miercuri, 20 noiembrie 2024

De ce Europa și America nu mai au nicio șansă


Observ o bucurie teribilă în gașca analiștilor occidentali în momentul în care constată un sughiț al Huawei. Spun aceștia că s-a reușit blocarea companiei la nivelul de 7 nanometri și că Apple, principalul său concurent, va ieși pe piață cu produse în tehnologie de 3 nanometri. OK, fix așa e. Dar v-ați întrebat dacă Apple mai contează?

Orice om care se uită cu atenție la ceea ce se întâmplă observă o chestiune cât se poate de vizibilă: companiile chinezești sunt asemeni unui atlet care e obligat să alerge cu roți de moară legate de picioare. Și, cu toate acestea, le fac probleme majore concurenților occidentali. Vi se pare corect ca anumite companii să fie penalizate doar pentru că vin din China? Evident că nu, dar nu aici e problema. Companiilor chinezești, chiar dacă le e greu, pare că au soluții și asta îi exasperează pe occidentali.

Referitor la blocajul în care se află Huawei, ceea ce putem confirma este că, într-adevăr, e o problemă. Dar asta nu-i împiedică să fie creativi și să scoată pe piață telefoane mai bune decât ale concurenților. Ceea ce însă pot vă spun cât se poate de clar este că avem de-a face cu o situație temporară. Noul centru de cercetare-dezvoltare al Huawei angajează intensiv vârfuri ale domeniului. Acolo lucrează foști salariați de top care anterior au lucrat la companii de vârf precum Applied Materials, Lam Research, KLA sau ASML. Scopul e cât se poate clar descris: Huawei vrea să-și facă propria linie de litografe care să o ajută să ajungă la controlul tehnologiei de producție în 3 nanomertri. Având în vedere modul în care lucrează Huawei, sunt ferm convins că hopul va fi trecut. Dar nu despre asta e vorba.

Aveți idee de ce, în condițiile unor sancțiuni drastice, China are cel mai mare excedent comercial din istoria sa. Mai mult, cota din exporturile Chinei a piețelor europene și nord-americane a scăzut drastic și, cu toate acestea, veniturile Chinei au crescut. Cum? Acum toată lumea știe cum, anume prin mărirea numărului de parteneri și concentrarea pe ceea ce se numește „sudul global”. Mai e însă ceva, o chestiune pe care am mai amintit-o. 

În timp ce SUA și Occidentul caută să se agațe de o ipotetică „tehnologie a viitorului”, ceea ce nu înțeleg aceștia e că tehnologia viitorului deja există și este cea care face China să prospere. Culmea, China nu are monopolul acestei tehnologii, ea regăsindu-se chiar și în Occident. Vă surprinde? O să vă dau un exemplu: după ce a cumpărat Twitter, Elon Musk a dat afară 80% din personal, asta după ce cu un an înainte Twitter alergase într-o cursă nebună de atragere de programatori din piață. Compania chiar fusese „certată” în rapoartele de piață ale analiștilor din cauza capacității sale de a nu atrage mai mulți programatori. După ce a venit Musk, s-au făcut disponibilizări masive fără ca acest lucru să se simtă din punct de vedere al utilizatorilor. Ba, din contră, totul merge chiar mai bine. OK, despre ce e vorba?

Paradigma despre care am mai vorbit este cea a producției eficiente. Am spus-o de nenumărate ori: tehnologia permite integrarea atât pe orizontală cât și pe verticală, astfel încât costurile de producție ajung să fie formate doar din mentenanță și amortizări. Practic, în momentul de față, poți porni de la pământ, rocă și Lemn pentru a produce case personalizate, complet finisate. Cam asta se petrece în industria auto chineză. Pornesc de la o bucată de fier și o mină de litiu și fac mașini electrice, companiile respective având totul integrat și automatizat. Asta face ca problema îmbătrânirea populației să nu fie o problemă pentru țară - care oricum se integrează în planul lor pe termen lung - și, mai mult, să-și orienteze tineretul spre zona cercetării fundamentale sau a tehnologiilor de nivel înalt, cu marjă infinit mai mare de profit. Ceea ce face China la modul impecabil este automatizarea, integrarea și utilizarea hiper-eficientă a tehnologiilor disponibile. O să rămâneți uimiți, dar producția eficientă poate fi dezvoltată utilizând tehnologiile de acum zece ani. Inclusiv partea de inteligență artificială de atunci poate fi integrată. Poate că mă veți contrazice, dar LLM-urile care-i fascinează pe mulți, într-un sistem industrial actual, cu mici excepții, mai mult încurcă. Algoritmii de inteligență artificială specializați sunt prezenți de mult și-și fac treaba excelent în zonele punctuale pentru care au fost antrenați.

