mediu, când îi treceai pe toți prin foc și sabie, nu mai merge acum! S-a văzut ce brânză a făcut URSS-ul în Afganistan, ulterior văzându-se ce brânză au făcut SUA în Afganistan. La ce să ocupi un teritoriu? Să-ți secătuiești apoi resursele doar pentru a-l ține? 

De ce credeți că Rusia s-a mulțumit de trei ori cu negocierile de pace cu Kievul? Două Acorduri Minsk plus cel de la Istanbul, în urma cărora a răsuflat ușurată că scapă de beleaua unui război? Presupunând că armata ucraineană s-ar retrage de pe poziții, credeți că Rusia ar ocupa Ucraina? Aiurea, mai mult de Odessa și linia Niprului nu ar merge, iar de-a lungul Niprului nu s-ar instala, ci ar crea republici cărora le-ar garanta independența și granițele. De ce? Pentru că nu are sens să-ți iei alte belele pe cap în condițiile în care cu totul altele sunt prioritățile momentului. 

Dacă există o disperare a Rusiei, aceea nu este că pierde războiul din Ucraina, ci că acest conflict inutil o face să bată pasul pe loc. Așadar, amenințarea că „vom fi vecini cu Rusia” e o imbecilitate absolut ineptă. Culmea, ni se spune că pentru a nu ne învecina cu Rusia trebuie să trimitem trupele noastre în Ucraina unde ... se vor învecina cu Rusia! Cât de prost trebuie să fii astfel încât să înghiți o asemenea brașoavă?

Mai e un element care trebuie clarificat: cine e vinovat pentru ceea ce s-a întâmplat înainte de 1989 în România? Rușii? Da, putem spune că, atâta timp cât armata sovietică s-a aflat aici, rușii au fost de vină. Nu trebuie însă să uităm că și atunci, mulți dintre cei care se aflau la putere, alături de „vorbitorii în limbi” erau români sadea, așa cum șefii de pușcării, în majoritatea lor, erau tot români sadea. Dar trecem peste acea perioadă și ne întrebăm: de cine era condusă România, nu de români? Acum cine asuprește România, cine o supune unui regim de slugărnicie infectă față de interesele străine, nu românii? Mucușor nu e român? Bolovan nu e român? Ciolacu, Ciucă, Cîțu, băsescu, boc, ăștia n-au fost români? Coldea nu e român? Toți idioții de-atunci și de-acum au fost și sunt români. Așadar, indiferent de forma de ocupare a țării, vinovați nu-s străinii, ci uneltele autohtone care, mult prea repede, măresc miza pentru a fi ei la butoane. Așadar, buba majoră nu e  acolo, ci aici.

Revenind acum la situația internațională și la dihotomia noastră internă, n-avem a constata decât că, asemeni omului care vrea să se însoare, noi nu conștientizăm că Rusia nu are absolut niciun gând să cucerească pe cineva pentru că scop mai idiot decât acesta nu există în contextul actual. A pretinde că ditamai colosul visează la „raiul carpato-danubiano-pontic” nu poate fi decât un semn de prostie. Ceea ce însă se poate întâmpla, dacă tot insistăm, este să ne distrugă. Asta da, se poate: dacă într-adevăr devenim deranjanți pentru ei, chiar și din poziția noastră de purice obraznic, ne putem trezi cu câteva rachete care să ne întoarcă pe undeva prin comuna primitivă. Dar altfel, să vină aici și să-și pună conducere, să-și aducă trupe și să facă alte eforturi, niciodată! De ce?

Ceea ce nu înțelegem e că lumea s-a schimbat radical. Cu totul altele sunt imperativele momentului. Este pentru prima dată în istorie când „sculele” pentru a face o societate aproape perfectă, sunt pe masă, la vedere, disponibile absolut oricui. În momentul în care le înțelegi, le poți pune să lucreze pentru tine. Dacă însă rămâi ca un prost, tributar trecutului, pe care oricum nu l-ai înțeles, ceea ce rezulta e simplu de intuit.