„Hai, de ce nu spui?”, „Spui tu ceva, dar nu esențialul!”, „Te învârți în jurul cozii, ți-e frică să spui adevărul!”, „Și tu ești tot opoziție controlată!”, „N-ai habar de nimic!”, „Dar de ce nu spui de ăia și de ăilalți? Ți-e frică sau ești cumpărat?”. Cam așa arată criticile pe care le primesc cel mai des. În cea mai mare parte, acestea sunt primite din partea unor viteji carte-s cuprinși de sentimente revanșarde deoarece cred în anonimitatea lor din spatele tastaturii. Semn de prostie, doar am demonstrat de atâtea ori că așa ceva nu există.
Există și-o altă categorie, cea a oamenilor asumați, care ies în față cu pieptul înainte și perfect verticali. „Eu sunt eu și am de spus asta și asta!”. E un mod admirabil, un semn de verticalitate care nu se poate transmite decât prin sânge și credință. Aceștia sunt la ani lumină distanță de „vitejii” amintiți în primul paragraf. Sunt oameni cărora chiar nu le poți face nimic întrucât „brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”. Dar și ei fac o greșeală similară.
Pare că-n dimineața asta am pretenția că m-am trezit mai deștept decât toată lumea, prea o încep așa, cu critici în stânga și-n dreapta. Nici măcar nu-i luni ca să susțin că m-am hotărât să schimb lumea. Și brusc, îmi vine-n cap privirea lui: blândă și-n același timp severă. Pare a-mi spune: „Taci, că vorbești prostii! Când treceau gloanțele pe lângă noi chiar nu era nevoie de deștepți d-ăștia ca tine. Toate teoriile tale nu trec testul plumbului!”. Și sângele-mi spune că nu am dreptul să-l contrazic, statura sa mă face să mă văd ca un vierme neputincios.
Dar brusc îmi revin, derulând obsesiv toate rolfilmele trecutului. „Ce te faci când istoria nu-ți dă dreptate?” - l-aș întreba încercând să-i aflu părerea. Răspunsul i-l știu: „Atâta vreme cât treci drept prin viață, istoria - așa cum o invoci tu - nu mai există. Ea nu mai e o materie străină, ci se confundă cu tine. N-ai cum să nu-ți dai singur dreptate întrucât tu ești chezășia a ceea ce s-a întâmplat. A nu avea dreptate e ca și cum cineva ți-ar afirma în față că tu, interlocutorul său, nu exiști. Cât de penibil poate fi așa ceva?”. Și da, are dreptate! Doar că eu pot să-i spun că greșește întrucât, uite, el nu mai e! „Mare ticăloșie și chițibușărie ai mai putut găsi ca să-ți dai singur dreptate!” - mi-ar spune criticii mei. Și poate că așa ar fi dintr-un anume punct de vedere. Doar că, vedeți și voi, punctele de vedere se contorsionează cu timpul, iar viața m-a învățat să iau lumea de-acolo de unde e.
Dacă o piatră e în mijlocul drumului, atunci aia e realitatea, n-o pot ignora. Degeaba îmi spui că drumul acela era unul drept, perfect, că oamenii se bucurau mergând pe el, degeaba mi-i dai ca exemplu pe iluștrii mei(sau ai tăi) înaintași, căutând astfel să mă faci să-mi fie rușine în fața umbrei lor. Piatra aia e tot acolo, blocând drumul, iar tu, cel care faci apel la memorie, știi bine că n-o poți mișca. Ambii știm asta, doar că, spre deosebire de tine, eu nu-i neg existența și nici nu trăiesc în povești în care-mi imaginez „ce s-ar fi întâmplat dacă...”. Cu toate că mă raportez la istorie, mai știu și că acolo totul e mort.
Și-atunci de ce m-am tot chinuit să scriu atâtea rânduri? Ce-ar putea înțelege cititorul din tot ce-am înșiruit aici? O să explic imediat întrucât explicația are de-a face cu mine și de explicație depinde nu doar modul în care-mi apăr punctul de vedere, ci, mai mult, e esențială înțelegerii erorii pe care-o invoc.
În istorie totul e mort. Ne putem întoarce la războiul dintre daci și romani, putem face oricâte scenarii, putem trece de oricare parte, dar nimic nu va schimba deznodământul. Dacii au pierdut războiul cu romanii și asta pe veșnicie. Ce sens are să facem alte presupuneri? Vom trăi altceva dacă ne vom încăpățâna să contrazicem istoria? Aiurea, vom fi doar penibili.