Probabil, având în vedere situația, vă întrebați care-i motivul pentru care nu fac același lucru și occidentalii. Doar toată „rețeta” e disponibilă, fiind aplicată de unele firme occidentale. E greu de dat un răspuns. Părerea mea e că avem de-a face cu o anchilozare a societății occidentale și aceasta e principala cauză pentru care efectiv nu se poate mișca. De celalată parte, trebuie să înțelegem că sistemul occidental nu poate face pasul și din cauza conceptului de societate în care se mișcă. De aceea, înainte de a se alinia noului model, are nevoie de o perioadă de tranziție în care să-și restructureze drastic economiile și legislația. Poate părea paradoxal, dar, la cum arată lucrurile acum, Europas și America nu au decât o singură direcție, anume în jos. 

luni, 18 noiembrie 2024

De ce apărarea lui nea Gică nu e o soluție?


Există o întreagă istorie a inegalității, care ne arată cum, din cele mai vechi timpuri, bogăția s-a polarizat. Culmea, teoria polarizării nu are nevoie de o istorie deoarece poate fi verificată mereu, indiferent de timpuri, de societate, de doctrine. Permanent vor exista unii care vor avea ceva mai mult decât ceilalți.

Pornind de la această inegalitate, un parazit precum Marx a creat o întreagă filosofie, infestând lumea pentru mai bine de un secol. Nu, n-am de gând să-i fac un proces de conștiință lui Marx, ci să merg ceva mai adânc prezentându-vă cum stau cu adevărat elementele constitutive ale acestei stări de fapt. 

E cât se poate de clar că, atunci când te afli în fața inegalității, simți nevoia să reacționezi, iar reacția imediată este impulsul de a-l apăra pe amărât. Când eram mai tânăr, ca mulți alții, am simțit impulsul acesta, cu toate că societatea în care trăiam era una eminamente egalitaristă. Blindat de la școală cu propagandă, îmi făcusem un țel din a „salva lumea”, spre dezamăgirea bieților mei părinți care se speriaseră de monstrul pe care-l produsese școala comunistă în familia lor și-așa hăituită. Mi-l făcusem erou pe nea Gică, un semi-boschetar căruia regimul îi dăduse o cameră printr-un cămin de nefamiliști. El își trăia zilele făcând treburi pe la unul și pe la altul întrucât era prea alcoolic să stea la un serviciu. Consideram că nea Gică merită și el o viață decentă, nu una în care puștanii care dădeau de-un ban de la părinți făceau mișto de el punându-l să spună măscări contra unei beri. La un moment dat chiar i-am dat bani pe ascuns, din milă. Doar că banii mei nu făceau nimic pentru a rezolva situația. Nea Gică era la fel de bețiv, la fel de trântor și la fel de dornic să facă măscări pentru o bere sau o sticluță de tărie. 

Norocul meu a fost că am avut un bunic pe care-l respectam și care mi-a deschis ochii. La fel ca mine, probabil și el, în tinerețea sa, fusese cuprins de acele sentimente, astfel încât nu a respins și nu s-a înfiorat la ideile mele așa cum au făcut părinții mei. Pentru a mă lecui mi-a adus o colecție a ziarului Scânteia. „Ia citește ce scrie aici!” - mi-a zis arătându-mi un articol despre șomerii din Occidentul capitalist. După care mi-a dat alte articole care, aparent, îmi justificau ideile. Am înțeles atunci că nu există doar o inegalitate între oameni, ci și între țări și chiar între continente. De ce atâția oameni din Africa mor subnutriți, m-am întrebat eu cu mânie? Atunci bunicul meu mi-a pus două întrebări, rugându-mă să nu-i răspund, ci să cuget la ele: „De ce sunt oameni atât de săraci în țările bogate?” și „De ce mai există săraci în țările egalitariste, adică în cele comuniste, care au o politică oficială de ștergere a „inechităților sociale”?”. Și, pentru a mă ajuta, mi-a spus să uit pe moment de bani și să înțeleg de ce toți copii din școală nu au rezultate egale la carte, de ce mai există „proști ai clasei”? 

Brusc, schimbând modul de raportare, am înțeles de ce retorica „inegalitarismului” era greșită. Unul dintre cei mai buni copii din clasă era destul de sărac față de noi ceilalți. Cu toate acestea, era strălucit. În liceu a reprezentat România la olimpiade internaționale de matematică și asta fără meditatori. Ai lui abia-și duceau zilele, iar el și-a găsit resortul intern pentru a învăța. Cu alte cuvinte, „inegalitatea socială” nu era cea care-l împiedica pe el să aibă rezultate excepționale. Iar evoluția sa ulterioară va dovedi că poți sparge lesne barierele sociale. Astfel, stratagema bunicului meu, și-a atins scopul făcându-mă să înțeleg că inegalitatea e ceva inerent, care face parte din structura omului, iar a lupta împotriva ei, fără ca cel „inegal” să-și dorească obligatoriu asta, este o prostie fără seamăn. 

