Să scoatem absurdul în afara legii

Vreau să mă pronunț cât se poate de clar încă de la începutul articolului: indiferent cine va câștiga alegerile prezidențiale - dacă s-or organiza până la urmă - respectiva persoană nu are nici pic de legitimitate, iar alegerile ar trebui anulate și revenit la normalitate, adică la desfășurarea turului 2 de scrutin al alegerilor din decembrie. Este singura șansă de întoarcere la bun simț. Nu există absolut niciun fundament pentru recunoașterea actualelor alegeri!

Poate v-a interesat să studiați istoria noastră pentru a înțelege „democrația” de dinainte de instaurarea comunismului în țara noastră. Eu unul nu-mi puteam explica modul în care populației i-a fost indus într-un mod atât de brutal un regim de import, care-i interzicea absolut toate drepturile. Era perioada mea de imbecilitate intelectuală, în care consideram Interbelicul drept o perioadă minunată, străzile erau inundate de lapte și miere. Trebuie doar să iei puțin istoria la răsfoit pentru a-ți face o imagine clară despre „paradisul pierdut”. 

În primul și-n primul rând ar trebui să înțelegem că elementul dominant al perioadei pre-comuniste era sărăcia absolută a clasei de jos. În afara boierilor și a unui grup restrâns de cetățeni încadrați într-o clasă medie cam anemică, majoritatea covârșitoare a populației urla de foame. Răscoala de la 1907 a fost una a foamei, iar pentru rezolvarea ei, liberalii au scos armamentul din cazărmi, trăgând cu tunul în răsculați. Halal democrație! În ceea ce privește alegerile, nu-mi dau seama care e cea mai potrivită caracterizare a acestora: glumă sau tragedie? Sau ambele? De la fondarea Regatului și până în prezent, nu cred că au existat alegeri mai corupte decât cele de dinainte de instaurarea comunismului de import. Cele din perioada comunistă nu le iau în calcul deoarece nu pot fi numite alegeri, ci, mai degrabă, forme de anunțare a viitorilor aleși. 

Iată, așadar, motivele pentru care oamenii nu s-au opus comuniștilor, chiar dacă veniseră călare pe tancurile sovietice. De ce credeți că nu s-a opus nimeni atunci când „elita politică” a fost condamnată la moarte sau la ani grei de temniță? Puneți-vă în locul lor: v-ați opune acum împușcării unora ca băsescu, Iohannis, Ciolacu, Cîțu, Pledoiu s.a.m.d.? Ați ieși să-i apărați „cu piepturile goale” știind câte ticăloșii au făcut? Fiți sinceri cu voi înșivă și veți înțelege de ce comuniștii n-au întâmpinat nicio rezistență. 

E interesant că, după Revoluția din 1989, partidele așa-zis istorice au revenit în politică spunându-ne o poveste frumoasă și extrem de cosmetizată. Noi am crezut-o în timp ce, în cei peste 35 de ani care-au trecut de-atunci, s-a petrecut o mixare a celor mai jegoase tehnici practicate în defunctele regimuri. Tehnicile electorale de dinainte de comunism au fost combinate cu „legea alesului corect” de după importul comunismului, rezultând astfel regula „alegerilor responsabile”. Cu alte cuvinte, ori votezi ce trebuie, ori se anulează scrutinul deoarece ai votat iresponsabil. 

Ceea ce am văzut din decembrie până acum e „împământenirea” strategiei „mixului întru ticăloșie”. De altfel, tehnica are rădăcini chiar mai vechi decât ne-am imagina acum. Mai țineți minte finala Iliescu-Vadim? Trecerea bruscă a întregii media de partea lui nea Nelu pentru crearea „curentului favorabil de opinie”, coalizarea întregii intelighenții în „direcția rațională” care transmitea cetățenilor că „trebuie votat Iliescu chiar dacă ni se usucă mâna”. Iată rădăcina principală a actualei stări de fapt! 

Din decembrie, după ascensiunea incredibilă a lui Călin Georgescu, s-a scos întreg arsenalul istoric la înaintare. Inițial s-a crezut că Lasconi, „răul cel mai mic”, poate învinge, printr-o tehnică a coalizării similară celei de la finala Iliescu-Vadim. N-a mers! A fost chiar dezastruoasă întrucât se estima că rezultatul final ar fi urcat spre 80% în favoarea lui Georgescu. După care, instantaneu, a fost adoptată „regula trântirii alegerilor”, moștenită de la „regimul burghezo-moșieresc”. Vedeți, în asta constă îngemănarea istorică! Cei care se urau la un moment dat, ajung să-și împartă „cunoașterea într-ale ticăloșiei”. 