Nefericirea face ca noi să nu împăcăm cu noi înșine și cu tristețea de a fi învinși continuu de aproape două secole. De fapt, de o întreagă istorie. Trăim cu regrete fiecare moment de eșec al istoriei și pe toate împreună, bucurându-ne de puținii oameni care-au avut curajul să ridice capul și să demonstreze că se poate. Însă acum e cu atât mai tragic întrucât istoria pe care-o știm toți a trecut în ilegalitate, fiind îngropată de cei care ne-au învins. De-aici provine tristețea iremediabilă a multora și tot de-aici provine țâfna cu care sunt interpelat. Doar că, dragii mei, nu aveți și nu veți avea dreptate!
Decât să stați și să vă hrăniți din propria frustrare, decât să stați și să-l abordați pe unul ca mine, aruncându-i invective, n-ar fi mai bine să puneți totul pe masă? Ce-ar fi dacă am înțelege realitatea: am fost înfrânți și-am fost înfrânți grav! Am fost înfrânți atunci când sorții păreau a ne fi favorabili. De fapt, dacă stăm să analizăm bine, niciodată sorții nu ne-au fost cu adevărat favorabili, dar, cel puțin, cei de-atunci credeau asta. Azi vedem cu mult mai multă limpezime și avem toate instrumentele pentru a înțelege fundătura în care ne aflăm. Realitatea e piatra aia care ne-a blocat drumul, iar drama e că acea piatră nu e un bolovan oarecare, care-ar putea fi îndepărtat. Ceea ce am văzut acum e că acea piatră avea sub ea un munte, care s-a dovedit a fi imposibil de dizlocat. Venea de undeva din adâncuri, protejat de forțe obscure, beneficiind de o putere colosală. Abia acum am înțeles că, în ciuda aparentei sale fragilități, acea piatră blestemată avea o fundație infernal de puternică.
Am văzut-o, am pipăit-o și am înțeles că aia e. Drumul respectiv s-a dovedit a fi o fundătură, iar dovada cea mai clară e că, cel puțin acum, ne e cu neputință să-l continuăm. Și-atunci ce facem? Stăm și plângem ca niște babe neputincioase sau încercăm să ne înțelegem rostul pe care-l avem în lumea asta? Oare nu așa ar trebui să medităm în vremuri normale? Știm că ceea ce trăim sunt vremuri excepționale și subiectul devine cu atât mai complex.
Ceea ce vreau să vă spun e că, la ora actuală, cea mai păguboasă strategie e cea de blocare în războaiele trecutului. Acestea au fost, iar noi am fost cei învinși. Asta-i realitatea! De ce le mai continuăm? „Pentru că cei care ne-au învins atunci vor să ne învingă în continuare!” - vor spune mulți cu hotărâre. Și așa e, doar că aceia trăiesc într-un sevraj destructiv pentru ei. S-au îmbătat cu victoria și-acum s-au obișnuit și ei să rămână captivi ai războiul trecutului, reluând la modul aberant setupul inițial pentru a-și dovedi că, iată, pot câștiga meciul. Și, de fiecare dată, îl câștigă la un scor din ce în ce mai mare.
Aiurea! Ceea ce vă spun e să vă luați ochii de pe piatra aia blestemată și să nu vă mai pierdeți timpul cu războaiele trecutului. Istoria are menirea ei, aceea de a fi înțeleasă. Dac-ai înțeles-o e suficient! Istoria e moartă, tu ești viu, iar ceea ce urmează e o luptă reală, palpabilă și infinit mai tragică decât tot ceea ce-a fost în trecut. Rămânând captiv războaielor trecutului nu înțelegeți războiul lumii acesteia, cel care e neiertător.