Ceva mai târziu aveam să înțeleg că există două tipologii specifice de oameni. În primul rând avem omul-masă, fără o personalitate proprie, ci cu una fabricată, preluată prin mimetism. Omul-masă este cel care se îmbracă după ultima modă, fără a-și pune întrebări legate de estetica hainelor sale, cel care se gândește la bani, la salariu, care pleacă urechea la bârfe s.a.m.d. Omul-masă nu vrea să-și găsească soluții pentru sine, ci militează ca „să i se dea ceva mai mult”. Cu alte cuvinte, omul-masă este acea furnică din mulțime, care vrea să muncească și pentru munca sa să nu i se ia prea mult. L-am pus pe primul palier pentru că reprezintă cam 90% din populație. La polul opus avem omul-individ. Spre deosebire de omul-masă, omul-individ are personalitate, își caută soluții pentru sine și este dispus să riște pentru idealul său. Între pușcăriași, omul-individ e cel care caută evadarea, cu orice preț. Omul-masă e cel care stă să-și numere zilele până când se îndeplinește sorocul. 

Aceste două tipologii(care nu sunt atât de distincte întrucât fiecare dintre noi avem câte ceva și din ambele) sunt cele vinovate pentru inegalitate. Întotdeauna omul-individ va căuta să-și tragă pentru sine ceva mai mult întrucât scopul său este acela de a se salva pe sine și pe apropiații săi. De partea cealaltă, omul-masă nu se opune omului-individ deoarece omul-masă știe nativ că omul-individ e cel care mișcă lucrurile. Eșecul societăților egalitariste vine din faptul că masei îi este atribuit rolul conducător, astfel încât în final se ajunge la dezastru. „Dar te contrazici!” - îmi veți spune. „Uite, China pe care o tot lauzi, este o societate egalitaristă, în timp ce SUA - despre care spui că se află în groapă - e o societate polarizată!”. De fapt, treburile stau puțin mai nuanțat și trebuie înțelese în esență.

În cartea „The Great Leveler: Violence and the History of Inequality from the Stone Age to the Twenty-First Century”, Walter Scheidel reușește să facă o trecere în revistă a întregii istorii prin perspectiva inegalității. Dincolo de ceea ce afirmă autorul, parcurgând filele cărții, înțelegi un fenomen esențial: de-a lungul timpului, societatea se polarizează din ce în ce mai puternic, concentrând o resursă din ce în ce mai mare în mâna unei elite din ce în ce mai reduse. Astfel, se ajunge la un moment de critic în care violența pune capăt inegalității, iar jocul se reîncepe de la bază. Asta se repetă indiferent de societate, indiferent de regim sau zonă geografică. Să privim acum la prezent.

De ce spun că SUA e în prag de colaps? N-o spun eu, ci cifrele pe care le-am tot arătat. 1% din cei mai bogați americani dețin 50% din toată averea SUA. Restul de 10%  mai au încă peste 30% din avere, astfel încât restul de 90% din populație trebuie să se mulțumească cu ceva mai puțin de 20%. Este o situația critică, de polarizare extremă, care atrage după sine ori o răzmeriță internă ori, în cel mai rău caz, un război de proporții care șterge țara de pe suprafața pământului. Care-i situația Chinei? Cu toate că e o societate egalitaristă, chinezii au activat statutul omului-individ, sub o supraveghere strictă, gândită astfel încât polarizarea să nu se manifeste prea pregnant. Este cumva o societate-laborator în care fluxurile sociale sunt atent monitorizate, iar „mâna nevăzută” face în așa fel încât să se rămână la un anumit grad de polarizare socială, în timp ce surplusul este redistribuit pentru a se ridica media. O să vă spun un singur element care-i de-a dreptul șocant: 800 milioane de chinezi au ieșit din sărăcie între anii 1990 și 2010. Este de două ori mai mult decât populația SUA. În aceeași perioadă, conform statisticilor oficiale, peste 20 milioane de americani au intrat suplimentar în zona de sărăcie extremă. 

Ca idee, laboratorul numit China „coace” noul model de societate sub forma uneia inginerizată la extrem. Probabil asta i-a făcut și pe comuniștii de la New York Times să afirme că „visul american e posibil, dar în China”. Și acum vin cu bomba bombelor. În ciuda a ceea ce cred unii și alții, în ciuda criticilor acerbe, ceea ce vreau să le spun celor care critică înverșunat societatea chineză este că, asemeni amicului melitar pe care l-am amintit în postarea anterioară, există o probabilitate extrem de mare ca aceștia să adere la societatea inginerizată de chinezi. De ce afirm așa ceva? Pentru că, în mare, aceștia critică societatea chineză de pe poziții stângiste. Tot ce înseamnă „doctrina COVID”, LGBT, corectitudine politică s.a.m.d., absolut toate acestea sunt comunisme mascate, astfel încât, într-o „confruntare finală”, toate îmbrățișează inconștient idealurile societății chineze. Aceasta are de toate: are să le dea de muncă celor care vor, le permite dezvoltarea celor care se simt în stare, dar nu-ți permite să depășești anumite linii. Când le depășești, asemeni lui Jack Ma, te apuci de pictură. 