După anularea din topor a alegerilor pe motivul „las' că știm noi”, s-a revenit la porcăirea unanimă a intrusului, sperându-se că în acest fel îl vor frăgezi astfel încât să poată fi impus un alt vedet din zona „responsabilă”. Și-a fost găsit Crin Antonescu, această combinație între Farfuridi și Cațavencu, chintesența întregii infecții politice care ne-a otrăvit de mai bine de-un secol. Să-l scoți de sub poalele nevestei, din zodia paharului și-a cărții de joc pe regele vorbelor goale, arată o disperare absolut isterică. Și, culmea, nu a fost o glumă. La fel cum n-a fost glumă nici reinventarea retardatului funcțional Mukușor și lansarea sa ca „alternativă decentă” în „războiul pentru Cotroceni”. „Acum ai de unde alege!” - pare a spune sistemul, perplexat de o asemenea multitudine de opțiuni scoase din joben. La ce să te mai uiți la Georgescu în condițiile în care îți dăm noi, nu una-două-trei opțiuni, ci chiar unsprezece! Ce vrei mai mult? Ai cerut diversitate, ia de-aici! O vrei pe țața Leana? Ia-o de-aici! Îl vrei pe geniul pustiu? Îl avem și ți-l punem la dispoziție! Ce-ai mai vrea? Vrei unul mai golan, așa ca băsescu sau mai ineficient și leneș, precum Klaus? Nu ți-a plăcut Klaus că era cam mutălău? Avem soluția: ți-l dăm pe Crinuț! Le drojdește la fel ca băse, doarme mai abitir decât Klaus și garantat n-o să facă nimic. În plus, și dacă-l trezești din somn „îți poate edita” rapid trei-patru discursuri, mai ceva decât Chat-LGBT. Nu-ți place că e prea progresist, ai vrea ceva mai liber-schimbist? Ceva care să aibă și damf de suveranist? Păi nu-l avem noi pe Pontilică? Uite, îl lăsăm chiar să te răzbune pentru c-a fost învins pe nedrept de Klaus. Te lăsăm să-ți faci dreptate!

N-a mers nici asta, motiv pentru care s-a apelat din nou la tehnica impecabilă a partidelor istorice: dacă nu-i convingem de bunăvoie, scoatem pulanul! Și uite-așa lui Georgescu i se interzice înscrierea în cursă, iar Pledoiu, acest Ghiță aflat la apogeu, e scos la mezat ca să-și agite pulanul și să biciuiască pe oricare infractor care-ar îndrăzni să deranjeze cumva meandrele concrete ale sistemului. Vreți-nu vreți, asta-i România de azi, o caricatură, un accident genetic având rădăcini adânci în lumea lui Caragiale. Nebunia e că că acea lume care ne distra pe scenă a ajuns să ne obsedeze în realitatea imediată, să ne căsăpească fizic și moral.

Aș putea spune că trăim vremuri obsesiv de absurde. Din nou, România e pradă abjecției tiranice a absurdului. Doar că acestea sunt simple vorbe mari. În realitate România n-a depășit niciodată zodia absurdului. În absurd ne aflam în 1848, atunci când „croiam Rivuluția” fără să înțelegem despre ce e vorba în ecuație, în absurd am fost când cu Unirea Mică, al cărei preț idioții nu l-au aflat nici până acum, la fel a fost și cu Unirea Mare - pe care ne-a adus-o una care-și punea poalele-n cap cu naturalețe pentru a-și întregi „colecția de masculi care i-au vizitat vizuina” - la fel a fost cu Războaiele Mondiale în care-am intrat boi și-am ieșit vite, la fel a fost cu comunismul și, în mod logic, n-avea cum să fie altfel cu dimocrăsi. 

Ce-aș putea să mai adaug? Vorba lui nea Nicu: „Așezați-vă liniștiți la locurili voastre!”. Până nu scăpăm de absurd n-avem cum să sperăm la normalitate. Mi-e scârbă și de aceea cred că scoaterea în afara legii a absurdului ar fi singura noastră șansă! Dar cum să-l identifici? N-ai cum, astfel încât rămâi cu idioții pe cap. Asta-i crucea pe care-o purtăm de-o istorie. Acum, hai, cenzurați-mă!