Dacă războaiele și provocările de până acum aveau o oarecare doză de reversibilitate, ceea ce urmează e de-a dreptul ireversibil. De-aici și importanța luptei care vine. Veți vedea cum apropiații vor cădea în fața voastră și nu veți putea face nimic pentru ei. Sunteți pregătiți pentru așa ceva? Cu siguranță răspunsul e negativ și, cu atât mai mult vă spun că sunt deja ultimele ceasuri. Ceea ce se prăvălește acum asupra noastră e infinit mai complex decât tot ce-am trăit de-o istorie încoace. E un război nou în care e nevoie de arme noi pentru a putea răzbate. Arme despre care afli abia în ultimul moment și pe care trebuie să le folosești în clipa imediat următoare pentru a te apăra. Ei bine, cu toate că asta-i ceea ce urmează, tu te preocupi în continuare de ceea ce deja nu mai contează, rămânând captiv războaielor trecutului?
Când în 1914 tuturor celor care trăiau atunci le bubuia Primul Război Mondial în față, trăiau într-o negură, foarte puțini fiind conștienți de tragismul care urma să vină. Când în 39 izbucnea Al Doilea Război Mondial, lumii nu-i venea să creadă întrucât nimeni nu mai avea chef de un alt conflict. Și, cu toate acestea, ceea ce-a venit a fost atât de intens încât nici acum nu ne-am revenit din șoc.
Ce urmează acum? Ceva incomparabil mai tragic decât tot ceea ce-am văzut. Cu toate că e posibil ca războiul care stă să vină să aibă și-o doză de țăcănit metalic al morții, va fi cu atât mai tragic cu cât nu armele vor fi cele care vor transporta victimele într-o altă lume, ci ideologia izvorâtă din tehnică. Este absolut ucigător ceea ce urmează și de aceea vă spun că e esențial să vă pregătiți pentru adevărata luptă care v-a fost sortită, nu să vă lăsați târâți în luptele imaginare ale trecutului.
De fapt despre asta e vorba. Pregătiți-vă pentru mâine, pentru azi, pentru clipa curentă. Știm sigur că ceea ce trăim e palpabili, că ceea ce trebuie să vină o să vină, dar la fel de sigur trebuie să înțelegem că ceea ce a fost A FOST și, cu siguranță, nu se va reîntoarce! Lasă-i pe cei care tot dau lupte ale trecutului să le dea în continuare și lasă-le plăcerea de a le câștiga! Nu-s decât niște drogați care, mai devreme sau mai târziu, vor muri din cauza supradozei. Sau înghițiți fără milă de războiul care vine.
V-o spun cât se poate de prietenește și responsabil: uitați de luptele inutile. Învățați să rămâneți oameni deoarece va fi cea mai importantă caracteristică a învingătorului. Și, în acelați timp, învățați să deprindeți noile arme. E complicat, dar vine la pachet cu cea mai mare fericire pe care-o vei mai putea experimenta în lumea care vine, anume cea de a fi om.
P.S.
El începe cu sine şi sfârşeşte
cu sine.
Nu-l vesteşte nici o aură, nu-l
urmează nici o coadă de cometă.
Din el nu străbate-n afară
nimic; de aceea nu are chip
şi nici formă. Ar semăna întrucâtva
cu sfera,
care are cel mai mult trup
învelit cu cea mai strâmtă piele
cu putinţă. Dar el nu are nici măcar
atâta piele cât sfera.
şi,
deşi fără margini, e profund
limitat.
Dar de văzut nu se vede.
Nu-l urmează istoria
propriilor lui mişcări, aşa
cum semnul potcoavei urmează
cu credinţă
caii…
II
deşi e greu de închipuit
cum anume nu-l are.
El este înlăuntrul desăvârşit,
interiorul punctului, mai înghesuit
în sine decât însuşi punctul.
III
El nu se loveşte de nimeni
şi de nimic, pentru că
n-are nimic dăruit în afară
prin care s-ar putea lovi.
IV
Aici dorm eu, înconjurat de el.
Totul este inversul totului.
Dar nu i se opune, şi
cu atât mai puţin îl neagă:
Spune Nu doar acela
care-l ştie pe Da.
Însă el, care ştie totul,
la Nu şi la Da are foile rupte.
Şi nu dorm numai eu aici,
ci şi întregul şir de bărbaţi
al căror nume-l port.
Şirul de bărbaţi îmi populează
un umăr. Şirul de femei
alt umăr.
Şi nici n-au loc. Ei sunt
penele care nu se văd.
Bat din aripi şi dorm –
aici,
înlăuntrul desăvârşit,
care începe cu sine
şi se sfârşeşte cu sine,
nevestit de nici o aură,
neurmat de nici o coadă
de cometă.