Cui nu-i convine China? Doar oamenilor-individ, dar nici dintre aceștia toți, ci tipologiilor pure, anume celor care tind spre procentul de 1%. De asemenea, între ceilalți 10%, mai e o clasă destul de bine definită, a celor care-și doresc independența totală și pe care-i deranjează visceral orice formă de supraveghere. În rest, China e drogul! Și, ca orice drog, în momentul în care pierde legătura cu realitatea, bubuie, ucigându-și gazda. Pe moment a mers bine, dar nimeni nu poate exclude o deraiere. Defectarea, stricarea, deraierea este în natura lucrurilor, nimic nu e nemuritor.  

Revenind la nea Gică și la societatea în care trăim, înțelegând cele două tipologii umane putem să înțelegem că inegalitatea e inerentă, iar a o combate e o prostie. Apărarea lui nea Gică e futilă atâta timp cât nea Gică nu ți-a cerut asta. El vrea o bere, iar a i-o da atunci când o cere înseamnă infinit mai mult decât o „poziție doctrinară” la care inteligențele lumii lucrează de-o istorie încoace și pe care n-o vor dovedi niciodată. 

duminică, 17 noiembrie 2024

Jocul de-a AI-ul


Anii trecuți, de fiecare dată când mă întâlneam cu o cunoștință, mă omora cu știrile lui despre China. Cum mă vedea băga din tolba de zicale: „Ai auzit că p-ăia îi țin ca-n pușcărie?”, „Nici nu-ți imaginezi ce teroare e acolo!” etc. Poate vi se pare suportabili, doar că la un eveniment am nimerit chiar lângă el. M-a exasperat într-un asemenea hal încât am stat numai pe ringul de dans și pe-afară, iar când am plecat de-acolo m-am simțit ca evadatul din „pușcăria chinezească” a amicului meu. 

vineri, 15 noiembrie 2024

De ce crește totul și până când?


Primul lucru care-i șoca pe românii care emigrau în Canada prin anii 90-2000 era prețul imobilelor. De ce era șocant? Pentru că, din dorința de a trece la o „viață nouă”, proaspeții emigranți vindeau tot ce aveau prin România, inclusiv casele. Ajunși în Canada erau șocați să vadă cum, un apartament mai prost decât cel pe care-l vânduseră în România, costa de cel puțin zece ori mai mult. Când mai vedeau și cum se fac casele sau apartamentele, cu pereții din placaj fixat cu capse, chiar că li se părea ciudat. Dar acestea erau condițiile, așa că înghițeau în sec și mergeau mai departe întrucât să facă pasul înapoi era de-a dreptul imposibil. 

joi, 14 noiembrie 2024

Unica provocare a mandatului lui Trump


Sunt mulți cei care așteaptă minuni de la mandatul lui Trump, în special cei din interiorul granițelor americane. Fără doar și poate, de data aceasta Trump vine mai pregătit la Casa Albă și e mult mai hotărât să sugrume neoconii care-au tot făcut legea prin statul subteran. De altfel, numirile pe care le face dau dureri de cap celor care erau cu ideologia în sânge. Acestea sunt chestiunile pozitive.

marți, 12 noiembrie 2024

Lumea relațiilor internaționale de mâine


Am rămas surprins să constat că lumea a considerat articolul meu de ieri ca fiind unul optimist. Motivul fiind dat de previziunea referitoare la fracturarea actualei coterii care rulează lumea. Probabil este justificată dorința de răzbunare a celor care până acum au fost călcați în picioare, dar ceea ce trebuie să înțeleagă este că o schimbare de asemenea anvergură nu vine la pachet doar cu elemente pozitive. Ba, din contră.

luni, 11 noiembrie 2024

Perspectivele actualei stări de fapt


Încep să se prăvălească știrile de destructurare a vechii ordini. Nulitatea Scholz, probabil cel mai dezastruos conducător din întreaga istorie a Germaniei, s-a trezit singur la guvernare întrucât partenerii îi fug care încotro după ce s-a anunțat rezultatul alegerilor din SUA. Astfel, urmează să ceară un vot de încredere până în Crăciun, după care, în mod sigur, se vor desfășura alegeri anticipate. Doar că Germania e atât de fragmentată încât alegerile nu vor face altceva decât să arunce în față partide cu cote anemice, obligând aleșii la coaliții largi și debile.